Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

2012 - principiul realităţii


Bogdan Ghiu

20.01.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Anul 2012 a fost o lecţie pentru toată lumea, în primul rînd pentru lumea politică din România. Dar nu ştiu dacă cineva, din "lumea largă" a societăţii româneşti în general, dar mai ales din lumea îngustă, închisă a politicii româneşti va învăţa, va fi gata, va vrea să înveţe, să fi înţeles ceva (viitorul anterior al virtualităţii, al istoriei posibile paralele) din lecţia anului politic şi social 2012, sau va prefera, preferă deja să îl uite, ca pe un fapt ruşinos, ca pe o dureroasă revelaţia anti-narcisică.
 
Tocmai de aceea se impune să clarificăm, să enunţăm, să repetăm, să fixăm lecţia, în primul rînd politică, a anului 2012 pentru România.
 
2012 a fost un an, anul în care toată lumea, toate taberele (familiile, clanurile, triburile politice: acesta este adevărul partidelor, şi nu numai la noi) au vrut să cîştige decisiv asupra adversarilor politici, să şi-i aservească o dată pentru totdeauna, să-i elimine, să-i reducă la tăcere, să-i umilească, să-i instrumentalizeze.
 
Şi n-au reuşit! Nimeni n-a reuşit! Loviturile definitive sînt nerealiste, anti-politice. Lupta continuă şi nu poate fi oprită (deşi tocmai acesta e visul contradictoriu al oricărei politici consecvente, adică al politicii-în-vederea-puterii: îngheţarea, suprimarea jocului politic care a generat-o, din care ea însăşi se naşte), trebuie să fii inteligent, mai mult vulpe decît leu - ştia Machiavelii ce ştia (înţelepciunea etică, adică practică a anticilor), dar cine să-l mai ştie* -, or, realitatea sînt tocmai ceilalţi, e planul, evident de imanenţă (Deleuze), în care acţionezi împreună cu ceilalţi, chiar dacă împotriva lor, tinzînd spre transcendenţe (şi reclamîndu-te de la transcendenţe) imposibile, spre o transcendere a însăşi realităţii, la o depăşire a politicului prin politică, la o "evadare în cîştigător".
 
Din fericire, toţi au vrut asta, dar nimeni n-a reuşit.
 
Tocmai de aceea, să nu ne mai ascundem, ipocrit, nerealist, după degete, şi să recunoaştem, aşa-numita Comisie de la Veneţia a avut dreptate: în România chiar a avut loc o tentativă de puci. Dar să adăugăm imediat: bravo, foarte bine! Era şi normal, din două direcţii, adică pe fondul tipului poliţienesc de guvernare - pe care, anterior, l-am numit statul de dreapta - să se întîmple aşa. Excesele, ilegalităţile cheamă excese. Simplu. Iar "puciul" tentat de fosta opoziţie nu era, să nu uităm, decît preluarea şi continuarea elanului de la manifestaţiile din ianuarie 2012 din Piaţa Universităţii. Politic preluat de politică.
 
În 2012, toată lumea a vrut să cîştige definitiv, absolut, şi toată lumea a pierdut relativ. Fosta opoziţie (actuala putere) a încercat să-l "rezolve" din scurt, mult prea rapid, expeditiv, pe preşedintele Băsescu. Eroare, graba strică întotdeauna treaba. La rîndul său, preşedintele Băsescu ne-a ţinut o altă preţioasă lecţie, de care toată lumea ar trebui să ţină, realist, seama: internaţionalizarea politicilor local-naţionale, în sensul extinderii viziunii clanice, tribale asupra doctrinalităţii partinic-politice la nivel european, politicul nefăcînd însă decît să urmeze, aici, modelul economiei globale,  adoptînd, altfel spus, modul tip caratiţă de acţiune şi de intervenţie al multinaţionalelor: în era globalizării, partidele devin nişte multinaţionale politice, partide-bandă.
 
În sfîrşit, cel mai mult, de acest principiu fundamental politic al politicii (realitatea sînt ceilalţi, sîntem realitatea împreună cu ceilalţi, tocmai războiul dintre noi o ţese: platonic, războiul politic e un război de ţesut - realitate), ar trebui să profite "tinerii lupi" ai politicii.
 
MRU, de exemplu, nume de cod mai mult decît individualitate politică, simptom-etichetă, lecţie, studiu de caz exemplar pentru turnanta "intelligence", gardă de corp a politicii globale în sprijinul afacerilor globale. Ei, bine acest om încă tînăr, şi cei care cred în el, ar fi vrut să intre direct nu doar în politică, ci la putere: mesianismul conservator dispreţuitor faţă de realitate zbîrnîie, nu lucrează. Ca şi cum politicul n-ar exista autonom, ca atare, specific, ci ar fi foar poligonul de aplicaţie al unor vocaţii de excelenţă în sine, pure şi bune la toate în "copiile", proiecţiile lor pămînteşti.
 
Iată că din fericire nu e aşa, şi că tînăra entitate (căci altfel nu i se poate spune dacă nu vrei să greşeşti: obiect politic neidentificat, oricum o inavuabilă grefă, un hibrid, suprarealism politic, cine ştie, profetic, golem prevestitor) "MRU" va trebui să mai "ocolească" puţin prin politica în care a intrat forţat, propulsat, aerian, pe poarta din faţă, dar în care, realist, a trebuit să revină pe jos şi pe uşa din dos. Sper să înveţe ceva, şi de-abia de acum înainte să poată să devină om politic.
 
Om politic, adică ceva specific, agent de realitate, nu aşa cum, vai, consideră în continuare Andrei Pleşu, de pildă, atunci cînd ceartă poporul că nu a ştiut să-l aleagă pe Teodor Baconschi, de pildă, care s-a dovedit cel mai anti-talentat în materie de realism politic, un adevărat record de îngîmfare, de inadecvare, de suficienţă. Politica, politicul sînt o filosofie în sine, neplăcută, cu ceilalţi (materialism-realismul politicii), pe care e normal să-ţi propui să-i depăşeşti, să-i baţi, dar nu poţi să-i dispreţuieşti (cealaltă faţă a linguşirii), negîndu-ţi, altfel spus, în cel mai a-filosofic şi in-intelectual mod cu putinţă, tocmai principiul de existenţă în cadrul ontologiei (întotdeauna) politice: alteritatea (să-i spunem, se va vedea imediat de ce: lateralteritatea).
 
Simbolic, deocamdată, la un an de la începutul manifestaţiilor din ianuarie 2012 şi a reprimării lor expeditiv, adică nerealist (ideal, idealist) jandamereşti (poliţia e o utopie, un ideal, o Idee: i se caută permanent perfecţiunea imposibilă!), actualul ministru de Interne a dispus trimiterea în instanţă (cea care ar trebui să dispună ancheta!) a jandarmului-figurant care înţelesese prea bine care îi era misiunea şi, de fapt, cum privea puterea politică a momentului (şi în general) societatea, oamenii (adică principiul realităţii pe verticală, substanţial, în sens de temei-fundament, singura transcendenţă imanentă existentă şi admisibilă a politicii, care face posibil principiul secund, derivat intra-politic, operaţional funcţional, "lateral", al realităţii: adversarii politici; poporul e politicul-principiu care face posibilă politica-exerciţiu, ontologia vieţii cotidiene).
 
Pe lîngă promisa "întregire a salariilor", să asistăm în sfîrşit la un început al mult mai importantei reîntregiri a statului de drept, desfigurat ca stat de dreapta, nu întîmplător tocmai acum cînd lupta a ajuns să se poarte pe faţă, prin actori-baionetă, între judiciar şi poliţienesc (urmărire-anchetă)?
 
Va învăţa, va fi învăţat politica românească lecţiile politice ale singularului an public 2012, sau cu toţii ne vom grăbi să depăşim, să uităm, să refulăm acest neplăcut an al revelaţiilor realiste, adică traumatic post-narcisice, al lecţiilor de realitate ale realităţii: ceilalţi, altul?


* Pentru conformitate, celebrul pasaj (altfel spus, de ce sînt oamenii politici nişte animale, şi ce animale trebuie ei să fie ca să fie de folos oamenilor: "îi este necesar unui principe să ştie să fie tot atît de bine animal şi om. Scriitorii vechi au recomandat acest lucru principilor într-un mod învăluit; ei ne spun că Ahile şi mulţi alţi principi din vremurile acelea au fost încredinţaţi lui Chiron, centaurul, ca să-i crească şi totodată să-i educe sub disciplina lui. Dar faptul de a avea drept preceptor o fiinţă care este pe jumătate animal, pe jumătate om, nu înseamnă altceva decît că unui principe îi este necesar să ştie să fie şi animal, şi om: căci unul fără celălalt nu poate să dureze. Prin urmare, întru cît un principe trebuie să ştie să folosească bine mijloacele animalului, el va trebui să ia ca exemplu vulpea şi leul, deoarece leul nu se apără de cursele care i se întind, iar vulpea nu se apără nici ea de lupi. Trebuie, aşadar, să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele, şi să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării" (Niccolò Machiavelli, Principele, traducere de Nina Façon, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 65).
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer