Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Inutilul sau prolegomene la artele precarităţii (1)


Bogdan Ghiu

17.04.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cîteva întrebări
 
Cu tema precarităţii riscăm să ne învîrtim în cerc. Din punct de vedere istoric şi din punct de vedere funcţional-social, precaritatea circulă (rareori e compactă), se metamorfozează şi se metaforizează. Trăim, de fapt, pe fond de precaritate, chiar dacă, diacronic/sincronic privind lucrurile, ea ne apare strict insular. În unele puncte, ea poate fi atenuată, contrabalansată, înfruntată şi, deci, mascată şi ocultată temporar, nemairămînîndu-i atunci decît să "izbucnească" în mod aparent accidental: să survină cu titlu de "fenomen natural", de "întoarcere a refulatului", de "memento". Umanitatea poate afirma despre ea însăşi că luptă eficient împotriva precarităţii structurale atunci cînd lucrurile se petrec tocmai în felul acesta, ca survenire "accidentală" a restului ineliminabil de precaritate. Precaritatea omului (ca individ, grup, specie, comunitate, societate, clasă, categorie, lume etc.) poate fi cel mult marginalizată, întîrziată şi fragmentată (altfel spus, insularizată, transformată în "obiecte" şi "situaţii" abordabile, pe măsura omului, la scara lui; să spunem: miniaturizată).
 
Cu precaritatea se întîmplă, însă, la fel ca şi în cazul manipulării a ceea ce ne-am obişnuit să numim, luminist-academic, "opinia publică" (cînd de fapt este vorba de afecte şi cadre/scheme de percepţie şi gîndire colectivă) prin (alt termen-valiză) mass-media. Ca dispozitiv şi mecanism, mass-media "manipulează" în mod automat şi inerent "opinia publică". Media sînt manipulare. Problema (deontologică şi politică) apare însă abia în momentul cînd agenţii şi instituţiile media aleg, deliberat sau nu, să lupte cu acest efect structural de manipulare pentru a încerca să-l neutralizeze sau măcar să-l diminueze şi atenueze - nelăsîndu-se, astfel, ei înşişi manipulaţi, altfel spus transformaţi în simple relee şi amplificatoare de semnal - sau, dimpotrivă, preferă să profite de el, de structura-fond de "manipulare", intensificîndu-i cu bună ştiinţă efectele nocive.
 
La fel, spuneam, mi se pare că stau lucrurile şi în cazul precarităţii. Situaţiile pot fi analizate şi judecate ca etic şi politic critice atunci cînd politicile, să zicem, nu caută să atenueze fondul de precaritate al omului, ci încearcă să profite de el, îl amplifică instrumentalizîndu-l sau, pur şi simplu, se prefac că-l ignoră, lăsîndu-l, "liberal", să fie, să acţioneze "natural" şi nestingherit: compact, ne-insular. Politica este vinovată şi trebuie denunţată atunci cînd alege - deliberat sau nu, nu contează - să nu lupte cu precaritatea, sau chiar, dimpotrivă, să profite de ea, s-o speculeze ca oportunitate.
 
Precaritatea, nu mai e nevoie să insist, nu poate fi eliminată, neutralizată total (deşi tocmai în urmărirea acestui fals ideal este ea, uneori, folosită şi intensificată). Ea poate fi, însă, adusă la scara omului, "punctualizată", redusă tendenţial, transformată în "obiecte" şi "situaţii" sociale abordabile: poate fi fragmentată, "accesibilizată" practic, adică politic şi tehno-ştiinţific. Poate fi transformată, din stihie, în rezervaţie: parcelată, circumscrisă.
 
Întrebarea pe care consider necesar să ne-o punem este, atunci: ce se întîmplă cu precaritatea dată, inevitabilă, în "postmodernitate", adică acum (şi chiar şi aici, nu neapărat la antipozi, departe, în invizibil)? Care sînt nivelurile la care ea trebuie reperată ca acută şi, mai ales: 1) unde (şi dacă) este ea combătută; 2) unde (şi dacă) este ea amplificată, "sprijinită", speculată; 3) unde (şi dacă) (şi cum) este ea "uitată" în mod vinovat, trecută cu vederea, lăsată să acţioneze nestingherit, "natural" (prin reducere la "natură") - cu alte cuvinte: care sînt "parcurile naturale" şi "rezervaţiile", "insulele" (care pot fi continente şi straturi sociale întregi) de precaritate ale lumii actuale?
 
Scurtă privire istorică
 
Dacă vom consulta dicţionarele (eu o fac întotdeauna, măcar ca survol), vom afla cu surprindere că precaritatea - sau mai degrabă precarul - reprezintă o situaţie pozitivă care, într-un trecut destul de îndepărtat (Evul Mediu), era formalizată, codificată şi conceptualizată juridic: legalizată aşadar. Aflăm astfel, strict indicial, că précaire apare, se pare, atestat pentru prima dată - în forma précoire - în 1336, ca termen de drept, fiind preluat din latina juridică, unde exista ca precarius, adică ceva - cel mai probabil un drept, o licenţă, o activitate, mai puţin un bun - care urmează a fi "obţinut prin rugăminte", prin suplicaţie, care, adică, explicăm noi astăzi, "nu se poate exercita decît prin acordarea unei autorizaţii revocabile", reprezentînd, altfel spus, o situaţie incertă, nesigură, instabilă, efemeră, trecătoare, pasageră, temporară: precaritatea, iată, face istorie, se afirmă ca un "contract pe durată determinată", apare ca răstimp iminent-finit de istoricitate personală, individuală, pe fondul şi prin graţia dreptului divin, anistoric (sau chiar contraistoric).
 
Precaritatea, substantivat-conceptualizată, apare atestată - altă surpriză - foarte tîrziu, peste secole, epoci şi regimuri politice, abia în 1823, cînd - remarcabil "arc peste timp" -, dintr-o situaţie socială codificată, circumscrisă şi legalizată strict, ea pare a se fi generalizat şi, deopotrivă, a se fi de-specificat şi negativizat social, difuzînd în întregul corp al societăţii modern-burghez-industrializate: precaritatea devine, pe parcursul istoriei, mobilă, circulă, tinde să se extindă şi să se intensifice, dacă nu chiar să se generalizeze compact. În loc, aşa cum ne-am putea aştepta, să scadă, precaritatea îşi schimbă radical semnul, trece, dimpotrivă, de la localizare la stadiul de semnificant social liber, planînd peste sau, mai exact, bîntuind societăţile modernizate. În plus, dacă, în cadrul sistemului ontoteocratic medieval, precarul definea o situaţie precisă, literală, care era formalizată legal ("literă de lege"), odată cu trecerea spre modernitate precaritatea iese din cadrele stricte ale dreptului, dreptul n-o mai conceptualizează, ea încetează să mai fie formală şi, eventual, propulsivă, devenind, social, ontologică şi regresivă.
 
Schematizînd, am putea descrie această evoluţie istorică aproximativ astfel: 1) (Evul Mediu) precar (situaţie legalizată, identificabilă, circumscrisă ierarhic); 2) ("modernitate") precaritate (constatare critică para- şi extra-juridică: "decădere din drept"); 3) precarizare, altfel spus acţiunea conştientă şi concertată politic de a consolida precaritatea "naturală" sau, acolo unde ea este slabă sau ameninţă să fie redusă drastic, de a o crea.
 
Precari, precatori, imprecatori
 
Să ne mai întoarcem însă, o clipă, la dicţionare. Pentru a afla un alt amănunt, uşor de trecut cu vederea, dar deopotrivă structural şi, mai ales, stimulator.
 
Precaritatea, am văzut, este "ceva", o licenţă, un drept acordat, o permisiune de a desfăşura, de a exercita o anumită activitate (care, pe parcursul istoriei, va deveni tot mai vitală - viaţa însăşi: şi acesta alt amănunt decisiv, pe care-l voi dezvolta însă ceva mai tîrziu) care nu e originar dată, e, mai întîi, sustrasă, interzisă, refuzată, transformată din drept (natural sau nu) într-un privilegiu la care nu se poate avea în mod unanim şi automat acces, şi care, deci, nu poate fi obţinut decît cu titlu excepţional - prin decretarea unei punctuale şi individualizante "stări de excepţie" - în urma exercitării şi desfăşurării unei "precaţii", de către un precator, care poate fi petentul însuşi, dar care trebuie, atunci, să adopte un rol specializat, sau un profesionist anume delegat al suplicaţiei, un mediator legal, un intercesor (precator sau precor): acesta se roagă de deţinătorul/"incarnatorul" puterii, îl imploră, intervine, folosindu-se eventual de o influenţă, punînd în joc un capital simbolic de care dispune deja, uzînd de limbaj, în favoarea altcuiva (care poate fi, cum spuneam, una şi aceeaşi persoană). Acesta, deci, pledează apărînd, este un avocat al apărării unor drepturi retrase sau care, de fapt, nu fuseseră nicicînd deţinute, dar care urmează a fi acordate.
 

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer