Canonul lui Marian / Bucuriile unui cinefil

Citiţi un fragment din această carte.


"Marian Rădulescu e un îndrăgostit iremediabil de cinema. Dar şi un căutător al desăvârşirii lăuntrice, care ştie să-şi păstreze busola spirituală în aventura prin hăţişurile ademenitoare ale artei a şaptea. Cel de-al doilea volum al său de eseuri cinematografice, Pseudokinematikos II, confirmă această dublă consacrare, sesizabilă încă din cartea sa de debut. Dar mai sunt compatibile, la începutul acestui mileniu al marilor disensiuni, cele două coordonate - filmică şi religioasă? Marian Rădulescu ne arată că da, ori, mai bine zis, alege chiar el filmele în care cele două dimensiuni - cultura omului din afară şi cea a omului lăuntric - intră în dialog. Pentru a ajunge, astfel, pe căile subiective ale unor note de lectură, la piesele de rezistenţă ale istoriei filmului, cele care au modelat şi vor continua să modeleze generaţii." (Elena Dulgheru)

"Un volum gin-tonic, care melancolizează şi trezeşte în acelaşi timp. "De ce să mai citeşti cartea când poţi să vezi filmul?!" Marian Rădulescu ne-a dăruit o carte fără de care nu putem vedea filmul. Erudit, rafinat (ştie să deguste atât cinematograful cubanez, cât şi pe cel românesc din perioada regimului comunist), generos dar acerb în acelaşi timp, autorul lui Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului restituie cinematografului demnitatea frumuseţilor şi bucuriilor sale. Cred că va deveni un Halliwell's românesc." (Mircea Platon)

"Marian Sorin Rădulescu este un critic hedonist: de obicei scrie numai despre autorii sau filmele care îi plac şi despre care îi face plăcere să scrie. Văd în acest cult al plăcerii cinefile - secundat pe plan personal de un la fel de autentic cult al prieteniei între cinefili - piatra de temelie a unei opere exegetice care, din una dintre cele mai personale şi reconfortante, are toate şansele să devină, graţie unor cărţi precum cea pe care o ţineţi în mâini, şi una dintre cele mai importante şi preţuite ale criticii de film autohtone." (Mihai Fulger)


Noi, cinefilii, avem obiceiul năstruşnic de a face topuri şi liste. Liste cu filme care ne-au marcat şi influenţat. Sau pur şi simplu ne-au atins la un moment dat. Preferinţele fiecăruia sunt, desigur, subiective. De multe ori nici nu mai ştim de ce ne-a plăcut o peliculă. Poate povestea de pe ecran semăna cu a noastră. Poate am fost vrăjiţi de coloana sonoră. Sau de un actor... Un lucru e cert: lista noastră oferă indicii clare despre personalitatea noastră. Spune-mi ce filme vezi ca să-ţi spun cine eşti. "Lista" ne defineşte... aspiraţiile, preocupările şi plăcerile (vinovate sau nu). Suntem ceea ce vedem (dar mai ales, cum ne raportăm la ceea ce vedem). În Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului, Marian Rădulescu propune o listă proprie (Dosarul vizionărilor). Dar el reuşeşte un echilibru între favoritele personale şi lucrările esenţiale (deşi mai corect e să spunem că "favoritele" lui sunt totodată "lucrări esenţiale...").

Dacă în primul volum autorul a cartografiat popasurile obligatorii în cinematografia românească, aici măreşte scara şi schiţează o planisferă, o hartă a întregii lumi cinematografice. Lista lui Marian e de fapt un canon. Un îndreptar cu filmele de căpătâi, filme cruciale. Acest canon nu e rigid (ca un decalog) şi nu are pretenţia de a fi integral, dar e un bun început. "Let's start at the very beginning / A very good place to start / When you read you begin with ABC / When you sing you begin with Do-Re-Mi ("Să începem chiar cu începutul /Un foarte bun punct de plecare / Cînd citeşti, începi cu ABC/ Cînd cînţi, începi cu Do Re Mi") (din Sunetul muzicii, regia: Robert Wise, 1965). Repertoriul propus de Marian este ABC-ul care trebuie învăţat pentru a desluşi limbajul cinematografic şi pentru a-i însuşi gramatica (aici s-ar potrivi alt înţeles al cuvîntului "canon", acela de literă de tipar cu care se tipăreau cărţile canonice). Din aceasta perspectivă, cele aproape 100 de titluri selectate şi cercetate aici pot fi privite ca o Educaţie. O fundaţie. Filme-indicator, filme-far, borne de folos în aceasta fascinantă călătorie numită Cinema. Dacă le vezi, n-ai cum să te pierzi. N-ai cum să te rătăceşti în labirintul vizual care ne înconjoară. Ele sunt ca un fir din ghemul Ariadnei care se deşiră în carte, începând cu anul 1916 şi până în 2011.

În aceşti 95 de ani, cinema-ul a trecut prin schimbări majore, dar esenţa lui e aceeaşi. Cinematograful de artă rămâne un mod de înţelegere a vieţii, o Cale de a ajunge la ceea ce e profund uman. Această esenţă perpetuă, nemuritoare, se află în centrul atenţiei lui Marian Rădulescu. Autorul nu e doar un cinefil îndrăgostit de istoria filmului, este un iubitor de frumos şi adevăr. Iar când întîlneşte frumosul şi adevărul în sala de cinema, trăieşte bucuriile la care face referire în subtitlul cărţii. Dar aceste bucurii trebuie împărtăşite. Într-o zi de decembrie 2011, am ajuns la ultimul cinematograf de stat care a supravieţuit în Timişoara (din treisprezece cîte au fost odată) pentru a vedea Crulic (regia: Anca Damian, 2011). Lângă casa de bilete mai era un singur domn. Mă aştepta pe mine. Mă rog, aştepta încă un spectator. I se destăinuise plasatoarei că nu voia să vadă filmul de unul singur. Am înţeles atunci de ce mergem de fapt la cinema: vrem să simţim emoţia împărtăşită care face să vibreze aerul din sală. Marian trăieşte pentru această emoţie. De aceea mă sună de fiecare dată cînd descoperă ceva important de văzut. Ultima oară a fost un film polonez din 2010, Erratum (regia: Marek Lechki). Entuziasmul lui e molipsitor, chiar şi prin telefon: "Să vezi câtă fineţe, câtă delicateţe. Atâtea lucruri exprimă filmul ăsta prin fiecare milimetru de peliculă!... Să vezi ce înseamnă muzica în film, compoziţia plastică... Fiecare cadru e impecabil alcătuit, ca un tablou. Îţi vine să strigi '- Stooop! dă pe pauză, să văd cadrul ăsta mai bine!'. Am vrut să le spun să oprească proiecţia că mă sufocam de atâta frumuseţe."

Pseudokinematikos 2 este o colecţie de astfel de experienţe desăvârşite. Ele nu au nimic de a face cu predilecţia industriei de cinema actuale pentru stimulare, pentru excitarea globului ocular. Au de a face cu explorarea, cu trezirea ochiului lăuntric. Autorul nu face concesii filmelor-de-unică-folosinţă. El e interesat de filmele care merită (trebuie) revizionate. Indiferent de anul când sunt făcute, relevanţa lor nu poate expira. Adevăratele filme mustesc de sensuri. Ele trebuie văzute nu ca mijloace de recreere, ci ca mijloace de re-creare. Aşadar, volumul de faţă vorbeşte despre filmele care ne luminează dar, mai ales, despre cele care ne iluminează. Calea spre iluminare presupune însă un efort şi din partea noastră. Nu ajunge doar să fii "în Zonă". Totul depinde de noi. De atenţia, de reflecţia şi de reacţia noastră. Iluminarea nu e un rezultat al unor factori externi. Ea vine dinăuntru. În acest sens, Do-Re-Mi-ul propus de Marian este o iniţiere. Un prim pas pentru unii, o aducere aminte pentru alţii.

Cu această carte, Marian Rădulescu îşi întăreşte rolul de călăuză cinematografică, cu ajutor de la întâia sa "călăuză", Andrei Tarkovski (căruia îi dedică câteva eseuri luminoase în Addenda). Autorul adresează o nouă scrisoare de dragoste către Cinema dar şi o propunere-invitaţie pentru şlefuirea interioară prin "filmele de conştiinţă". Odată ce ţi-ai însuşit acest canon, ochiul nu va mai putea fi înceţoşat, păcălit, distras. Ochiul tău va fi curat. Şi va recunoaşte adevărata lumină. Marian Rădulescu este un privilegiat. Nefiind un critic cu patalama (spre deosebire de mult prea numeroşii impostori ai breslei), care să cedeze sub presiunea deseori inhibantă a deadline-ului şi a aparentei nevoi de a scrie despre premierele momentului, el se poate întoarce iar şi iar asupra operelor cinematografice fondatoare. În locul riscului de a irosi două ore cu un film recent, golit de substanţă, preferă să revadă acele pelicule (un cuvânt pe care epoca digitalului îl va arunca în curând desuetudine), "vechi" sau "noi", care sunt surse de zidire interioară. Din acest precept de deplin asumat rezultă "bucuriile filmului" despre care scrie în Pseudokinematikos 2 (Editura Theosis, 2012), continuarea firească a volumului prim cu acelaşi titlu, apărut în 2010.
 
Pentru Marian Rădulescu, filmul nu este un scop în sine, dar rămâne o parte esenţială a formării ca intelectual (alături de muzică, literatură, teatru) şi a "iluminării" (ca în filmul lui Zanussi) prin imagine. Nu imagine ca fetiş, ci ca mijloc purtător de substanţă spre îmbogăţirea inimii şi a minţii. De aceea, el este printre puţinii care afirmă, aşa cum o face indirect şi în Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului, că marile opere ale cinematografiei nu ar reprezenta aproape nimic (în ciuda inovaţiilor formale pe care majoritatea dintre ele le-au adus) fără un conţinut bine solidificat. A nu se înţelege de aici că Marian Rădulescu preferă filmele cu "mesaj". Lucrurile care îl îndepărtează cel mai repede şi cel mai sigur de falsul cinema sunt tocmai ilustrativul, explicitul, facilul, tezismul, denotativul şi simplificarea. O privire aruncată pe reperele "canonului" său (care nu are pretenţia de a fi exhaustiv) relevă că aproape toate bucuriile pe care i le-a oferit şi continuă să i le ofere Cinemaul se confundă cu o bună parte din reuşitele incontestabile ale marelui ecran.
 
Firul care leagă selecţia aparent eclectică a celor aproximativ 100 de pelicule surprinse prin texte asemănătoare unor instantanee (de aici şi concentrarea pe esenţial, pe acel moment de graţie, transmiţător de emoţie şi fior estetic, captat ca în fotografia de artă) nu se arată unei priviri superficiale, rătăcite în vertijul produs de invazia comercialului şi de lipsa reperelor. Ingredientul care face ca operele cinematografice despre care scrie Marian Rădulescu să formeze un întreg (din care se remarcă, totuşi, filmele lui Tarkovski - limita supremă atinsă de această artă) este explicat de autorul însuşi în două mini-capitole introductive remarcabile: În căutarea icoanei pierdute şi Filmul de artă - o hieroglifă a adevărului absolut.
 
Marian Rădulescu mai este totodată şi un altruist, dincolo de capacitatea de a fi creatorul şi animatorul însufleţit al unui adevărat "cult al prieteniei între cinefili" (Mihai Fulger). Cu un simţ cultivat al smereniei şi cu o bibliografie solidă (dar selectivă) oricând la îndemână, el preferă să aducă de multe ori în faţa cititorilor fragmente, expresii sau idei ale unor predecesori sau contemporani care au scris cu inspiraţie şi talent despre aceleaşi bucurii ale filmului. Din acest motiv, volumul lui Marian Rădulescu ia forma unei opere postmoderne, marcată de un puternic intertextualism sau, mai exact, de un prolific dialog al unor voci avizate şi familiare. Rezultatul: o "simfonie" în care conţinutul propriu-zis al textelor comunică surprinzător de fertil cu crochiurile surprinse în numeroasele note de subsol, care par a constitui un adevărat al doilea volum de sine stătător.