Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În numele tatălui


Marian Rădulescu

02.07.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-o zi, de dimineaţă, Theodor - fiul nostru de nouă ani - a vrut să mai audă o dată o expresie pe care i-am spus-o în ajun: repetitia mater studiorum est. După ce i-am confirmat a nu mai ştiu câta oară traducerea în română, m-a întrebat (una din întrebările sale - nu puţine - pentru care nu am găsit un răspuns): Dar cine e tatăl studiului?

Apropo de tată, îmi amintesc - parţial involuntar - de relaţia tată-fiu aşa cum este ea jucată într-un film ce aparţine mai degrabă genului de thriller politic: In the Name of the Father (1993, Jim Sheridan). Acolo, pe fundalul turbulenţelor din Marea Britanie şi Irlanda de Nord (începutul anilor '70), un fiu devenit golan ajunge în aceeaşi celulă de închisoare cu tatăl său. Ambii nevinovaţi, susţin republicanii irlandezi. Ambii terorişti, susţin monarhiştii. Pentru mine, ca outsider al conflictului de secole dintre catolici şi protestanţi, crucea şi inima filmului sus pomenit este redescoperirea tatălui - a iubirii filiale - în condiţii extreme de viaţă. Pentru că restul de viaţă pe care acesta îl mai are de trăit în puşcărie este nu atât cauza unei "erori judiciare" (ori a înfăptuirii justiţiei, depinde cum priveşti filmul), cât prilejul - nepreţuit - ce i s-a dat pentru a-şi cunoaşte mai bine fiul risipitor, înainte de "marea trecere". Târzii clipe de tandreţe, de comunicare între tată şi fiu dau sens unor existenţe ce fuseseră, până atunci, incomplete.

Ce să mai spun atunci de tatăl risipitor din Meandre (1967, Mircea Săucan), pe care fiul (un adolescent aflat la vârsta primei iubiri) îl caută ca să audă cu urechile lui un cuvânt de încurajare, de îmbărbătare. Şi-l aude. La final, pe malul Mării Negre, tatăl rosteşte: "Să ştii că frumosul, adevărul, dragostea există cu adevărat, nu sunt doar vorbe..." Fiul, copleşit de emoţie şi bucurie, se învârteşte ca un mânz pe nisipul plajei în jurul celui care i-a dat - pentru încă o dată - viaţă: "Ce să-ţi dau în schimb? Îţi dau nisipul, soarele marea..." "Sunt ale tale?" vrea tatăl să ştie. Urmează, în sfârşit, ultima replică a Meandrelor: "Daaaaaaa!"

Pe scurt, e vorba despre dorul după buna creştere primită în familie. La care, precum cowboy-ul interpretat de Anthony Quinn în Last Train from Gun Hill (1959, John Sturges) unii taţi se gândesc serios cu câteva clipe doar înainte de a-şi da duhul. Acestea nu sunt decât frânturi de "griji lumeşti" pe care le curăţă, le limpezesc, le potolesc şi întemeiază abia apa aceea vie ("lumina cea adevărată", "duhul cel ceresc") din care va fi băut femeia samarineancă şi despre care Biserica ne spune: "Gustaţi şi vedeţi!"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer