Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Construieşte şi fugi! (arhitectura-cultură, arhitectura-politică)


Bogdan Ghiu

11.12.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Răspunsuri pentru Igloo, la 10 ani.
 
1
Arhitectura nu numai că nu e percepută ca un fenomen cultural. Şi chiar dacă ar fi percepută ca un fenomen cultural, tot nu ar fi de ajuns şi total adecvat. Mai mult decît orice fenomen cultural, arhitectura este - deci ar trebui percepută ca - un fenomen de societate, ca un fenomen politic, ca un fenomen banal, cotidian formator precum limba. Arhitectura nu e doar asemenea literaturii, ci asemenea limbii. Ea nu este cultură la fel ca restul culturii, adică e politică şi ne vizează aşa cum artele imaginii cultivă şi formează ochiul, privirea - percepţia, artele muzicii -  auzul, artele cuvîntului - rostirea, filosofia - înţelegerea. Spre deosebire, însă, de toate aceste "domenii" culturale, a căror cultivare poate fi aleasă sau nu de către indivizi, noi nu putem alege sau nu să consumăm, să frecventăm arhitectura: dacă putem alege cărţile pe care le citim, muzica pe care o ascultăm, muzeele pe care le vizităm, nu putem alege arhitectura oraşelor, adică a mediilor urbane în care ne naştem şi trăim. Pentru oricine, arhitectura e dată, fiind deci mai apropiată de natură decît de cultură. Arhitectura, ca mediu existenţial colectiv, e natură produsă, natură construită, cu atît mai importantă, deci, din punct de vedere politic. Arhitectura e politică, cheamă, obligă la politic.
 
Pentru a aduce valoare arhitecturală (şi socială) locului în care se inserează, o operă de arhitectură ar trebui să nu ignore acel loc şi, în primul rînd, să nu ignore că este ea însăşi, sau devine, loc de viaţă, loc de formare. Arhitecrura e loc, (se) face loc.
 
Cu arhitectura ne aflăm, deci, într-o situaţie de chiasm, "în foarfecă", de inversă proporţionalitate: pe cît de banal şi de continuu formatoare, deci de importantă social, e arhitectura, pe atît e ea de ignorată şi de nediscutată, de necultivată, ca rol şi ca misiune civică.
 
2
Opinia publică "demonizează" pur implicit, pur instinctual, pur reactiv arhitectura, căreia îi bănuie, doar, puterile, presimind în ea o capacitate ocultă de dominaţie, de asimetrie. Şi nu greşeşte simţind astfel. Singura "vină" o constituie ne-conştienzarea, ne-conceptualizarea acestei reacţii, lipsa accederii la discursiv şi la explicit, pe care, la rîndul lor, arhitecţii au tot interesul, la fel de obscur resimţit, s-o cultive prin necultivarea unui discurs public despre arhitectură, prin nediscutarea publică a arhitecturii. Oamenii se tem, poate, de arhitectură, reacţionînd reticent, evaziv, defensiv, agresiv, pentru că nu au acces la planuri, la proiecte, la fel ca în cazul puterii efectiv politice. Cu toate transparenţele ei estetice manifeste, de multe ori înşelătoare, arhitectura contemporană nu ar avea decît de cîştigat, din punct de vedere social, dacă ar deveni mai transparentă şi etic, deontologic, ca proces eminamente, ca structură - chiar dacă arhitecţii resping această atribuire, această responsabilizare -, politic: negocieri (începînd cu locul şi cu materialele şi terminînd cu oamenii, cu clienţii, cu care însă n-ar trebui să se încheie şirul partenerilor sociali ce compun arhitectura, deoarece, indiferent cine plăteşte, o casă nu e un tablou într-o casă, ci un vector, un focar, un germene de forţă formatoare într-un oraş, adică într-un mediu de existenţă, într-o lume a valorilor) şi decizii. Sînt sigur că arhitectura ca proces-spectacol, nu doar ca produs-spectacol, i-ar atrage pe oameni, făcîndu-i conştienţi că sînt, dacă nu autori, sigur actanţi ai arhitecturii.
 
M-aş contrazice categorial dacă aş numi trei clădiri. Cu oricîte clădiri, şi oricît de reuşite, nu se face, public, primăvară!
 
3
Prin gesturi publice de conştiinţă, adică de refuz, de abţinere, de "arhitect-Bartleby" ("aş prefera să nu"), deci de rezistenţă, de disidenţă, de luptă din partea arhitecţilor. Şi prin mai multă şi mai mare implicare para-arhitecturală sau meta-arhitectonică în treburile publice. Prin ieşire din "peştera" artistico-tehnocrată. Mai multă comunicare, explicare prin intervenţii publice, care să aducă media, prin explicare a deciziilor etc. Arhitecţii nu se aud social, nu au voce, discurs, sînt muţi, şi tocmai de aceea pot fi bănuiţi de neimplicare, de comoditate, de complicitate, de interese stricte, limitate, egoiste. Cînd ei produc nici mai mult, nici mai puţin decît însuşi spaţiul public, suportul material, cum se spune (deşi lucrurile nu pot fi disociate astfel), al sferei publice. Într-un oraş - adică, azi, în lume -, orice construcţie are măcar o faţă, un versant, un "calcan", un "front" publice. Arhitecţii trebuie să se facă auziţi în mod constant, să genereze discurs arhitectural (politic şi cultural).
 
4
În esenţă, am răspuns deja, imediat anterior, la această întrebare. Arhitecţii sînt priviţi ca o elită, nu asta e problema, ci conotaţiile, dacă nu chiar denotaţia ca atare a termenului de elită şi de elite în general. Imaginea socială a elitelor este una mai curînd întunecată, colorată preponderent negativ, tocmai pentru că elitele, cînd nu demisionează pur şi simplu, nu au imagine, practică un fel de "sibaritism" al inspiraţiei şi al expertizei, nu le interesează să comunice, pretinzînd să fie ascultate chiar şi atunci cînd nici măcar nu catadiscesc să se pronunţe, să se faţă măcar auzite pentru a-şi susţine pretenţia de a fi crezute ("pe cuvînt", dar un cuvînt nerostit). Tocmai prin banalitatea şi evidenţa omniprezenţei sale, arhitectura e mută, acţionînd "transcendental". Senzaţia implicită de putere a arhitecţilor îi face să dispreţuiască discursul, comunicarea. Pînă cînd nu se vor strădui să coboare în agora şi să se facă auziţi, să deschidă cu curaj, articulat, gura şi să joace rolul pe care toată lumea aşteaptă, fie şi inconştient, să-l joace - şi pe care numai ei îl pot juca! -, arhitecţii vor continua să fie priviţi, în mod firesc, cu suspiciune, ca nişte umbre sau ca nişte fantome.
 
5
Ce lipseşte cel mai mult nu numai din revistele de arhitectură, ci, în primul rînd, din media în general, deci din conştiinţa publică, e cronica de arhitectură, prin care să se exercite un discurs critic continuu şi plural de întîmpinare, ca în cazul literaturii şi al celorlalte arte. Public, arhitecţii nu se atacă, nu se discută unii pe alţii, se comportă în mod complezent. Ceea ce iarăşi nu este încurajator nu numai pentru ameliorarea, pentru redresarea, ci pentru formarea, pur şi simplu, a unei imagini, a unei prezenţe publice a arhitecturii. Ceea ce-i lipseşte, aşadar, în primul rînd arhitecturii noastre actuale e vizibilitatea şi audibilitatea simbolică. Arhitectura trebuie să se tematizeze şi să se discute singură, prima, propunîndu-se public, popular, ca temă şi obiect de dezbatere, de accesibilitate, de parteneriat intelectual. Aici e deficitul major al arhitecturii noastre: nu are, din cine ştie ce neputinţe ori incapacităţi doar presimţite sau închipuite, greu de mărturisit public, context, cadru. Cade din cer sau răsare din pămînt, arbitrar, ceea ce Epoca, Secolul, iată, nu mai acceptă, taxînd în cel mai bun caz, din punctul de vedere al reactivităţii democratice, civice, prin neîncredere. În zdrobitoarea majoritate a cazurilor însă, dominante sînt tăcerea şi ignorarea reciprocă, non-relaţia arhitecţi-public.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer