Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arta voioasă şi degajările de putere


Bogdan Ghiu

26.02.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am profitat că sînt la Paris şi că prietenul care mi-a lăsat studioul pe mînă are Canal Plus decodat, şi m-am uitat la decernarea premiilor César, în condiţiile în care toată lumea de pe aici recunoaşte că anul 2011 a fost un an istoric pentru cinematograful francez, depăşind recordurile de audienţă din... 1966, de pe vremea lui Louis de Funès.

În ciuda lui Mathieu Kassovitz, care trimitea de curînd întregul cinema francez de azi la gunoi, campioanele noii sănătăţi a re-popularei arte sînt cel puţin trei: The Artist (întreaga echipă a şi zburat la Los Angeles, unde se aşteaptă la o căciulă de Oscaruri), Les Intouchables (aproape 2.000.000 de bilete vîndute în Franţa şi aflat în fruntea box-office-lui, scuzaţi expresia, din Germania!) şi Polisse. Le-am văzut pe toate trei.

Analizele curg, iar momentul pare, cum spuneam, unul de graţie: pe vremuri de criză şi în ciuda noilor practici de vizionare privată, solitară, lumea iese din casă (pe aici iese oricum) şi se duce la cinematograf (văd constant cozi la cinematografe, inclusiv la documentare politice precum Les Nouveaux chiens de garde [Noii cîini de pază], intelectualii, "experţii" adică), vrea să rîdă de probleme şi a fost, iată, servită, ceea ce se întîmplă, să recunoaştem, destul de rar.
 
Cinematograful pare a-şi regăsi esenţa de artă populară, de artă pentru popor (chiar şi fără popor), de artă industrial-minoră, de bun de larg consum. Ar mai trebui oare să amintesc observaţii precum cele ale lui Deleuze-Guattari despre importanţa politică a artelor minore? Nu ştiu însă dacă e cazul, deoarece filmul e, totuşi, o industrie capitalistă, dar în condiţiile dominaţiei americane, replica, fie ea şi capitalist-populară, a unui cinematograf "continental" dă, iată, roade şi merită sărbătorită.
 
Ceva s-a schimbat. Umorul, mult aşteptat de toată lumea, pare a veni din Sud, de peste Mediterana. O expoziţie de artă contemporană din Tunisia, vizibilă la Institut du Monde Arabe, intitulată Dégagements, e aproape în totalitate lipsită de dramatism, de fapt de dramatizare.
 
Dat fiind că, acum constat, odată cu multele materiale imprimate, mi-am expediat prin poştă şi programul tonicei expoziţii tunisiene, pe care îmi luasem note, deci promiţînd să revin, mă rezum doar la cîteva constatări-ipoteze de lucru.
 
Dégage! a fost strigătul adresat de poporul tunisian, în special de tineri, vechii puteri. Un fel de Afară! sau, mai precis, La o parte!
 
Vechile dictaturi stau în cale. Trebuie să venim la zi, să intrăm în tiraniile specifice zilei de azi, dictaturile izolaţioniste trebuie să dispară, statele şi tipul de administrare a umanului trebuie să se "modernizeze", să se "reformeze", statul trebuie adaptat la condiţiile noului capitalism, capitalismul însuşi fiind, asemenea duhului, campion la reaşezări.

Asta am făcut şi noi, în 1989 (dar mult mai trist, mai dramatizat): am venit cu tirania la zi, stătusem prea mult în una veche, puterea îşi schimbă regimul, economia, sistemul, stilul.

De-asta e bine să ai umor, să te opui rîzînd. Dar să te opui, nu doar să rîzi! ("Revoluţia de iasomie" a fost declanşată de un tînăr care şi-a dat foc.)

Şi puterile trebuie, azi, primenite, tipologic chiar, mai des, dat fiind că Puterea însăşi pare a încerca să devină din ce în ce mai planetar omogenă, una singură (măcar ca tip).

Stilul puterii nici măcar nu mai contează: dacă achită taxa de protecţie şi lasă uşile ţărilor larg deschise, eticheta democratică aproape că nu mai e obligatorie.

Dégagements, deci, la plural, cît mai des.

În noua democraţie reformată pentru nevoile necro-clepto-capitalismului contemporan ("secularizare" post- a vechiului imperialism şi colonialism), în loc de alegeri ar trebui, poate, să operăm, tocmai, degajări, protestul public devenind continuu, permanent.

Să schimbăm puterile ca pe ciorapi. În epoca omni-comodificării, puterea şi guvernarea de ce n-ar deveni mărfuri de folosinţă imediată, adică nişte consumabile?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer