Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Incomplet


Manu Anghelescu, Maria Balabas

08.11.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dimineaţa era moale şi mă împingea către soare. Tânjeam după lumină. Probabil cel mai bine m-aş fi simţit într-o casă de sticlă, în care să mă lovească lumina dimineţii. Eram ca o antenă conectată la radiaţii solare. Mă mişcam în acea direcţie şi mă scufundam în căldură. Şi totuşi, lipsa de ritm mă speria cel mai tare. Trebuia să am un plan, aşa că era musai să ies undeva, chiar şi la colţ de stradă. Mă speria ideea că din schimbat ţările cu viteza luminii aveam să mă retrag într-un cub. Şi nici acela din sticlă. Număram anii pe degete. Agitaţia era mare în lumea noastră mică. Întoarcerea dusese la o perioadă de acalmie. Şi totuşi, deschiderea lăsase urme vizibile. Schimbarea de mediu fusese antidotul pentru plictiseală. Aceea fusese meseria mea: să văd, să schimb, să redau, să revăd, să rescriu, să povestesc despre schimbare, să nu aştept, să nu am răbdare, să creez ritmul, să schimb macazul, să aflu, să înţeleg, să merg mai departe. Uitându-mă însă la pielea care fremăta a nerăbdare, îmi dădeam seama de rolul important. Aşa cum la operă mi se traduceau poveştile, aşa începeam să descifrez semnele, cu ajutorul celor care pe care îi plăteam ca să-mi scormonească printre gânduri şi genetică. Aveam impresia că numai pe această cale aveam să ajung la echilibru.
 
Privirile absorbite de nevoi nesatisfăcute îmi perturbau calmul prefabricat.
 
Mersul îmi devenise legănat şi tot mai apăsat. Aş fi ieşit la soare, aş fi legat fire frământate de şopârle, aş fi băgat ture pe munţi înalţi. Toate, cu preţul unui cerc care se strâmta. Da, ţinuse minte că îi povestisem de reducere. Parcă toate se petrecuseră mult prea repede. Primeam veşti de la oameni îndepărtaţi şi mi se părea că orice opţiune ar fi apărut, ar fi trebuit să mă confrunt mult mai serios cu partea raţională a lucrurilor. În apă sau pe uscat, cu tăiat sau împins? De unde apăruseră deodată aceste discuţii interminabile despre ceea ce va fi, când tot ce ar fi trebuit să ştiu se afla tot acolo: în undele receptate solar.
 
Dimineaţa asta aduce a parfum de paie. Poţi să-ţi iei rămas bun de la petele solare.
 
Aş fi vrut să fiu în spaţiul meu luminat, cu geamuri sparte şi ţevi cu poze. Acolo îmi aranjam de mii de ori haosul, până prindea forme cu sens. Pentru mine. Nu mai părea să fie loc de alte vibraţii acolo. Lumea venea şi pleca. Jucam rolul de gazdă şi gară. Acolo lumea nu-şi permitea să se ia de mine când făceam greşeli. Pentru că eroarea era o regulă a constanţei. Cineva logic ar fi considerat acest spaţiu o glazură cenzurată. Îmi improvizasem un templu pe care eram gata să-l dau la schimb. În acel moment decizia se luase singură. Era timpul să renunţ la spaţiu. Intram în temporal.
 
Pentru ca aceste cuvinte să aibă sens, ar trebui să mă scotocesc prin buzunare şi să scot de acolo un loz câştigător. Dar nu mai era timp pentru introspecţii spectaculoase. Fortăreaţa se clădea  cu fiecare pas. Şi de acolo ar fi fost indicat să nu mă mai uit în urmă.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer