Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mic dejun la St. Moritz


Manu Anghelescu, Maria Balabas

30.08.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sufeream de o deteriorare a creierului sau pur şi simplu nu-mi puteam scoate nicicum din cutia memoriei un nume propriu? Aparent irelevant, ceva blocase timp de mai bine de două săptămâni numele unei renumite staţiuni de schi elveţiene unde poposisem pentru o zi acum mai bine de un an. De fiecare dată când venea vorba de acea staţiune se lăsa o pâclă ceţoasă peste orice ar fi adus la lumină măcar o fărâmă din ceea ce ar fi putut  semăna cu acel misterios nume. Pentru că uitarea părea să se manifeste în duo, cu atât mai bizară mi se părea elipsa. În mod poate nu întâmplător am pus mâna pe o carte care poate puţin pompos anunţa dezbateri pe tema psihanalizei vieţii cotidiene. Aici intra şi cutia cu uitarea numelor proprii, propusă de acelaşi Sigmund Freud. Zilele fuseseră tensionate, nopţile călduroase, orele greu scurse. Ceva iar nu se lega.
 
În aer plutea anunţul dezastrului.
 
Şi cu tot cu Freud-ul personal, nu reuşeam să calmez spiritele şi fantomele timpurilor apuse, cu atât mai puţin hologramele unui viitor apocaliptic. Deşi zilele erau însorite şi aparent calme, ceva îmi agita minţile până la refuz. Capul era din ce în ce mai blocat. Uitasem şi că uitasem. Până când a urmat explozia. Dimineaţa era răcoroasă, clopotele băteau cu ecou în mica noastră piaţă peste care pluteau pietre semipreţioase. Mă pregăteam din nou de plecare.
 
În timpul nopţii sângerânde, inimile cedau.
 
Ziua trecuse peste mine. Nimic nu avea şanse să fie important. Cerc în cerc, noaptea la singular era umedă şi somnul adânc. Exersam conceptul de trăit şi murit solitar. Lacrimile curgeau peste cutiile expirate de bere cu ghimbir. Conexiunea era reluată. Puteam închide ochii. Peste toţi şi toate plutea o amnezie călduţă.
 
Deschideam porţile percepţiei la primele străpungeri solare.
 
Atunci m-a lovit ciudăţenia. Memoria fusese resuscitată în timpul nopţii. Mă hrăneam cu imagini refulate. Fără surle sau trâmbiţe, meniul micului dejun anunţa: Memento Mori! Saint Moritz se numea staţiunea. Găsisem din nou comutatorul. Îmi amintisem de impermanenţă, oricât  încercase inconştientul să-l ascundă. Cineva mă dorea calma dar în vis spărgeam porţelanuri şi sticlă colorată, dirijam orchestre cosmice, râdeam isteric alergând prin ploi stelare. Nimic şi nimeni nu ne va opri. Drumul către St. Moritz ne este deschid. Eu zic să mergem în continuare.
 
Cu capul înainte, cu mintea golită de bârne, dansând cu spiritele, de la alfa la omega.
 
Fără frica de mâine, fără regretul de ieri. Poate ajungem odată. E frumos la Saint Moritz.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer