Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Kevin Costner şi vecina de la 4


Manu Anghelescu, Maria Balabas

17.11.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Eram pe stradă, într-una dintre zilele acestei toamne, foarte aproape de Universitate.
 
Eu simt că nu mai pot fără străzi. De două săptămâni încoace, probabil şi de groaza statului în casă, colind străzile oraşului natal şi în curând post-natal. Mi-am făcut un program clar de mers la lucru pe jos. Savurez acea oră matinală. La greu.
 
Alături de un MC de hip-hop şi de un artist german experimental, completam cercul conversaţiilor avangardiste despre muzică şi artă. Avusesem concert chiar în seara de dinainte şi ne împărtăşeam impresiile, foarte atenţi la cuvintele pe care le foloseam pentru a defini una sau alta dintre senzaţii.
 
Da, vezi tu Maria, de când cu starea asta de aşteptare, cuvintele au devenit din ce în ce mai puţin pretenţioase. Nu mai caut formulări spectaculoase pentru că îmi obosesc creierul şi plămânii. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să prefer să tac. Da, încă o stare de excepţional. Atentă doar la necesităţi punctuale.
 
Ritmul nostru emfatic a fost brusc întrerupt de un: "uite-l pe Kevin Costner!" care ne-a bulversat total, ne-a făcut să uităm elitismul şi concepţiile contemporane despre sensul artei şi să alergăm disperaţi după superstarul american să-i cerem autograf. Artistul german rămăsese în mijlocul drumului, întrebându-se dacă a nimerit unde trebuie, cu cine trebuie şi în piesa care trebuie. Nu-i puteam răspunde coerent, pentru că lângă noi era Kevin Costner, ale cărui filme nici măcar nu le văzusem în întregime, dar al cărui nume vibra rezonant în praful bucureştean. I-am întins tremurând singura carte pe care o aveam cu mine, unul dintre volumele lui Jung publicate la Editura Trei. Mi-a semnat sârguincios, iar eu am reintrodus cartea verde în geantă, având senzaţia că am prins faima de un picior şi încă de cel care trebuie. Ne-am întors la artistul german care, din păcate, nu reuşise să înregistreze sonor momentul, l-a lăsat să treacă şi să se piardă în inima românească a paradoxalului.

Singurele personaje cu rezonanţă din ultima vreme au devenit nişte actori de comedie. Pentru că ele îmi liniştesc grijile legate de schimbare. De acum eu trebuia să-mi schimb semnătura, aşa că fiecare zi mi se părea că îmi dau autografe. Ar fi bine să ne rezumăm la aceste mici acte de curaj pentru că timpul pare limitat şi nici unul dintre noi nu doreşte stârnirea spiritelor care stau la pândă. Faima era atât de paradoxală încât odată cu primirea noii identităţi, am început să mă şi simt alt om.

La nici două zile după această întâlnire, merg cu un alt artist german şi cu acelaşi MC de hip-hop să facem o vizită familiei. Ajunşi lângă scara blocului, facem loc curtenitori unui autovehicul elegant, marca Audi, care a parcat impresionant şi deloc ecologic. Din el iese o duduiţă blondă, buzată, bust-uită, cu un tatuaj finuţ pe una dintre încheieturile mâinilor, care-mi zâmbeşte dulcic şi-mi spune "Bună, Meri, îţi stă bine cu părul scurt!" Vecina mea de la 4. Încerc să abordez şi eu o mină seducătoare şi să-i spun "Şi ţie cu..." şi mă opresc, pentru că-mi tresare în memorie una dintre verile din faţa blocului, în care actuala vecină-vedetă tv, apăruse cu primele silicoane pe care le văzuse cartierul, deschizând pentru totdeauna gustul puştanilor către frumuseţea feminină altoită chimic. Icnesc în subteranul propriu, cred că o invit la o cafea pe vecină (gest fără nici o îndoială îndoielnic) şi, când intru în casa părintească deschid albumul la poza în care, amândouă, aveam între 5 şi 10 ani, zâmbete neîntortochiate şi nici un fel de mass media între noi.

Şi nouă ne stă bine cu burtă. De aproximativ o săptămână nimic nu se compară cu închisul ghetelor. În fiecare zi arătam altfel şi tot oraşul ştia acum că nu fusese o întâmplare. La şapte luni de la marea întâmplare, cartierul prinsese culori speciale, de fabrică de chimicale. "Şi tu? Felicitări!" "Eu nu..." "Îmi cer scuze. Poate altădată."
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer