Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

À Dieu


Marian Rădulescu

14.07.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Duminica Orbului ne vorbeşte nu atât despre "minunata vindecare" a orbului din naştere, cât mai ales despre orbirea, condiţionată de mândrie, a celor ce - spun ei - "văd şi nu sunt orbi". Nicolae Steinhardt (†1989): "Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor. Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi."

Deşi nevăzător (cu ochiul dinafară), Părintele Teofil - Părintele Bucuriei - a înţeles că problema adevărată pentru un om este să caute să-şi păstreze bucuria (chiar atunci când este "orb din naştere"), să se pregătească pentru "vacanţa cea mare", pentru "noaptea morţii" când nu se mai poate însoţi cu lumină, să devină "făptură nouă". Spunea Părintele Teofil (†2009) că nimeni din cei care au intrat în inima sa nu a mai ieşit de acolo. Fenomen cât se poate de normal, într-o lume din ce în ce mai puţin normală: să îndrăgeşti pe cineva până la adio, adică à Dieu. Să nu-i mai "scoţi de la inimă" pe cei care s-au cuibărit acolo.

Îmi amintesc de o veche doină de jale:
Inimă de putregai,
Cum n-am cuţit să te tai
Să văd ce beteşug ai,
Să văd ce beteşug ai.

Entuziasmul aproape copilăresc al Părintelui Teofil - mereu mi-am spus asta - nu părea să sufere de vreun "beteşug". Altfel nu se explică explozia de lumină pe care - el, care nu văzuse niciodată lumina zilei - o revărsa când îi stăteai în preajmă. După cum nu se explică altfel nici împăcarea sa lăuntrică, fericirea de a sluji Celui care i-a dat această "îngrădire", această "infirmitate", această "limitare". Bucuria de a I se supune - mărturisea el, spre scandalul celor pătrunşi de ideologia iluministă, nu de lumina taborică - chiar şi "dincolo", dacă El va voi să-l ţină tot fără văz.

"Dumnezeu ne zâmbeşte. Să zâmbim şi noi - Lui şi oamenilor." Minunat motto (trăit, nu doar rostit din vârful buzelor) al unui om care simţea o adevărată onoare să-şi salute semenii şi, cu atât mai mult, să-L salute şi să-L cinstească pe Cel care - pentru cei ce cred - le rânduieşte spre bine pe toate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer