Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ascensiunea lui Bertolt Brecht nu poate fi oprită


Bogdan Ghiu

13.01.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cortinele se ridică una după alta, în profunzime. Ca o ceapă îşi dezvăluie teatrul scenele, în profunzime, scenă după scenă, feeric.
 
Fundalul, adică interludiile-entertainment, se desfăşoară în faţă, între scenă şi sală, bidimensional, plat, în avanscenă: cabaretul, revista, azi televiziunea şi "conţinutul" unic al nenumăratelor media sînt de fapt spectacolul principal, spectacolul-cadru-fond principal, permanent la rampă, prim-plan continuu. La fel ca Debord (Societatea spectacolului etc.), poate şi ca Marx, în regim popular, cel mai popular, generic însă (spectacolul), Brecht nu încetează nu să crească, ci să se adeverească, să devină adevărat, adevăr. Spectacolul trebuie să redevină teatru.
 
În avanscenă, în faţă, aşadar, muzica, dansul, stripteasul continuu, teaser de strip: performanţa. Media e realitatea.

*

America sau Germania? Chicago sau Berlin? Şi, şi, una prin alta. Ceea ce ni se anunţa şi ni se prezenta ca desfăşurare şi lectură, ca interpretare în profunzime, cortină după cortină, scenă după scenă, se dovedeşte a fi metodă expresivă, poetico-politică, formulă de adevăr, montaj orizontal al lumii, descifrare a realităţii prin ea însăşi, la distanţă fizică. Ceea ce propune Brecht este cea mai expresivă, producătoare de adevăr, metodă de lectură a realităţii, a lumii, a epocii în capitalism: în simultaneitate, prin comparaţii şi deplasări (salturi) geografice, juxtapozitiv.
 
Germania, SUA şi retur.
 
Gangsteri sau oameni politici? Hitler - introdus, la "cheie", de către autorul-narator - sau Arturo Ui? Şi, şi, una prin alta, nici una nu poate fi înţeleasă fără alta. Deci: bandă politică, oameni politici-gangsteri, politica practicată ca protecţie a afacerilor tentaculare. Ce poate fi mai actual, mai istoriceşte etern, mai patent în capitalism?
 
Artistul-jurnalist apropie, montează, juxtapune realităţi, părţi ale realităţii, descoperă sensul politic, adică istoric-ontologic, prin comparaţie şi metaforă dez-idealizată, in praesentia, nu există morală sau interpretare separată, doar realitatea explică, face vizibilă, inteligibilă realitatea.

*
 
Două scene, două momente (treceri, evoluţii, deveniri) tari: cum învaţă bîlbîitul, umbraticul, mărunt schimonositul Arturo Ui să devină personaj în lumea-spectacol a politicii-afacere (deci piesa la care asistăm e realitatea, realitatea e doar spectacol, putem interveni - tocmai ca spectatori!) învăţînd, prin lecţiile unui actor de doi bani, ca şi el, de la teatrul absolut (Shakespeare: ce ironie!) cum să-şi joace personajul, adică, în primul rînd, să vorbească, să ţină discursuri.
 
Care la final (cea de-a doua scenă, sau cel al doilea moment de catharsis politic) vor deveni discursuri electorale, ţinute însă sub presiune: vot captiv, vot-falsă alegere, pe oricine am alege tot "Arturo Ui" e, iese, şi totuşi nu, Brecht nu e vreun relativist postmodern, el spune că prin vot chiar putem să oprim ascensiunile nefaste, captările de putere. S-o facem însă la timp, din timp, dacă s-ar putea tot timpul (cetatea ideală).
 
În acest moment, scena, care, bidimensională în ciuda profunzimii, a succesiunii afişate de scene pe adîncimea scenei (care, cum spuneam, trimite la orizontalitatea geografiei politice a capitalismului, în care scenele politice trebuie citite, pentru producerea efectului, a expresiei de adevăr, în mod comparativ-contrastiv, unele prin altele, colaj-montaj, prin juxtapunere şi intercalare, artistul trebuind să fie un jurnalist radical, un vizionar în imanenţă, spre deosebire de tiranii şi dictaturi, unde realitatea capăta "profunzime", se dispune pe verticale ale unicităţii semantice), scena, aşadar, este un ecran (spectacol de entertainment bidimensional continuu) care la final este sfîşiat.
 
Căci dacă spectacolul-cadru-fundal-interludiu (paradoxul ramei-fundal) de cabaret se desfăşoară în permenenţă la prosceniu, în avanscenă, la rampă, în final, sau mai exact înainte de final, căci finalul, adică stoparea "ascensiunii lui Arturo Ui", ar trebui, ne revine s-o realizăm nouă, spectatorilor (arta privită politic, ca ontologie politică, trebuie să fie doar pregătire, preludiu care să conducă la realitate, nu copie sau reprezentare a realităţii, ci incitare la producţie şi realizare, la realizarea realităţii), în momentul discursului electoral, al invitaţiei la votul captiv al falsei alegeri, gealaţii, poliţia politică dat fiind că ne-reglementară, coboară de pe scenă în sală, în faţa scenei, agresînd la propriu spectatorii cu vorbele şi privirile.
 
În acel moment, vorbindu-ţi-se direct, de aproape şi, mai ales, fiind sfidat prin priviri pe care le recunoşti din viaţa proprie, adică, mă rog, de la televizor, de la banda politică autohtonă, nu mai ştii cine eşti, dar ştii ce (începi să) simţi, eşti derealizat-hiperrealizat, trăieşti un fel de paradox al spectatorului (în oglindă cu cel al actorului), adică trezirea la viaţa, din avatarurile sociale falsificante întreţinute, a subiectului, a subiectivităţii politice autentice (care trebuie să înceapă întotdeauna ca reactivitate, printr-un "Nu"). Realizezi că realitatea depinde de tine, tu eşti realitatea, nu figurile palide, bîlbîite, schimonosit-sfidătoare de pe scena politică.

*
 
Spectacolul de la Odeon este o reuşită, punerea în scenă a unui Brecht, în România, un eveniment. Aş fi vrut însă să pot citi şi textul, dar nu există, sau n-am identificat eu, o traducere publicată.
 
În plus, m-a necăjit faptul că în programul de sală, un biet A4 tras la xerox, foarte bine, de criză, nu apare pomenit şi traducătorul piesei, astfel încît înainte de spectacol mă întrebam, retoric, dacă se va juca cumva în germană sau dacă Arturo Ui a fost scrisă de către Brecht în română.

Abia pe site-ul teatrului am văzut pomenit, la traducere, un nume, Mihaela Creţu, care a mai lucrat cu (în) echipa (variabilă) Galgoţiu-Both-Levintza-Mazilu, semnînd, la fel de discret, şi traducerea spectacolelor Viaţa e vis (deja tradusă!) şi Epopeea lui Ghilgamesh (deja tradusă!). Între germană, spaniola "de aur" şi, glumă-neglumă, sumeriană, nu poţi decît să te minunezi şi să te înclini. Oare chiar o exista această doamnă, sau e doar un nume "de scenă"? Şi, mai ales, din ce limbă o fi fost tradusă o asemenea varietate de texte?

Mizerie culturală, să nu poţi citi textul unui spectacol important, să nu ştii, de fapt, ce ai văzut şi, mai ales, să nu poţi face distincţia între ce e al autorului şi ce e al realizatorilor (regizor, în primul rînd).

Pentru că Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită merită, trebuie văzut, tocmai acum, după agitatul an politic romănesc 2012, acum, după, între alegeri. Reconstituirea sub efectul artei a subiectivităţii politice are atît de puţine ocazii să se producă în România de azi!
 
Iar Brecht nu e despre şi pentru dictaturi, ci despre şi pentru fragilitatea, deci infinitul democraţiei, în care tocmai ca spectatori, din fotoliile noastre de (doar, ni se spune) consumatori, jucăm, politic, principalul rol.
 
Între alegeri, în antractul "dezgropării" politice a "poporului", democraţia de fond, de substanţă, altfel spus arta, politica artei ca succedaneu, ca memento al vieţii-alegere, viaţa ca viaţă politică permanentă. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită


2 comentarii

  • Un spectacol-eveniment la Odeon
    Alexandra, 20.01.2013, 11:37

    Intr-adevăr, o reuşită pentru scena bucureşteană. De mult nu am fost atât de impresionată de succesul unei întregi ECHIPE-actori şi realizatori- ca la acest eveniment pe care ni l-a dăruit Teatrul Odeon. Între timp a apărut şi caietul-program, o editare de excepţie, care întregeşte o realizare strălucită în actuala stagiune ! Mulţumim, Teatrul Odeon.

  • traducerea
    Liviu Ornea [membru], 13.01.2013, 08:39

    Dragă Bogdan,
    există cel puțin o traducere a textului publicată: a lui Florin Tornea, în volumul „Opera de trei parale”, BPT 376 (1967).

Spacer Spacer