Muzeul Modern, Muzeul Modernităţii (2)

La Chişinău, evoluţia s-a oprit

• "... In many colonial museums the artefacts of colonised peoples were displayed in natural history museums; the Australian Museum in Sydney is one example among many where geology, zoology and anthropology were combined for the purposes of 'science'. (...) Indigenous peoples, through this formulation, took their place among the flora and fauna of the natural history museum." (Hooper-Greenhill, 2007: 195.)
•  

În argumentul proiectului său, Ilya Rabinovich declară: "I photographed in the following [7] museums [din Chişinău]: The National Museum of Ethnography and Natural History, the National museum of history and Archeology, The National Museum of Fine Arts, The Pedagogical Museum, The Military Museum, The Union of the Writers museum, The Union of the public transport workers museum".
 
Intenţia iniţială a proiectului, a expediţiei prin muzeele capitalei Republicii Moldova? Identificarea a "the forms of archiving and representing recent history in the public sphere".
 
Rezultatul cercetării? "A clear and disturbing reflection": "I traced the process of omitting recent history that is present in those public institutes. Each institute tried to re-create its own concept and strategy of re-presenting the continuity and existence of the Moldavian state. Artifacts related to ancient history of the state where re-contextualized, while the artifacts and other archeological exhibits dealing with recent history of XXI-XX century where removed and replaced with the other artifacts which support the new national discourse". În şi prin muzeele din Chişinău s-ar practica, conform concluziilor lui Ilya Rabinovich, o "denial ideology" prin care "the Moldovan society erase and reject any objective reference to the cultural and social atmosphere of the Soviet era"(sublinierile îmi aparţin).
 
Negîndu-şi trecutul imediat, în acelaşi timp dureros şi ruşinos (suferinţă ruşinoasă), acoperindu-şi rănile narcisice, producînd în propria evoluţie o "missing link", societatea moldovenească refuză să se asume pe ea însăşi, părînd a voi să-şi construiască identitatea pe un gol, pe o absenţă.
 
Autoconstituindu-se, în felul acesta, ca normă identitară, pe un accident, pe o abatere: proces şi procedură tipic moderne şi moderniste, analizate pe larg de către Foucault în cazul nebuniei şi al delincvenţei, de pildă, pe "abaterile" cărora s-a edificat canonul Raţiunii occidentale.
 
Asta spune că vede, că vrea să arate, să redea, prin fotografiile sale, Ilya Rabinovich. Uzine de modernitate, dispozitive pedagogice de identitate, muzeele din Chişinău sînt însă pustii astăzi, acţiunea lor, dacă mai există, pare a merge în gol. Cu o simplă omisiune nu se mai poate construi o identitate. Cînd omisiunea este singura armă auto-poietică, ceea ce se poate obţine este, cel mult, un blocaj, o criză identitară.
 
Ce se vede, deci, în fotografiile lui Ilya Rabinovich este că, la Chişinău, Muzeul Modern se expune, în primul rînd, pe el însuşi, ca dispozitiv.
 
Dar ce se poate spune despre ce se vede?
 
Şi, mai ales, mai poate să funcţioneze Muzeul Modern, mai poate fi el folosit, politic, ca fabrică pentru crearea de identităţi colective tari, stabile, eficace? Au de ales, în momentul de faţă, moldovenii, sau criza lor identitară deloc circumstanţială, esenţiala lor lipsă de esenţă, indecizia lor între mai multe identităţi aflate la rîndul lor în criză nu face decît să exprime o situaţie generală: deconstrucţia identităţilor colective, de tip naţional, ale modernităţii?
 
Este, astfel spus, justificată, practicabilă nostalgia lui Ilya Rabinovich faţă de utilizarea politică a muzeului ca armă colectiv identitară caracteristică modernităţii istorice? Dezvăluie ea un trecut sau ne deschide, din fericire, spre un viitor resimţit, încă, în mod traumatic?
 
Acestea sînt problemele grave, acute, în orizontul mai vast al cărora ne împinge, fără să vrea poate, dar nu neapărat împotriva voinţei autorului său, proiectul Museutopia.
 
 
Muzeul Modern "at a glance"
 
Să privim primele imagini: fotografii realizate de către Ilya Rabinovich în The National Museum of Ethnography and Natural History.
 
Ce se poate vedea deja, pe scurt, la o primă şi rapidă privire prin Muzeul Modern, aşa cum îl descoperă Ilya Rabinovich la Chişinău?
 
O mare problemă politico-epistemologică: "naţionalizarea" naturii şi unificarea istoriei naturale cu etnografia - lanţul ideologic al Fiinţei - "Natura. Omul. Cultura". Imaginile muzeale devin repede delirante: în ambiţia sa totalitar-pedagogică, muzeul produce monştri, devine el însuşi, prin ambiţiile sale nemăsurate, o monstruozitate epistemică. Muzeele sînt întotdeauna supraîncărcate. Manifestă întotdeauna o voinţă de evidenţă, de imagine "autentică", de efect de real: nu doar de reprezentare, ci de reproducere - şi chiar de producere propriu-zisă - a realului, de ordonare a infinităţii realului: muzeul ca hiper-imagine.
 
Devine, deja, vizibilă problemă internă, specifică, a modului în care Muzeul Modern s-a folosit şi continuă să se folosească de fotografie pentru efectul ei, reproductiv-mimetic, de real, ca "probă doveditoare" a "evidenţelor" evoluţiei: ideologia colonială a "fotografiei etnografice".
 
Traseu liniar, unidirecţionat, iniţiere treptată, forţare a evidenţei, abuzare a privirii: Muzeul Modern este un triumf al artei iluzioniste de a reprezenta şi de a convinge, de a produce şi de a impune adevăruri, o maşină propagandistică de produs evidenţe. Muzeu panoptic total orientat teleologic, în care privitorul este condus către el însuşi, ca punct terminus, ca moment culminant al evoluţiei. În Muzeul Modern, noi ne vizităm pe noi înşine, ca ţeluri finale atinse, dar şi, în continuare, la infinit, de atins ale evoluţiei întregului univers, transpusă în regimul unei vizibilităţi absolute, totalitare.
 
Muzeul apare deja, chiar şi doar "at a glance", ca o endoscopie arheologică, ca o arheologie de sine a subiectului modern, ca istorie a unei evoluţii irezistibile culminînd cu o modernitate imposibil de atins, care trebuie construită la nesfîrşit: modernitatea ca utopie de sine expunîndu-se muzeistic, ca Muzeu-Utopie: Utopie a Muzeului şi Muzeu al Utopiei.
 
Muzeele sînt utopii, dar utopia, în sine, este deja, din capul locului, propriul ei muzeu, supunînd întreaga realitate, şi pe ea însăşi, unei priviri muzeale, unei atitudini de muzealizare: iată care se arată a fi, post-mondern, "esenţa" modernităţii.
 
Încîntată de sine, autoîncurajîndu-se să persevereze, să continue, să nu se oprească din progresia ei lent şi liniar ascendentă prin organizarea sa ca spectacol de sine, modernitatea cade în capcana propriei ei vizualizări, ajungînd să se auto-muzeifice, să se transforme, postum, în imagine. Din modernitate nu rămînm muzeal, decît nişte imagini: fotografiile doveditoare capabile să-i ateste existenţa. Fiecare moment al modernităţii îşi creează, prin ruptură "dialectică" faţă de cel anterior, propria postumitate, creîndu-se, deja, ca post-modernitate imanentă.
 
Marele merit al utopiilor este, însă, tocmai acela că, irealizabile fiind, pot fi oricînd reluate, reciclate, ele generînd şi cultivînd, în felul acesta, o nostalgie profetică, "mesianică": doar ceea ce n-a existat niciodată poate fi repetat!

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.