S-a retras o mare handbalistă, iar mesajul a fost superb. Bătută, dar nu învinsă. Rănită de moarte, dar nu în genunchi.
Bojana Popovici a obosit şi se retrage. Are 32 de ani, ar mai fi putut să joace, să mai cîştige nişte bani. Nu înşela pe nimeni, chiar dacă oboseala din muşchi şi durerile din oase nu mai pot fi păcălite cu nişte feşe elastice. Bojana a decis să pună punct, vrea o viaţă dincolo de viaţa din handbal, şi nu vom şti niciodată ce a fost mai important în cariera ei: personalitatea sau valoarea propriu-zisă. A fost cea mai bună jucătoare a lumii şi numărul unu în Danemarca de 4 ori. A cîştigat de 6 ori Liga Campionilor, are un bronz cu Serbia la Mondialele din 2001. Reuşind toate lucrurile acestea, şi-a rezervat un loc special printre marii sportivi ai lumii. A fost o aleasă. Bineînţeles, finalul a fost pe măsura întregii poveşti.
Născută sîrboaică şi naturalizată muntenegreancă (ceea ce în linii mari înseamnă cam acelaşi lucru), Bojana Popovici iese din handbal după o medalie de argint cucerită la Jocurile Olimpice cu echipa Muntenegrului. Sau, mai exact, după o medalie de aur pierdută de Muntenegru din cauza arbitrelor finalei cu Norvegia. Este posibil ca nordicele, marea putere a handbalului feminin mondial, să fi cîştigat oricum titlul olimpic, dar impresia de furt la adăpostul regulamentului a persistat aproape tot timpul unui meci dramatic.
Un meci pe parcursul căruia Popovici, Bulatovici şi compania au fost obligate să joace măcar jumătate din timp în inferioritate numerică, iar în mai multe rînduri în dublă inferioritate. Arbitrajul strîmb al franţuzoaicelor a accentuat frumuseţea unei partide la capătul căreia aştepta titlul olimpic tocmai prin replica muntenegrencelor. Revolta lor nu s-a materializat în frustrări, ci în dăruire. În spirit de sacrificiu de cea mai pură esenţă sportivă. Nu şi-au plîns de milă şi au jucat în continuare. Katarina Bulatovici şi Bojana Popovici au înscris din situaţii care refuzau drumul mingii spre gol, portăriţa Barjaktarovici a apărat şi cu mîinile, şi cu picioarele, şi cu faţa, şi cu abdomenul. Probabil şi cu aura invizibilă de eroism care coborîse peste o echipă uriaşă dintr-o ţară micuţă, care lupta cu un adversar foarte valoros, foarte blond şi care se prefăcea că nu pricepe dincotro vine ajutorul.
În lumea noastră, poveştile cu sfîrşit fericit nu îşi mai găsesc rostul. Locul, sensul. Bojana şi colegele ei au înţeles şi, golite de energie, le-au lăsat pe norvegience să înscrie ultimul gol al finalei. Ca mesajul să fie limpede, le-au şi aplaudat. Apoi s-au îmbrăţişat, au plîns, nu prea mult, şi s-au bucurat. Bojana parcă mai mult decît toate. Cum altfel? Ea fusese şefa pe teren, trebuia să fie şi stăpîna durerii!