Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Ţara lui Dumnezeu


Ross Raisin, traducere de Ondide Dăscăliţa

25.01.2012
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ross Raisin
Ţara lui Dumnezeu
Editura Leda, 2011
Traducere din limba engleză şi note de Cristina-Ondine Dascăliţa


***
Prezentare autor
 
Ross Raisin s-a născut la Keighley, în Yorkshire, în 1979. A studiat engleza la King's College London, după care a lucrat o perioadă într-un bar specializat în comercializarea de vinuri, ca apoi să urmeze un masterat de scriere creatoare la Goldsmith's College, University of London.
Romanul său de debut God's Own Country (Ţara lui Dumnezeu, apărut şi în Statele Unite sub titlul Out Backward) a fost publicat în 2008. A fost nominalizat la Guardian First Book Award şi John Llewellyn Rhys Prize, şi a câştigat Bey Trask Award.
În aprilie 2009, pentru această carte Raisin a fost distins cu Premiul Tânărul Scriitor al Anului acordat de ziarul Sunday Times. În prezent, autorul deţine o rezidenţă pentru a preda literatura la First Story. Raisin a lucrat ca spălător de vase, chelner şi barman, şi a publicat mai multe povestiri şi publicistică.

***
Intro

Roman distins cu Betty Trask Award şi nominalizat la John Llewellyn Rhys Prize şi Guardian First Book Award în 2008
O carte ciudată şi sclipitoare! (Stewart O'Nan)
Povestea lui Ross Raisin despre transformarea unui tânăr fermier cu probleme, dar esenţialmente bine intenţionat, într-un sociopat periculos este deopotrivă dătătoare de fiori, ca efect, şi întru totul convingătoare, ca realizare. (J. M. Coetzze)
Cel mai original talent narativ care şi-a făcut apariţia în Marea Britanie de la Martin Amis încoace. (The Irish Times)
Un roman minunat scris, extrem de captivant, de un autor hărăzit să înfăptuiască lucruri măreţe. (The Bookseller)
O realizare formidabilă! Fără tăgadă, Raisin a creat o lume nouă, cea în care vieţuieşte doar Marsdyke." (Joshua Ferris)

Bântuit încă de umbrele unui incident pentru care a fost dat afară din şcoală, tânărul Sam Marsdyke lucrează la mica fermă a părinţilor, sub supravegherea ostilă a tatălui său. Dar în peisajul de o frumuseţe frustă şi sălbatică din comitatul Yorkshire (numit Ţara lui Dumnezeu, printre localnici) se insinuează treptat prefacerile aduse de civilizaţie şi de urbanism, de asaltul tot mai insistent al orăşenilor strămutaţi în căutarea farmecului rural.

Între tânărul fermier mai ciudat şi însingurat şi fiica adolescentă a unor nou-sosiţi pare să se lege o prietenie. Dar de la o escapadă amicală, animată de un gest de rebeliune juvenilă, la răpire şi prizonierat nu este decât un pas... Iar în mintea tot mai înceţoşată a lui Marsdyke, diferenţele sunt tot mai greu de făcut.

***
Fragment

O geană de lumină lucea în balta de la intrare. Încă o zi strălucitoare, cu puţin noroc. M-am întins ca să pot vedea afară şi mi-am zis că nu mai văzusem nicicând lumea atât de frumoasă, era ca o ilustrată. Dincolo de stânci se zărea o fâşie lată de plajă pustie, iar mai departe valurile care se spărgeau la ţărm, bulboane de apă care se adunau, se umflau înaintând, de neoprit - se spărgeau - apoi se împrăştiau în mii de bule ce alunecau, se retrăgeau, supte de valul următor. Mamă, Tată, vremea e minunată şi nouă ne merge bine. Şi lucrul cel mai bun e că nu-i nimeni primprejur, tot locul e numai al nostru. Îmi pare rău că nu sunteţi şi voi aici, cu drag, Nătărăul.

Stătea întinsă pe nisip, nemişcată, şi i-am şoptit ce planuri aveam. Plec să aduc ceva de mâncare, i-am zis eu. I-am explicat că trebuia să rămână legată, pe moment. M-am asigurat că toate curelele erau bine strânse şi-am plecat.
După ce-am urcat pe cărarea care ducea în vârful stâncii, am făcut un pas spre margine şi m-am oprit o clipă să privesc în largul mării. Stăteam cam acolo unde se afla casa noastră, la vreo cincizeci de yarzi dedesubt. Am mai înaintat câte o palmă până când am putut vedea faţa stâncii de sub mine şi am căutat din ochi balta de la intrare, dar erau prea multe pietre care ieşeau în afară ca să văd ceva, aşa că am plecat mai departe, pe cărarea dintre stânci care ducea la Whitby. În oraş era plin de oameni, în cea mai mare parte grupuri de turişti tălălăind pe străzile pietruite de la un magazin la altul, holbându-se la vitrine. M-am luat după ei, iar atunci când eliberau locul mă uitam şi eu la ce stătuseră să se holbeze. Erau doar nişte nimicuri fără rost, pe care nimeni nu le-ar cumpăra vreodată - un set de argint com­pus dintr-o farfurie, un cuţit şi o furculiţă, ori un peşte de plastic cu un ceas montat pe burtă. M-am plictisit destul de repede, aşa că am luat-o spre centrul oraşului, unde era şi portul, aşezat pe malurile râului acolo unde se lăţea şi se vărsa în mare. Puţea a peşte şi peste tot se înălţau vrafuri de cutii pentru homari goale. Câţiva pescari îşi dregeau bărcile, dar nu m-au băgat în seamă. M-am uitat în jur să văd dacă nu erau vase de pasageri ori de mărfuri, dar probabil că plecau toate din alt port, fiindcă aici nu erau decât ambarcaţiuni de pescuit, în afară de o chestie nu prea mare, cu o punte deschisă, alături de care era pus un panou. EXCURSII CU VAPORAŞUL - FOCI - INSULA PĂSĂRILOR. Uite, dragă, am găsit locul perfect unde am putea trăi. O insulă, la multe mile distanţă de oricine, albă ca lâna de oaie, învelită în rahaţi de cufundari. Apoi am văzut ce căutam. O bucată de frânghie, umedă şi grea, făcută colac, uitată lângă nişte cutii. Am verificat ca nici unul dintre pescari să nu se uite când am săltat-o, am pus-o pe umăr şi-am plecat în căutare de mâncare.

Erau o mulţime de localuri care serveau peşte cu cartofi prăjiţi pe o parte a portului, deja în plină activitate; oamenii stăteau împrăştiaţi pe chei, scormonind cu nişte furculiţe mici de lemn în cutiile cu mâncare. Am trecut pe lângă ei spre cheiul pustiu şi bătut de vânt de unde puteam să studiez situaţia. Problema era că dacă o luam la sănătoasa fără să plătesc, lumea avea să se uite după mine, să-mi observe faţa, hainele, vreunul ar putea să miroasă că sunt unul din fugarii din Moors. Trebuia să găsesc o cale de a acţiona în linişte, neobservat. Zilele cu spart vitrine erau de-acum apuse, mai mult ca sigur. Pe chei în jos, un pescăruş stătea cocoţat pe marginea unui coş de gunoi, împungând în el. După câteva încercări, s-a înfipt în ceva, l-a smuls şi l-a trântit pe jos ca să poată trece la atac. Apropiindu-mă, am văzut că era o cutie cu peşte desfăcută. Îşi vârâse capul în ea, frecându-se de asfalt cu aripile pe jumătate desfăcute, avertizându-mă, cară-te, asta-i masa mea, fă-ţi rost singur de mâncare. Şezi blând, băiete, i-am zis eu, chiar asta aveam de gând. M-a luat în vizor când m-am apropiat de coş, examinându-mă cu un ochi peste bucata de cod pe care şi-o îndesase până în guşă, S-a uitat o clipă, apoi s-a întors la mâncarea lui, şi am observat, atunci când a luat-o după un cartof prăjit, că avea un mers ţeapăn, săltat. Piciorul stâng îi era beteag, umflat la încheietură, că nu putea să se lase cu toată greutatea pe el. Nu eşti prost, trebuie să recunosc, i-am zis eu, te-ai gândit foarte bine, să vii să-ţi iei mâncarea de aici. S-a uitat în sus. Du-te naibii - nu vezi că mănânc. Ai dreptate, ai dreptate. Dar când şi-a întors coada la mine, am aruncat o privire în coş, să văd dacă mai lăsase ceva. Era aproape plin cu cutii de peşte cu cartofi. M-am uitat în jur, dar nu era decât o pereche de bătrânei care se holbau la mare, aşa că am băgat mâna şi am scos una afară.

Măi să fie, nu prea au poftă de mâncare turiştii ăştia, sunt o grămadă de resturi în cutii, unele abia dacă-s atinse. Dar Hop-Ţop nu mă asculta, mult prea ocupat să înghită un cartof prăjit. Am găsit câteva cutii care nu erau prea îndoite şi am adunat resturile din încă vreo şase sau şapte, pe care le-am răsturnat în cutiile bune, dezlipind crusta de la peştele pane care se lipise de margini.
Era trează când am ajuns acasă. Părea în continuare supărată. Avea ochii înroşiţi, iar pe obraji o pată roşie de la nisipul de care se frecase. I-am desfăcut legătura şi-am aşezat cutiile cu peşte pe jos în faţa ei. Am fost oarecum surprins când, după ce s-a holbat o clipă la ele, a început să mănânce. Nu cine ştie ce, doar câteva îmbucături, dar destul cât s-o ajute să-şi recapete puterile. După ce-am mâncat, am pus resturile într-un colţ şi-am legat-o din nou, cu mâinile la spate, şi doar o lesă în jurul gleznei, acum că aveam frânghia. Era o treabă pe cinste - mai tare, mai sigură, dar cu mai mult joc, în aşa fel încât avea posibilitatea să se mişte puţin. Am şezut în linişte restul zilei, ascultând valurile care izbeau în plajă, în afară de o singură dată când m-am dus să umplu sticlele cu apă de la un pârâiaş şi am explorat puţin bălţile din stânci şi-am urmărit moluştele.

Am stat mai aproape unul de altul în noaptea aceea. M-am lipit de spatele ei, iar atunci când am ştiut că adormise, mi-am trecut braţul peste ea şi i-am pus mâna pe burtă. Am petrecut aproape toată noaptea aşa, cu căldura cuibărită între noi şi părul ei care îmi gâdila faţa.
Dimineaţa, înainte ca ea să se trezească, i-am scos rucsacul afară şi l-am deschis. Nu era mare lucru în el, câteva tricouri, dar nu lenjerie şi încă o pereche de jeanşi. Am cotrobăit vreun minut până când am găsit brăţara, apoi am intrat înăuntru şi-am aşezat rucsacul acolo unde stătuse. Avea ochii deschişi. Mai mult ca sigur văzuse când l-am scos afară, dar probabil că încă nu i se aprinseseră beculeţele, fiindcă nu şi-a luat ochii de pe peretele la care se holba. I-am dat un sărut pe obraz şi i-am spus că plecam din nou.

Azi vremea era mai întunecată, dinspre mare venea o burniţă, care mi-a acoperit pielea cu un strat umed. Pe cărarea dintre stânci se făcuse un strat de clisă şi trebuia să fiu atent când păşeam să nu alunec. O clipă mi-am imaginat mulţimea de oameni adunată pe plajă, belindu-şi ochii la corpul meu fărâmat, întins fără suflare pe stânci. Un elicopter care sufla nisipul coborând pe plajă, mulţimea care se dădea la o parte când din el ieşeau bărbaţi în jachete portocalii, fără ca vreunul din ei să ştie că nu departe se mai afla  un cadavru, ascuns în întuneric, putrezind încet, cu oasele care începeau să iasă la iveală şi pescăruşi care se îmbulzeau la intrare atraşi de duhoare. Da' gata cu gândurile astea. Azi avea să fie o zi pe cinste. Cea mai bună dintre toate.

În Whitby nu era la fel de multă lume ca acum o zi, din cauza vremii. Turiştii de azi, care se plimbau stingheri pe străzile pietruite, erau veniţi probabil pentru toată săptămâna. Aveau un aer destul de plictisit, făcând ture înfofoliţi în hanorace. Nu existau magazine în care ai fi avut ce să vezi o săptămână întreagă, o după-amiază era de ajuns, că ajungeai să te întrebi de ce naiba se obosise Dracula să vină până aici. Însă nu era vorba de mine, nu azi, când eram cu ochii în patru, patrulând în sus şi în jos după ceva mai bun decât un peşte cu ceas. Un magazin de bijuterii, asta era ce căutam, şi nu mi-a luat mult până când l-am găsit. Bijuteria Abbey - furnizori ai celui mai fin jais de Whitby. Şi nu era doar o vorbă. Pietrele negre şi lucioase erau montate în cele mai multe podoabe din vitrină - inele, cercei, coliere, îţi luau ochii cum stăteau pe femeia fără trup, cu gâtul ei alb, dur şi neted ca un trunchi de mesteacăn. Ce părere aveţi de asemenea bucăţică, domnu' Dracula? O, e atrăgătoare fără îndoială, dar eu prefer, în ceea ce mă priveşte, ceva mai cărnos.

Am intrat şi deasupra capului meu a răsunat un clopoţel. Nu era nimeni în magazin şi dintr-odată am simţit că ar trebui să plec, dar înainte să apuc, a apărut o femeie la tejghea. Avea un zâmbet larg pe faţă, care s-a ofilit şi s-a şters când a pus ochii pe mine, măsurându-mă din cap până în picioare.
Cu ce vă pot ajuta?
Am pus brăţara pe tejghea. A studiat-o o clipă, apoi şi-a rotit încet ochii înapoi spre faţa mea, de parcă tocmai i-aş fi aşezat un rahat în faţă.
E îndoită, am zis eu, trebuie reparată. Mă măsura din priviri, jacheta jerpelită, murdară de sus până jos, faţa neagră de parcă eram miner, bucăţile de noroi lipite de ghete şi pe care aveam să i le las pe mochetă. Dar după ce a terminat cu inspecţia mi-a zâmbit de-a dreptul prietenos şi a luat brăţara în mână.
Pentru cine e?
Prietena mea.
Păi, atunci, a pipăit îndoitura din metal, cred că cel mai bine ar fi să văd ce pot face. A pus brăţara pe un raft din spatele ei. În clipa aceea am încremenit fiindcă ştiam că avea să-mi spună un preţ, iar eu nu voiam să-i spun că nu am bani şi că o să-i plătesc mai târziu, când ea a fost atât de prietenoasă. Trebuie că a văzut ce gândeam, fiindcă a zâmbit din nou şi-a zis, nu costă nimic, băiete. Vino înapoi peste o oră, până atunci e gata.
Zâmbeam ca un tâmpit când am ieşit din magazin. Afară era o pereche de tineri, care se ţineau de mână şi se uitau la bijuterii. Ca să vezi - nu toţi oamenii sunt ticăloşi, nu, unii dintre ei sunt chiar foarte prietenoşi, dacă stai să-i cauţi. Dar cred că ei şi-au închipuit că eu sunt unu' dintre ticăloşi, fiindcă s-au dat la o parte destul de iute. Nu că mi-ar fi păsat. Aveam la dispoziţie o oră, aşa că am luat-o pe chei în jos - şi cine era acolo? Vechiul meu camarad, Hop-Ţop. Ţinea în cioc un cartof prăjit.
'Mneaţa.
'Mneaţa.

I-am povestit ce s-a întâmplat la bijuterie în timp ce scoteam cutii din coşul de gunoi, adunând grămezi de mâncare neconsumată într-o caserolă mai puţin îndoită. Crezi că nenorocitu' ăla de chelios ar fi spus ceva asemănător? Nu-ţi bate capu', Lankenstein, nu trebuie să plăteşti pentru conserva de fasole, e din partea casei, zău aşa. Poate că n-aş fi aruncat cu ea în vitrină dacă mi-ar fi zis asta, mama lui de ticălos. Am azvârlit o bucată frumuşică de peşte spre Hop-Ţop, care s-a îndreptat poticnindu-se spre ea şi-a înfulecat-o pe loc. Se pare că te doare rău piciorul, amice. Mi-a aruncat o privire piezişă, în timp ce piciorul beteag îi atârna neputincios în jos. Simt ca nişte cuţite uneori, ai dreptate. Mai e ceva peşte? Am scormonit prin gunoi să-i găsesc o bucată gustoasă. Cineva aruncase un Dracula mic de plastic. Se iţea dintr-un pachet cu cartofi prăjiţi. E de necrezut ce de lucruri mai aruncă oamenii, nu-i aşa, şi m-am apucat să-l şterg cu mâneca, apoi l-am băgat în buzunar, aruncând pe jos o bucată de cârnat făcut pane. Orişicât mi-ar plăcea să stau la taclale cu tine, Hop-Ţop dragă, va trebui să plec să iau brăţara, deci pe curând. S-a uitat după mine când m-am întors să plec, cu capul ridicat, întrebându-se dacă nu mai aveam vreo bucată de peşte pentru el. Am râs. Mare putoare şi bătrânu' Hop-Ţop.

Făcuse o treabă extraordinară, femeia de la magazin, nu doar că îndreptase stricăciunea, dar lustruise toată chestia că arăta mai bine ca oricând, mai bine decât atunci când el i-o luase. I-am mulţumit, de trei sau patru ori, şi tocmai eram pe cale să plec când ea a zis, nu vrei să-ţi dau ceva de mâncare, băiete? Mai am nişte sandviciuri în spate. Dar i-am spus nu, mulţumesc. Nu ştia că am o cutie plină cu peşte şi cartofi prăjiţi ascunsă sub jachetă.
Era o privelişte grozavă de pe vârful stâncii. Toate bărcile pescăreşti departe în larg, urmate de norişori întunecaţi, stoluri de pescăruşi care se năpusteau la plasele cu peşte. Nici urmă de vapoare de linie, ce-i drept, ori de cargouri. Se pare că Whitby nu însemna decât pescuit. Nu eram însă neliniştit, fiindcă aveam un nou plan - o să furăm o barcă. În felul acesta puteam să ne ducem oriunde ne tăia capul, o să umblăm cu barca pe mare, şi o să acostăm undeva, şi o să plecăm mai departe când ne-om plictisi. Puteam să facem excursii de o zi. Oriunde am fi vrut, tot ce trebuia să facă era să spună unde. Coboram pe cărarea cotită de pe stâncă, făurind planuri, când am auzit glasuri pe plajă. Am făcut atunci cale întoarsă spre vârful stâncii, unde m-am întins pe burtă ca să mă pot zgâi peste margine la cei de jos. Excursionişti. Patru la număr, aşezaţi în şir, cu spatele sprijinit de stâncă, cu hanoracele claie peste grămadă lângă ei, în timp ce-şi întindeau ciolanele la soare. Erau aproape de casă, de cealaltă parte a promontoriului de stâncă, aproape că putea să-i audă şi ea.

L-am scos pe Dracula din buzunar şi l-am proptit lângă mine, ca să-i putem spiona împreună pe cei de sub noi. Era destul de făţos în pantofii lui ascuţiţi şi fracul negru lucios, cu un rânjet viclean pe chip, punând la cale cine-ştie-ce drăcie. Una dintre femei s-a ridicat în picioare şi-a început să mărşăluiască prin faţa lor, chestie foarte hazlie, fiindcă auzeam frânturi din râsul lor plutind până la mine sus. Mama lor de excursionişti, erau peste tot, curând aveau să se năpustească asupra pescarilor - spuneţi-ne, e adevărat că peştii au şi ei sentimente, pot să se îndrăgostească? Am observat că Dracula era cu ochii în altă parte - la nişte pietre împrăştiate lângă noi. I-am zâmbit, înţelegând, şi m-am dus să iau câteva, rostogolindu-le înapoi spre locul meu de observaţie, adunându-le la un loc, ca o grămadă de capete.

Femeia era tot în picioare şi vorbea, am aşteptat să se aşeze la loc înainte de a împinge prima piatră peste margine. S-a izbit de două ori de faţa stâncii, mici explozii de piatră şi pământ care se împrăştiau în aer, şi a aterizat cu efect pe nisip la câţiva metri de ei. Au rămas pironiţi locului, se foiau complet uluiţi, ce-a fost asta, ce-a fost asta? Am trimis încă una, de data asta mai bine ţintită, cobora direct spre ei. Cam la jumătatea drumului de pe faţa stâncii creştea un mănunchi de flori galbene, mi-a venit să zâmbesc când le-am văzut - v-aţi fi putut găsi şi voi un loc mai ferit în care să prindeţi rădăcini, nu? Păi, am fi putut, aşa e, dar cu preţurile de acum la casele din zonă, şi oricum, priveliştea e mag­nifică. Am rămas pe gânduri la zgomotul ce avea să-l facă, dar chiar aproape de capăt piatra s-a lovit de o ieşitură de stâncă şi a făcut un salt înainte, pe deasupra capetelor, aterizând la picioarele lor. Într-o clipă au fost toţi în picioare, i-o avalanşă, i-o avalanşă, fugiţi, fugiţi, scapă cine poate! Am mai dat drumul la una, dar m-am grăbit şi a ajuns într-o adâncitură cu apă din stâncă. După care a fost prea târziu, îşi luaseră de mult tălpăşiţa, alergând în lungul plajei, cu hanoracele fluturând în urma lor.

Când m-am întors în peşteră, ea trăgea un pui de somn, întinsă de-a lungul peretelui îndepărtat. Am urmărit-o o vreme, dar n-am vrut s-o deranjez, aşa că am lăsat doar brăţara pe nisip lângă cutia cu peşte, ca s-o vadă când se trezeşte.
Era moleşită rău. A dormit până spre după-amiază, şi începusem să mă simt ca-n cuşcă, aşteptând, aşa că am luat-o din loc să mă plimb. Mai jos pe plajă, după ce mersesem o bună bucată de drum, erau doi zgâmboi care se jucau la malul apei, stropindu-se unul pe celălalt şi fugind de valurile care se rostogoleau spre ei. E greu de crezut că sunt atâţia ticăloşi pe lumea asta, care stau să caşte gura la ţâncii lor. Aşa arăta tatăl lor, zău aşa. I-a dojenit când s-au întors în fugă la el, naiba ştie de ce, că doar se distrau. I-am urmărit pe toţi trei când mergeau înapoi spre Whitby, ţâncii umblând cuminţi în urma tatălui o vreme, până ce în sfârşit unul dintre ei a ieşit din rând, iar celălalt a luat-o imediat la goană după el, fără să-l mai bage în seamă pe tatăl care dădea din mâini şi striga la ei.

Era trează, aşezată în fund, brăţara pe jos unde o lăsasem eu. Abia dacă m-a observat când m-am târât înspre ea, nu se atinsese nici de mâncare, din câte îmi dădeam seama. Am ridicat brăţara spre ea. Pentru o clipă ochii i s-au fixat asupra ei, apoi au redevenit opaci. E reparată cum trebuie, uite, şi i-a dat şi lustru pentru tine. E ca nouă. Ba şi mai şi. Era cu mintea plecată de acasă, deşi nu înţelegeam care era problema ei. A venit cumva cineva şi ţi-a furat creieraşul cât am fost eu plecat, asta e? Ştiu cine a fost. A fost nenorocitu' de Greengrass, nu-i aşa? Se ţine iar de vechile lui şmecherii. Greengrass! Greengrass! Dar se vede că bătrânu' Grengrass nu i se mai părea la fel de comic în ultimele zile, n-am văzut nici măcar o umbră de zâmbet. Am aplecat-o înainte şi i-am desfăcut frânghia de la încheietura mâinilor. Hai să vedem cât de bine îţi şade, da? I-am pus brăţara pe încheietura mâinii bune, strângându-i degetele, ca să i-o pot trece peste podul palmei. Atunci a luat din nou foc, zvârcolindu-se în mâinile mele, aha, deci tot mai ştim să dăm cu copita, bine, chiar începusem să mă îngrijorez că ţi-a luat cineva minţile cât am fost eu plecat. Am fost nevoit să-i leg din nou mâinile la spate, vezi bine, şi s-a liniştit pe loc după asta, ochii îi erau din nou opaci, nici n-ai fi ghicit ce se întâmplase dacă n-ar fi fost respiraţia ei fornăitoare după efort. Ştiam că trebuia s-o fac să vorbească repede, înainte ca mintea ei s-o ia iarăşi pe bălării. Ce zici, îţi place? E mai frumoasă acum decât atunci când era nouă. S-a uitat drept la mine, fără vreo expresie pe chip. Îţi foarte mulţumesc. Iar în acea clipă, chiar dacă era pe jumătate întuneric, chiar dacă ea sughiţa de plâns, chiar dacă era murdară şi zgâriată peste tot, mi s-a părut că nu mai văzusem în viaţa mea ceva mai frumos decât faţa ei care se uita la mine. N-ai pentru ce, am zis eu, chiar n-ai pentru ce. Simţeam că am să dau în primire, atât de frumoasă era. M-am aplecat înainte şi ne-am sărutat. Corpul meu a luat-o atunci razna, toate din mine s-au oprit învălmăşite, ca şi cum sângele ar fi uitat în ce direcţie să curgă. Nu conta că aşteptasem atât de mult, acum se vedea că meritase, părul ei moale care îmi aluneca printre degete în timp ce o strângeam la piept. N-am s-o las niciodată, n-are să aibă mereu nevoie de frânghie, asta e doar acum, curând o să ne mutăm din peşteră, o să plecăm naibii în Europa.

Nu ştiu cum a reuşit, a scăpat cumva din frânghia de la încheieturi. Probabil că o prinsesem prost când o legasem din nou, dintr-odată era numai mâini care izbeau şi ţipete care răsunau în toată peştera asurzindu-ne pe amândoi. Am pus-o jos şi am legat-o strâns. Nu se mai oprea din plâns. Faţa îi era acoperită cu nisip lipit de lacrimi, dar nu simţeam supărare, am simţit doar că trebuie să mă ţin tare, uitându-mă la ea în felul acesta. N-am s-o las niciodată, ştia că n-am s-o fac niciodată. Ne-am lipit gurile una de cealaltă, fierbinţi şi ude, lacrimile şiroiau din cei patru ochi ai noştri, şi era ciudat, dar primul lucru la care m-am gândit a fost că ea trebuie să fi mâncat ceva, fiindcă am simţit gust de oţet pe buzele ei. Bucata de carne palidă a crescut când jeanşii i-au alunecat în jos, dezgolindu-i coapsele şi genunchii şi muşchii încordaţi de pe gambe. N-avea să mai facă, mi-a promis ea, când i-am dezlegat din nou mâinile, ca să-şi poată scoate tricoul, întinzând braţele deasupra capului, o undă de transpiraţie venind dinspre corpul ei, în timp ce o ţineam, atent să nu apăs din nou pe brăţară - doar n-aveam cum să mă duc mâine înapoi la magazin, ar trebui să-i spui prietenei tale să fie mai atentă, Lankenstein, fiindcă nici eu nu pot s-o tot repar pe gratis, înţelegi. Trebuie să stea cu­minte, i-am zis eu, dar n-a vrut să mă asculte, nu asculta niciodată. Eşti încăpăţânată ca o oaie dusă la scăldătoare, asta eşti, şi am râs, vino încoace, dă-mi mâinile. Devenea cam tâmpită chestia asta cu legatul, dezlegatul, legatul, dezlegatul. Stătea întinsă pe spate zvârcolindu-se, cu braţele sub ea, ţintuită, luptând să se ridice. Mi-a venit să zâmbesc atunci, fiindcă pe chiloţii ei era o imagine cu nevasta lui Popeye. Avea genele alea uriaşe şi un cârlionţ pe frunte şi făcea un semn cu unul din ochii ei mari - eu ştiu ce-i dedesubt, zicea ea. Cam ştiam şi eu despre ce-i vorba, dar n-aveam încă de gând să aflu, nu venise timpul, aşa că am rămas întinşi, ascultând valurile, şi eu o ţineam strâns şi-i povesteam cum mâine aveam să aflu de unde să fur o barcă, cum nu trebuia să mai stăm prea mult aici, fiindcă în curând totul are să fie aranjat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer