Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pământul, deocamdată


Marian Rădulescu

31.12.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Există, în literatura Patericului, o apoftegmă care surprinde extraordinar de exact dimensiunea credinţei, altminteri imposibil de "prins" în cuvinte, în formule şi chiar în imagini. Citez aproximativ:
Două gânduri ispitesc pe om, iar omul să nu asculte de niciunul din ele.
Unul spune: "Te vei mântui!" iar altul spune: "Nu îţi vei afla mântuirea!"

Domenico, Nebunul întru Hristos din Nostalgia, îşi sechestrase întreaga familie între patru pereţi din dorinţa de a o proteja de tot ce-i rău (şi rău era, pentru el, tot ce nu era familia sa). Câţiva ani mai târziu, când un echipaj de Poliţie îi eliberează, un copilaş întreabă, privind spre camera de filmat: "Tată, acesta este sfârşitul lumii?" La urmă, Domenico recunoaşte că a fost egoist: se gândise doar la ai săi, când - spune el - ar trebui să ne preocupe soarta tuturor semenilor noştri. (Dostoievski, Fraţii Karamazov: Dacă fie şi un sigur copil ar trebui să sufere, dobândirea Împărăţiei cerurilor nu şi-ar mai avea rostul.)

Rigoriştii, "filozofii", "teoreticienii" din peluzele şi tribunele scepticismului tind să conceapă procesul mântuirii (restaurării) exclusiv în termeni legalişti. Grila ontologică, fiinţială (Noica arăta că sensul filozofiei este "devenirea întru fiinţă") le este necunoscută. Dar poate că până să atingem cu gândul sau simţirea tărâmurile "de dincolo", până să pricepem "adevărurile ultime" e bine să încercăm să ne rezolvăm problemele, revoltele şi datoriile de aici. Pământul, deocamdată. Poate că se cuvine să luăm aminte la zestrea nematerială a părinţilor noştri, la imensa bogăţie nematerială pe care am moştenit-o de la acei "martiri cu feţe cuvioase" (Ioan Alexandru). Poate că e bine să căutăm la împlinirea urării tradiţionale de An Nou: "Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă!" Poate că este bine să ne pregătim să transmitem mai departe, ca pe o sfântă datorie, comoara pe care am moştenit-o de la cei care ne-au dat un nume. În acest sens au dreptate cei care spun că abia la "frângerea pâinii" - în cadrul de taină al liturghiei - omul nu se mai simte singur. Că acolo, în faţa Tâmplei, omul se simte cu adevărat om.

Nu ştim unde anume au plecat părinţii, bunii şi străbunii noştri. Ne-au fost alături până în "clipa cea repede", iar apoi i-am condus - după rânduială - pe "ultimul drum". Dar sămânţa duhului lor e în noi. Şi, dacă ştim s-o dăruim mai departe, nu va muri în noi. Mântuirea, deci, nu este un concept filozofic de discutat la o cafea sau la un suc. Nu este o chestiune de "filozofie a religiilor". Este o lucrare de taină (a work in progress) care - în mod convenţional - începe aici, pe pământ, dar sfârşitul ei - vorba cântecului - nu-i aici.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer