Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Icoana ca o pânză de păianjen


Marian Rădulescu

13.01.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sorin Dumitrescu - pictor, eseist, desenator, editor, manager, ziarist - dă seama, într-un foarte interesant interviu apărut în ziarul Timpul, despre arta creştină sau, mai exact, despre icoana bisericească. Icoana, această "aşa-zisă artă creştină", nu e altceva - arată el - decât o "sublimă şi imensă joacă cu focul" rezumată extrem de plastic de binecunoscutul cântec "Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen...". Cine-i elefantul şi cine-i pânza de păianjen într-o icoană a lui Hristos? "Elefantul" e Hristos - şi sfinţii Lui -, iar "pânza de păianjen" este "trupescul atât de nevolnic şi de friabil al imaginii, al reprezentării lui iconice prin linii şi culori". Există, deci, pericolul ca imaginea "să cedeze oricând sub 'greutatea' dumnezeiescului model".


Pictorul, convertit la iconar (în jurul vârstei de 40 de ani, când a cunoscut "o altfel de simţire, o simţire în fine, deplină, completă şi îndrituită", "o simţire înţelegătoare"), afirmă că niciodată n-a fost străin de plaiurile credinţei, numai că "dulcea pasăre a tinereţii are obiceiul să zboare pe cu totul alte meleaguri". Şi argumentează: "De-asta fac icoane, ca elefantul să se legene fără să se rupă firul." Nu "omul religios" este modelul de creştin pentru Sorin Dumitrescu, ci "omul cu mintea îmbisericită" pentru că, "spre deosebire de evlavia religioasă, evlavia bisericească se trage din icoană", "se hrăneşte, ca la bizantini, dintr-o teologie a limbajului" Asta - spune el - e "adevărata credinţă", iar nu "religiozitatea căinţei năvalnic doloriste" (pietiste, sentimentale, lacrimogene).


În privinţa adunărilor impresionante de la diferite evenimente religioase, unde lumea se calcă în picioare, Sorin Dumitrescu este de părere că "n-au substanţă autentic bisericească", fiind "enorme mitinguri religioase de import". Asta pentru că "miile de oameni care mergeau după Hristos nu reprezentau Biserica, ci poporul simplu, care reprezintă categoria cea mai instabilă a unui neam; acum te divinizează, mâine îţi cere răstignirea". La polul opus, Hristosul Bisericii este "parohial", fiindcă "El Însuşi zice că acolo unde se află doi sau trei în numele Lui, acolo se află şi El" (N-a zis "acolo unde sunt 300-400 de mii, acolo voi fi şi Eu"!) Astfel, bisericile dărâmate de Ceauşescu  au fost, de fapt, "biserici fără viaţă parohială" - acesta este, spune el, "adevărul gol-goluţ".

În continuare, Sorin Dumitrescu spune că preoţii s-ar cuveni să  şteargă chipul sfinţilor batjocorit de pictori pe zidurile bisericilor şi să bage banii parohiei într-o iconografie "măcar decentă". Majoritatea picturilor noi sunt hidoase pentru că "preoţii nu le văd hidoase", iar "credinciosul român vede ce vede "tata popa"!" De vină este şi programa analitică din  facultăţile de teologie, unde nu se învaţă nimic despre icoane, ci "doar un snop de ziceri părinteşti şi câteva generalităţi de manual". Şi încă ceva: instituţiile care produc teologi sunt "rânduite curricular după calapod protestant", ori "protestanţii sunt cei care au alungat complet din lăcaşuri icoanele, considerându-le, fără să clipească, blasfeme". Dar pe nimeni nu interesează, astfel că - "în pofida tradiţiei iconografice atât de strălucitoare - în bisericile noastre credincioşii ortodocşi se roagă ca protestanţii: ignorând zidurile şi fiind indiferenţi complet la ce e pictat pe ele". "Sărmanii, ei zic că se roagă în duh!" - adaugă, ironic, Sorin Dumitrescu.


Concluzia mărturiei sale: bisericile transmit (cu puţine excepţii) o tradiţie răstălmăcită, deformată şi epigonică. O copie palidă nu a reprezentărilor iconice ortodoxe prin linii şi culori, ci a formelor şi culorilor ("realiste", ilustrative, "umanizate") care, mai ales după Renaştere, s-au dezvoltat independent de canoanele Bisericii, în Apus. Fiecărui suflet însetat după "credinţa ortodoxă în era falselor religii" îi revine astfel menirea de a se angaja într-un quest personal întru căutarea "mărgăritarului de mare preţ", a frumuseţii restauratoare, nefalsificate (ca în binecunoscutul sonet shakespearean, al 66-lea). Pentru că, deşi marginalizată, deşi afundată sub straturi de spoială înşelătoare, ea nu a murit şi aşteaptă să fie descoperită.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer