Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Poveştile Reginei Maria a României


Regina Maria a României

11.01.2012
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Regina Maria a României
Poveştile Reginei Maria a României
Editura Curtea Veche, 2011


***
Intro

Poveştile Reginei Maria a României cuprinde treisprezece basme scrise de Majestatea Sa Regina Maria, toate inspirate de dragostea Reginei pentru România şi poporul român. Basmele au fost publicate pentru prima dată în limba română în anul 1923 sub titlul Cartea de basme a Reginei Maria.

Regina Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Angliei şi verişoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, era renumită pentru frumuseţea ei, pentru inteligenţă, simţ diplomatic, altruism şi pasiune pentru artă, poezie şi filozofie. Consoarta Regelui Ferdinand I şi mama regelui Carol al II-lea al României a fost supranumită "Regina inimilor" sau "Mama răniţilor" datorită dragostei şi dăruirii pe care le-a arătat în timpul Primului Război Mondial.

Dincolo de multiplele acţiuni de caritate întreprinse, Majestatea Sa a rămas în memoria românilor şi pentru talentul de a scrie. Opera sa literară este vastă, cuprinzând câteva romane sentimentale, volume de povestiri, poveşti şi basme pentru copii şi cu un jurnal în două volume, Povestea vieţii mele.

"... Chiar din copilărie eram înzestrată cu o vie imaginaţie, şi îmi plăcea să spun poveşti surorilor mele. Mai târziu, începui să spun poveşti copiilor mei. Atât de limpede vedeam tot ce povesteam, încât făceam pe ascultătorii mei să rătăcească împreună cu mine... Într-o zi îmi spuse fetiţa mea, Elisabeta: Mamă, ar trebui să scrii toate astea... Eşti născută ca să scrii basme!" mărturisea Regina Maria a României în Povestea vieţii mele (vol. II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991).

Volumul Poveştile Reginei Maria reînvie farmecul clipelor de intimitate pe care Majestatea Sa le petrecea povestind cu cei cinci copii. Cartea are un format original, ce încearcă să sublinieze, prin fotografii sugestive, povestea familiei Reginei. Astfel, în volum apar ilustraţii cu Regina Maria a României, Regele Ferdinand I, cei cinci copii ai acestora - Carol (viitorul rege Carol al II-lea), prinţul Nicolae, principesele Elisabeta, Maria şi Ileana şi prinţul Mihai (viitorul rege Mihai I al României, nepotul Reginei Maria şi fiul lui Carol al II-lea).

Toate poveştile au un pronunţat fundal românesc şi reflectă apropierea Reginei Maria de România. Unele sunt poveşti moralizatoare, creştine - Cartea minunată a Părintelui Simion, Sămânţa înţelepciunii şi Baba Alba -, altele sunt poveşti instructiv-optimiste - De coada cometei este, de exemplu, o iniţiere ludică în astronomie, cu un mesaj moralizator.

În timpul Primului Război Mondial, Regina Maria a mers pe front alături de doamnele de la curte pentru a îngriji soldaţii români răniţi. Emoţiile resimţite aici sunt reflectate şi în tonul unora dintre poveşti: povestirea Orfana prezintă în mod direct experienţa foametei din timpul războiului şi suferinţa soldaţilor.

Cea de a 13-a poveste a volumului, adăugată de Curtea Veche Publishing în această ediţie, este un eseu autobiografic al Reginei Maria, intitulat Copila cu ochi albaştri. În 1931, Ileana, fiica cea mică a Reginei, se mărită cu Arhiducele Anton de Austria şi pleacă din ţară. Regina reia, în acest eseu, istoria familiei sale, vorbeşte despre copiii ei şi despre vremurile grele ale războiului. În acest fel, autobiografia Reginei se întreţese cu poveştile ei, pe care, cel mai probabil, le-a spus de multe ori, înainte de a le scrie, propriilor copii.

ASR Principesa Margareta a României declară, recitind Poveştile Reginei Maria, că "Talentul de scriitor al Reginei Maria nu apare altcum decât firesc. Frumoasă, inteligentă, cu farmec şi temperament debordante, străbunica mea a adus literaturii române nu numai un avânt şi o încurajare părintească, dar şi condeiul unui nou scriitor regal. Toate cărţile ei sunt impetuoase, puternice, sensibile şi spontane, de la paginile de jurnal până la suavele poveşti pentru cei mici şi mari".

***
Poveste de Crăciun

O să vă istorisesc astăzi o poveste foarte stranie, o poveste de Crăciun!
E vorba de un puţ părăsit, adânc şi tainic, care se afla în mijlocul unei păduri mari şi întunecoase.
Nimeni nu ştia de ce puţul era acolo, nici cine îl făcuse, nici cât de vechi era.
Ţăranii din împrejurimi se temeau grozav, căci din el se auzeau ieşind vaiete, gemete şi câteodată nişte ciocănituri ca şi când cineva ar fi bătut în ghizduri.
Credinţa tuturora era că un suflet stă robit în adâncimea-i din care nu putea scăpa.

Satul cel mai apropiat de pădure se numea Galea; sat micuţ şi sărăcăcios, cu case scunde şi ticăloase, în ale căror grădini florile păreau searbede şi făr' de viaţă, căci pământul era pietros şi nerodnic.
În mijlocul satului se ridica o bisericuţă veche de lemn, cu un acoperiş foarte mare ce părea că o doboară. Nenumăratele anotimpuri îl pârguiseră atât de frumos, încât şiţa învechindu-i-se bătea în cenuşiu, de-ţi era mai mare dragul să priveşti la el.
Tufe de lilieci bătrâni şi piperniciţi creşteau împrejurul bisericii, adăpostind sub umbra lor umilele morminte împrăştiate pe alocuri, ca o turmă de oi părăsite.

Ţăranii se cam ruşinau de bisericuţa lor dărăpănată şi visau să dureze una nouă, frumoasă şi albă pe dinafară, cu un acoperiş de tablă, ce ar fi strălucit la soare ca argintul şi prin care n-ar fi răzbit în vremuri rele nici ploaia, nici zăpada. Iar amvonul să aibă stâlpi groşi de piatră zugrăvită în culori vii, cu ochiul lui Dumnezeu vopsit deasupra uşii.
Fără îndoială că nouă ne-ar fi plăcut mai mult bisericuţa strâmbă de lemn, cu acoperişul cel mare, dar vedeţi... fiecare sat îşi are râvna şi mândria lui şi nu-i place să rămâie mai prejos de altul.
În Boştea, satul de dincolo de pădure, se înălţase o biserică nouă şi mare, aşa precum o râvneau cei din Galea.

Galea era un biet sătuc sărac, ce suferea cumplit de starea în care se găsea.
Dar pare-mi-se că vorbeam de puţul fermecat, nu e aşa?
Nu ştiu de ce, ţăranii îşi închipuiau că fiinţa necunoscută, ce sta robită acolo, le-ar fi adus mari primejdii dacă ar fi scăpat din puţ şi că singurul mijloc de a o îmblânzi era să-i arunce mici daruri.
Adeseori săracii cred că singurul chip de a goni nenorocul de la pragul casei lor e să aducă jertfe lui Dumnezeu şi oricărei alte puteri.
Dar Dumnezeu ştie bine că viaţa săracului nu e decât un lung şir de jertfe, de la început şi până la sfârşit!
La anumite sărbători, mai cu seamă la Sfânta Maria şi la Sfântul Dumitru, sătenii luaseră obiceiul să ducă daruri puţului fermecat.

Cum se sfârşea liturghia, înainte de a merge la horă sau la cârciumă, se adunau pâlcuri, pâlcuri şi porneau spre pădure cu ciudatele lor daruri. Unii duceau flori sau ouă încondeiate ori covrigi presăraţi cu susan, alţii snopi de grâu legaţi cu cordele frumoase. Copiii dădeau bucuros cele dintâi poame coapte ce le căpătau: prune, cireşe sau nuci, ori pietricele adunate din albia râului, care deveneau frumoase, trandafirii şi lucitoare când le lingeau.
Fetele aruncau mărgele din ciucurii betelor, poze cu sfinţi, mărturii şi multe alte nimicuri, cumpărate la Moşi; iar flăcăii, parale mărunte, nasturi de la tunici militare şi garoafele roşii, pe care cu atâta drag le purtau la ureche!
Chiar babele, cu furca în brâu, mergeau şchiopătând pe zăduf şi cădeau lângă puţ frânte de oboseală, apoi aruncau în apă cărbuni nestinşi, lână sau cânepă, bolborosind descântece şi rugă­ciuni, pe când trăgeau cu coada ochiului la tineret, doar, doar de le-o găsi vreun cusur.

Iarna, puţul era cu totul părăsit, că nu se încumeta nimeni să treacă prin pădure.
La marginea satului Galea, într-o casă atât de mică şi de umilă, încât părea mai mult o colibă, trăia o văduvă săracă, anume Maria. Tot satul o cunoştea sub numele de Maria-Văduva.
Sărmana avea un singur copil, Petre, cu ochi mari albaştri şi-un obrăjor searbăd şi îngrijorat. Semăna leit cu maică-sa. Băieţelul mai avusese două surori, dar amândouă putrezeau sub lilia­cul din curtea bisericii. Atât de lipsită fusese maică-sa, încât n-avusese parte să pună măcar o cruce pe locul unde se odihneau copilele ei. Şi de aceasta Petre mult se mai amăra!

Foarte evlavios, băiatul văduvei ţinea toate posturile; lasă că, la drept vorbind, mâncare destulă n-avea niciodată. Urma cu sfinţenie învăţămintele bisericii, asculta cu luare aminte ce-i spunea popa Toader, cu toate că nu pricepea îndeajuns înţelesul cuvântărilor şi că multe dintre ele se întipăriseră greşit în mintea lui fragedă.
Între altele, Petre rămăsese cu credinţa că biserica din Boştea era mult mai sfântă, fiind mai mare şi mai nouă decât bisericuţa lor.
Gândul acesta i se pironise-n minte, într-o duminică după slujbă, când popa Toader, vorbind despre adunarea banilor pentru clădirea sfântului locaş, dăduse ca pildă biserica din Boştea, înălţată din jertfele fiecărui locuitor. Sărac şi bogat dăduseră toţi o parte din câştigurile lor, agonisite cu trudă, cinstind astfel numele Domnului.

Bineînţeles, Petre n-avea bani, nici măcar o leţcaie; de-ar fi putut, cu dragă inimă ar fi dăruit tot, pentru zidirea unei noi biserici.
El nu fusese niciodată la Boştea şi, tocmai de aceea, îşi închipuia biserica minunat de frumoasă, având toate însuşirile ce lipseau cu desăvârşire sărăcăcioasei bisericuţe din Galea.
Petre avea şapte ani când, pe la începutul iernii, care venise anul acela cu mare străşnicie, maică-sa se îmbolnăvi greu de tot. Băieţelul o iubea mai presus de orice şi sufletul îi era chinuit de o nespusă durere văzând-o suferind, fără ca el, bietul, să-i poată veni în ajutor!
Maria, foarte răbdătoare, nu se tânguia degeaba. În coliba ei nu era pat; se culca de obicei pe un fel de laviţă de lemn, acoperită cu velinţe zdrenţuite şi, pe acest aşternut ticălos, zăcea tremurând de friguri, cu buzele vinete şi crăpate.

O vatră mare de pământ cuprindea mai tot locul în odăiţa strâmtă, Maria se culca după cuptor, pe care Petre îşi dădea toată silinţa să-l ţie cald, cărând zilnic din pădure câte vreascuri putea duce în spinare. Cum era bondoc şi sarcina grea, se încovoia astfel, încât părea un arici uriaş, ce-şi croia drum prin zăpadă.
Petre căuta să-şi gătească. Câteva funii de ceapă uscată, atârnate după vatră, şi puţin mălai într-o copaie erau toate merindele de iarnă.
Fireşte că băieţelul nu era bucătar bun şi Maria, suspinând, înlătura strachina cu fiertura pe care el îngrijorat i-o aducea. Cum se frământa bietul copil şi ce şiroaie de lacrimi curgeau pe obrăjorii lui searbezi!... Atunci se vâra într-un colţ, îngenunchea şi zicea Tatăl Nostru şi încă alte rugăciuni, pe care le învăţase de la popa Toader. Le înşira una după alta, cu toate că nu aveau nicio legătură cu durerea lui, dar erau rugăciuni, nu e aşa? şi deci bine primite de Cel de Sus!

Apoi Petre se strecura lângă maică-sa, lipindu-se de ea, cu nădejdea că o va încălzi strângând-o cu drag în braţele lui slăbănoage.
Dar vai! Dumnezeu părea că n-aude rugăciunea băiatului.
Mariei îi era din ce în ce mai rău!...
Atunci copilul, închipuindu-şi că greşise cumva înaintea lui Dumnezeu, simţea o mustrare de cuget, cu toate că nu-şi putea aminti să fi călcat vreuna dintre cele zece porunci.
Petre era un copilaş atât de cuminte, încât ţi-era mai mare dragul şi mila de el. N-avusese încă vreme să se bucure de nimic, dar nici să fie urâcios, căci de când se ţinea pe picioruşe fusese nevoit s-o ajute pe maică-sa şi să lucreze alături de ea.

Avea o inimioară curată şi grijulie, gata să ducă povara grea pentru umerii lui.
Era-n ajunul Crăciunului.
Maria tot zăcea dând mâna cu moartea, când deodată lui Petre îi veni un gând.
El avea adesea în minte gânduri nelămurite, pe care nimeni nu-şi da osteneala să i le desluşească. Acela ce-l frământa de câtăva vreme se înfăptui şi iată cum:
Petre ştia că, dacă vrei să ţi se împlinească o dorinţă, trebuie să aprinzi cu evlavie lumânări pe la icoane şi mai ales la aceea a Maicii Domnului, căci lumânările aprinse cu credinţă întăresc rugăciunea.
El căpătase de la bătrânul dascăl o lumânărică, drept mulţumire că-i ajutase duminica din urmă la slujba liturghiei.

Lumânarea era atât de subţire şi de puţintică, încât trebuia păzită cu multă grijă. Pe deasupra, bătrânul dascăl îi dăduse şi o cutioară veche, cam ruptă, cu cinci chibrituri; de le păzea de umezeală, cu ele putea aprinde lumânarea dinaintea icoanei.
Toate ar fi mers bine, dacă Petre nu şi-ar fi pus în minte că trebuie să ducă lumânarea la biserica din Boştea.
Ca toţi sătenii avea şi el credinţa greşită că bisericuţa lor nu era destul de sfântă şi vrednică de Dumnezeu. Scumpa şi mult iubita bisericuţă!...
Ca să mergi la Boştea, trebuia ori să faci un ocol mare, mare de tot, ori s-o croieşti de-a dreptul prin pădurea întunecoasă, unde se afla puţul cu pricina.
Băiatul se temea chiar vara de izvorul plin de gemete, darmite iarna, când prin pădurea înnegrită sufla viscolul şi lupii dădeau târcoale.
Nevrând să lase pe maică-sa prea mult singură, cu toată frica, băieţelul se hotărî să înfrunte poteca înspăimântătoare!

Îşi luă deci sumanul, căciula ce fusese odată a tătâne-său şi care era mai mare decât dânsul, îşi puse nişte mănuşi, mai mult cârpite decât bune, ascunse-n buzunar cu grijă chibriturile, nepreţuita lumânare şi fu gata de drum. Dar înainte de a ieşi din colibă, nu uită să grămădească pe foc toate lemnele rămase şi să pună, alături de maică-sa, o cană cu apă.
Maria sta cu faţa la perete, aiurind. Înşira fel de fel de vorbe fără rost, care umpleau de spaimă sufletul bietului copil!
Amurgul începuse să-şi cearnă întunericul. Petre nu putuse însă pleca mai devreme. Se simţea cam neliniştit, dar hotărât să-şi îndeplinească planul, nu se mai gândea la ce putea să păţească...
În curând ajunse la marginea pădurii. Cu bărbăţie se adânci într-însa, deşi inima-i bătea straşnic.
"Putea-voi să ocolesc puţul? gândi băiatul. Sunt două poteci: cea mai lungă nu trece pe lângă el."

În pădure vântul urla prin crăci cu un glas mânios. Petre tremura. Ce frig se lăsase!... Din feri­cire, zăpada nu era mare, decât prin locurile unde o grămădise viscolul. Cu toată graba, noaptea părea că-l urmăreşte, că-l ajunge, că-l prinde!... Gâtlejul i se strângea, sufla din greu şi gâfâia umblând.
Ce pădure mare!... Ce copaci înalţi!...
Niciodată Petre nu se simţise atât de mititel.
- Ah! De-aş nimeri calea cea bună, zise copilul aproape tare, nu vreau să trec pe lângă cumplitul puţ!...
Şi tocmai când spunea aceste cuvinte - poc, poc -, auzi un sunet care-l înmărmuri de frică. - Poc, poc... o ciocănitură... şi apoi alta, ca un vaiet ce ieşea chiar din fundul pământului.
Cu tot gerul, începură să-l treacă sudorile.
Ce noapte adâncă! Copacii se prefăcură în ziduri negre, închizându-l din toate părţile.

Poc, poc... Doamne, Doamne! Ăsta-i glasul din puţ!... Ca prins de-o vrajă, Petre înainta. Ar fi putut să dea dosul şi, strecurându-se printre copaci, să lase în lături locul blestemat, dar, nu se gândea la una ca asta, ci înainta cu pas hotărât, atras parcă de acea grozăvie.
Da, iaca puţul negru şi nenorocit de care nu putea scăpa! Înspăimântat, Petre se împiedică, încercă să se ridice, dar căzu gâfâind chiar la marginea lui.
O clipă rămase acolo, cu obrazul îngropat în zăpada rece, plângând cu hohote.
Dar ce-o mai fi şi asta? Plânge şi altcineva? Nu se afla numai el în acea singurătate? Mai era şi alt deznădăjduit acolo? Se înşela? I se părea că aude glasul unui copil care plânge, plânge mereu.
Petre se ridică. Nu-i mai era frică. Cum să se teamă de un biet copil care plânge în întuneric?!
Din nou se auziră ciocănituri. Poc, poc... Oh!... Afurisitul de puţ!... Picioarele i se muiară şi totuşi trebui să se uite peste colac. O putere mai tare ca voinţa lui îl împingea la aceasta.

Lui Petre îi fusese întotdeauna urât să se uite în puţ, chiar ziua-n amiaza mare, când maică-sa îl ţinea de mână. Căci după aceea, nopţi în şir nu se putea odihni, închipuindu-şi că aluneca în groaznica şi întunecoasa tainiţă.
Acum era cu desăvârşire singur. Se-nnoptase de-a binelea. Cine putea fi acolo jos? Ce taină se ascundea în necunoscuta adâncime? Nu-şi mai dădea seama. Inima lui bătea astfel ori era un zgomot ce venea din puţ?
Deodată, un glas ascuţit de copil strigă:
- Oh, lasă-mă să ies! Ajută-mi! Aruncă-mi lumânarea ta. Sunt singur aici în întuneric şi mi-e atât de frig!...
- Lumânărica mea! suspină Petre, uitând spaima, mirarea şi orice altă simţire, afară de dorinţa de a-şi păstra nepreţuita lumânare. Nu pot să ţi-o arunc! Nu pot! Nu pot!
- Dar mi-e frig aici, strigă din puţ glasul, mi-e frig!... Mi-e frică!... Şi azi e Crăciunul!... Şi eu sunt singur în întuneric!...
- Ei bine, dar mama mea e bolnavă pe moarte! răspunse Petre fără teamă, rezemat de colacul puţului. Nu se mai gândea deloc la lucrul nemaipomenit ce i se întâmpla. Toată fiinţa lui era stăpânită de dorinţa să-şi păstreze scumpa lumânărică, menită să răscumpere sănătatea mamei lui!... Nu pot să-ţi dau lumânarea! - zise el mâhnit. Trebuie să mă duc la Boştea, s-o aprind dinaintea Maicii Domnului, să se însănătoşeze mama!...

- Destule lumânări ard dinaintea icoanelor în ajunul Crăciunului! răspunse glasul. Fecioara Maria n-o să simtă lipsa flăcării tale, pe când eu aci sunt părăsit şi mi-e frig!... Dă-mi! Dă-mi lumânărica ta!...
- Dar toate lumânările aprinse dinaintea Maicii Prea Curate nu o pot înlocui pe a mea - se jeli Petre cu totul copleşit de milă şi durere. Nu voi mai putea căpăta niciodată altă lumânare. Sunt un biet băiat sărac; dacă moare mama rămân singur pe lume!... Şi-s prea mic ca să pot trăi fără sprijin!... Şi sărăcuţul căzu în genunchi, rezemându-şi din nou capul de marginea puţului.
- În numele binecuvântatului Prunc al Fecioarei Maria, dă-mi lumânarea! se mai rugă o dată glasul. E noaptea Naşterii Mântuitorului. Se poate ca o rugăciune făcută în numele Lui să nu fie ascultată?!
Petre, nehotărât, tot şovăia! Cu inima împărţită în două se întreba, care-i era datoria? Toată nădejdea şi-o pusese în făclioara ce voia să aprindă în biserica din Boştea. Acum, în lupta lui sufletească, în marea lui credinţă, nu mai ştia ce să facă.
- În numele Sfântului Prunc şi al Maicii Născătoare de Dumnezeu, - zise din nou glasul aproape stins - sunt îngheţat, sunt părăsit. Şi eu sunt un copil, un biet copilaş! Oh, fie-ţi milă de mine!... Dă-mi lumină!...

Petre începu a plânge. Inima-i părea că se topeşte de amărăciune şi de chin. Suferea pentru copilul robit, suferea pentru maică-sa, pentru el însuşi, pentru întreaga lume, în care totul i se părea păcătos, nedrept, sărac ca şi coliba lor, ca şi bisericuţa de lemn, doborâtă sub povara acoperişului prea greu!
Cum sta rezemat, frânt de durere, dinaintea ochilor i se arătă vedenia bisericii din Boştea, biserică în care nu va mai intra! O neînchipuită slavă o înconjura, scăldând-o într-o strălucire pe care nimic n-o putea ajunge.
De-acum Petre ştia că-şi va jertfi lumânarea! Nu-i fusese oare cerută în numele Mântuitorului, a cărui naştere se prăznuia azi?! El nu se întrebă o clipă cum o singură lumânărică putea dezrobi copilul din puţ! În învălmăşeala gândurilor, flacăra ei devenise pentru dânsul lucrul cel mai de căpetenie de pe pământ.

- Na lumânărica mea! zise oftând. Ia-o! Prinde şi cinci chibrituri, vezi să nu se ude, adăugă el cu îngrijorare copilărească, căci nu se vor mai aprinde!
Apoi, aplecându-se peste colac, le aruncă în puţ, jertfindu-şi astfel ultima nădejde.
După aceasta, îşi acoperi faţa cu mâinile, sprijinindu-şi fruntea de marginea îngheţată şi-ncepu a plânge cu hohote. Deodată înălţă capul. Ce se auzea?!... Cântece!... Visa?... Sunetele a mii de harfe ce păreau că vibrează-n văzduh şi razele aurii, minunate, de unde veneau?
Minune! Lumina şi sunetele răpitoare ieşeau chiar din gura neagră şi posomorâtă a puţului.
Ce se întâmplase? Deodată îşi simţi inima plină de o neînchipuită bucurie!...

- Doamne!... şopti băiatul zdrenţăros, îngenunchind ca în biserică pe când se săvârşeşte sfânta taină, căci în faţa lui se ivise un copil cu părul plăviţ şi cârlionţat, plăsmuit numai din lumină, un copil neînchipuit de frumos.
- Mulţumesc - grăi strălucita arătare - ţi-a fost milă de mine, m-ai dezrobit, jertfindu-ţi singura nădejde! Priveşte razele răspândite de lumânarea ta! Şi copilul ridică braţul, iar Petre văzu că licărirea-i se prefăcuse într-o văpaie, ce lumina întreg pământul!...
- Du-te la maică-ta, care te aşteaptă. Eu voi duce lumânarea la bisericuţa de lemn, care e tot atât de sfântă ca orişicare altă biserică.
Tremurând, Petre luă căciula de jos, dar faţă de atâta sfinţenie, nu îndrăzni să şi-o pună pe cap.

Ca-n vis, se luă după copilul minunat, a cărui slavă se revărsa asupra întregii păduri.
Petre nu mai simţea nici teama, nici frigul, nici oboseala; păşea ca şi când ar fi avut aripi!
Când ajunseră în sat, minunatul copil se opri puţin, arătă coliba şi-i zise: "Maică-ta te aşteaptă; după ce vei vedea-o, du-te la bisericuţa cea veche."
Fireşte, Petre îi ascultă porunca. Cu inima săltând de bucurie alergă spre casă, împinse uşa, se repezi înăuntru strigând: "Mamă, mamă"...
Fără nicio urmă de suferinţă, sărmana Maria era atât de întinerită şi de frumoasă, încât chiar zdrenţele de pe dânsa păreau schimbate.

Îşi deschise braţele pentru a-şi primi odorul. Şi-l strânse la sân, singurul dulce adăpost ce-l avusese Petre vreodată. Rezemând capul de pieptul maică-sii, copilul se simţea prea covârşit de fericire ca să poată vorbi.
Maria nu-l întrebă ce se întâmplase; ştia numai că se tămăduise, că era ajunul Crăciunului şi că-l strângea în braţe pe fiul ei iubit.
Mai târziu, Petre plecă spre biserică precum îi poruncise copilul minunat. Stelele străluceau pe cer, satul era adormit şi tăcut, casele păreau umbre negre pe zăpada albă.
Îndeobşte bisericuţa nu se deosebea de umbrele celorlalte case decât prin clopotniţă. În noaptea asta însă, în astă noapte sfântă, ea se prefăcuse într-o lacră de lumină ale cărei raze se revărsau prin ferestre, prin crăpăturile zidurilor şi ale acoperişului. Acea dispreţuită bisericuţă se schimbase într-un juvaer sclipitor ce împrăştia lumina pe cer şi pe neaua îngheţată.
Cu capul gol, cu mâinile împreunate, cu paşi şovăitori, ca un hagiu venit de departe, Petre se apropie de Sfântul locaş, trecu pragul, căzu în genunchi, uimit şi răpit de fericire.

Câteşitrele uşi ale altarului erau deschise şi înăuntru, pe sfânta masă, ardea lumânărica lui. În toată biserica nu se mai găsea altă lumânare aprinsă şi cu toate acestea mica flacără era atât de vie, încât prefăcea smeritul locaş într-o slavă de strălucire, de pace, de frumuseţe, de bucurie şi de mărire. Chiar biserica din Boştea nu putea fi mai frumoasă în acea noapte ca bisericuţa din Galea!
Petre înţelese minunea! Mama i se însănătoşise, puţul se dezlegase de blestem şi cu toate că Sfântul Prunc se făcuse nevăzut, mâna lui pusese umila-i jertfă pe altarul Domnului!
De-un singur lucru nu se putea însă dumeri Petre: că iubirea lui făcuse această minune!
Iubirea şi credinţa lui!...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Comori de pret ale neamului romanesc
    Ana Oproiu, 24.12.2012, 08:37

    Multumesc din toata inima pentru publicarea acestor comori de pret ale neamului romanesc

Spacer Spacer