Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Vise


Walter Benjamin, traducere de Andrei Anastasescu

20.02.2013
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Walter Benjamin
Vise
Editura ART, 2013

Traducere din limba germană şi note de Andrei Anastasescu
Ediţie îngrijită şi posfaţată de Burkhardt Lindner


Citiţi postfaţa acestei cărţi.
*****
Fragment

1. Din Jezower, Das Buch der Träume [Cartea viselor] (1928)

În vis - sunt deja trei, patru zile de când l-am visat şi nu-mi dă pace -, aveam înaintea ochilor o şosea cufundată într-un semiîntuneric de nepătruns. Era străjuită pe ambele părţi de arbori înalţi şi, în plus, mărginită în dreapta de un zid de pământ ce se ridica la o înălţime considerabilă. Cum mă aflam la intrarea pe şosea, în tovărăşia unor oameni al căror număr şi sex mi s-au şters din memorie (nu-mi amintesc decât că erau mai multe persoane), a apărut dintre arbori, indistinctă şi mascată aproape cu totul de frunziş, bila soarelui, de un alb ceţos şi complet lipsită de strălucire, fără ca intensitatea luminii să crească vizibil. M-am năpustit într-un suflet pe şosea - singur -, ca să mă bucur de o privelişte mai largă; îndată însă, soarele a dispărut, dar nu coborând sub linia orizontului şi nici ascunzându-se după nori, ci ca şi cum ar fi fost stins sau luat de pe cer. Într-o clipă s-a făcut noapte neagră; o ploaie nemaipomenit de puternică a început să cadă, înmuind cu totul şoseaua sub picioarele mele. Între timp am continuat să merg, fără să-mi dau seama ce fac. Deodată, de undeva din cer a ţâşnit o lumină albicioasă, care nu provenea nici de la soare şi nici de la un fulger - era "lumină suedeză", după cum ştiam -, şi la un pas de mine se întindea marea, iar şoseaua ducea chiar în mijlocul ei. Atunci, însufleţit de lumina dobândită în cele din urmă şi de semnul de pericol venit la timp, am făcut, triumfător, cale-ntoarsă pe şosea, alergând prin aceeaşi furtună şi întunecime ca mai înainte.

Am visat o revoltă a elevilor. Sternheim era implicat în ea şi, mai târziu, a relatat ce se întâmplase. În textul lui apărea întocmai această frază: "După ce gândirea tânără a fost cernută pentru prima oară, s-au găsit mirese dolofane şi browning-uri."

Se făcea că străbat cu Roethe - eu tocmai fusesem numit docent privat - vastele săli ale unui muzeu al cărui director era şi că purtăm o discuţie colegială. În timp ce el stă de vorbă cu un angajat într-una din camerele vecine, mă apropii de o vitrină. În ea se află, pe lângă alte obiecte împrăştiate, probabil mai mici, bustul metalic sau emailat al unei femei, aproape în mărime naturală, reflectând tulbure lumina şi având unele asemănări cu aşa-numita Flora a lui Leonardo de la Berliner Museum. Gura acestui cap de aur e deschisă, iar pe dinţii maxilarului inferior stau întinse, la distanţe bine măsurate, bijuterii ce atârnă, parţial, afară din gură. N-aveam nici o îndoială, era vorba de un ceas. - (Motivele visului: roşeaţa; ora dimineţii are aur în gură; La tête, avec l'amas de sa crinière sombre / Et de ses bijoux précieux, / Sur la table de nuit, comme une renoncule, / Repose. Baudelaire.)

2. Din Einbahnstraße [Sens unic] (1928)

Închis pentru renovare!

În vis, mi-am luat viaţa cu o puşcă. Nu m-am trezit când s-a produs detunătura, ci m-am văzut o vreme zăcând în chip de cadavru. Abia atunci m-am trezit.

[GS IV, 133]

Staţie pentru cel mult 3 birje

Am văzut în vis "o casă rău famată". "Un hotel în care e răsfăţat un animal. Aproape toată lumea bea apă de animal răsfăţat." Am visat aceste cuvinte şi m-am trezit dintr-odată. Extrem de obosit, mă aruncasem în pat fără să mă dezbrac, lăsând lumina aprinsă, şi adormisem pe loc, pentru câteva secunde.

[GS IV, 120]

Suvenir din călătorie

Cer. - Se făcea că ies dintr-o casă şi văd cerul nopţii. Acesta împrăştia o strălucire sălbatecă. Pe întinderea lui înstelată, figurile după care se îmbină de obicei astrele aveau acum prezenţă fizică. Un leu, o fecioară, o balanţă şi multe altele, dense aglomerări de stele, priveau pământul de sus. Luna nu se vedea.

[GS IV, 125]

Copil dezordonat

Orice piatră găsită, orice floare culeasă şi orice flutur prins închipuie pentru el începuturile unei colecţii şi tot ce are alcătuieşte, de fapt, în ochii lui, o singură colecţie. Patima asta îşi dezvăluie-n el adevăratul chip, privirea severă de indian, care continuă să ardă în negustorii de antichităţi, în cercetători, în bibliomani - însă tulbure doar şi obsesiv. Abia venit pe lume, şi iată-l vânător. Vânează spiritele cărora le adulmecă urma în lucruri; ani de-a rândul trăieşte în mijlocul spiritelor şi al lucrurilor, iar orizontul lui e ferit de oameni. Se simte ca-n vise: nu cunoaşte nimic care să dăinuie; crede că toate i se întâmplă, îi ies în cale, dau peste el. Anii lui de nomad sunt ore în pădurea viselor. De-acolo îşi ia prada şi o duce acasă, cu gând să o cureţe, să o fortifice, să o dezvrăjească. Sertarele lui trebuie să devină arsenal şi grădină zoologică, muzeu de criminalistică şi criptă. Să "facă ordine" ar însemna să nimicească un edificiu plin de castane cu ţepi (ce închipuie buzdugane ţintuite), foiţe de staniol (o comoară de argint), cuburi de lemn (coşciuge), cactuşi (totemuri) şi bănuţi de aramă (scuturi). Cu toate că-şi ajută de mult mama la dulapul de rufe sau tatăl în bibliotecă, pe teritoriul lui copilul e încă un oaspete nestatornic şi răzvrătit.

[GS IV, 115]

Solie mexicană
Je ne passe jamais devant un fétiche de bois,
un Bouddha doré, une idole mexicaine sans me dire:
C'est peut-être le vrai dieu
. (Charles Baudelaire)

Se făcea că luam parte la o expediţie de cercetare în Mexic. După ce am străbătut o junglă înaltă, ne-am pomenit într-un sistem de peşteri situate la suprafaţă, pe munte, unde se menţinuse, de pe vremea primilor misionari, un ordin ai cărui călugări îşi continuau munca de convertire în rândul indigenilor. Într-o uriaşă grotă centrală, terminată în ogivă gotică, avea loc serviciul divin, oficiat după un ritual străvechi. Ne-am alăturat ceremoniei şi am fost martori la momentul ei principal: în faţa unui bust în lemn al lui Dumnezeu Tatăl - fixat la mare înălţime pe unul dintre pereţii peşterii -, un preot a ridicat în aer un fetiş mexican. Atunci, capul lui Dumnezeu s-a mişcat de trei ori, de la dreapta la stânga, în semn de negaţie.

[GS IV, 91]

Lucrări subterane

În vis am văzut o întindere pustie. Era piaţa din centrul Weimarului. În ea se făceau săpături arheologice. Am scurmat şi eu puţin în nisip. Atunci a apărut vârful unei turle de biserică. Foarte încântat, mi-am spus: "O relicvă mexicană din epoca preanimistă, anaquivitzli." M-am deşteptat râzând. (Ana = α'να´; vi = vie; witz = biserică mexicană [!].)

[GS IV, 101]

Nr. 113

Orele ce poartă-n ele forma

S-au sfârşit în casa visului.

Subsol

Am uitat de mult ritualul după care a fost zidită casa vieţii noastre. Când vine însă clipa ca ea să fie luată cu asalt şi încep să cadă bombele inamice, câte antichităţi vlăguite şi bizare nu dezgroapă ele în temelii! Câte n-au fost coborâte la adâncime şi jertfite în sunetul incantaţiilor, ce înspăimântător cabinet de rarităţi e acolo jos, unde lucrurilor obişnuite le sunt rezervate puţuri fără fund. Într-o noapte de disperare, am visat că reînnoiam impetuos legământul de prietenie şi de frăţie cu primul meu camarad din vremea şcolii, despre care nu mai ştiu nimic de decenii întregi şi de care abia de mi-am mai adus aminte vreodată în acest timp. Trezindu-mă, un lucru mi-a devenit limpede: ceea ce scosese la lumină disperarea, asemeni unei explozii, era cadavrul acelui băiat, care, zidit acolo, mărturisea: cine va locui aici odată nu trebuie să-mi semene deloc.

Vestibul

Vizită la casa lui Goethe. Nu-mi amintesc să fi văzut vreo cameră în vis. Doar o succesiune de coridoare zugrăvite, ca într-o şcoală. Figuranţii acestui vis sunt două vizitatoare mai în vârstă, englezoaice, şi un custode. Custodele ne invită să ne trecem datele în cartea de oaspeţi ce stă deschisă pe un pupitru, lângă geam, la capătul cel mai îndepărtat al unui coridor. Mă apropii şi, răsfoind prin ea, îmi găsesc numele scris deja cu litere mari, stângace, de copil.

Sufragerie

Într-un vis, m-am văzut în camera de lucru a lui Goethe. Nu semăna defel cu cea de la Weimar. În primul rând, era foarte mică şi n-avea decât o fereastră. Masa de scris atingea cu muchia mai scurtă peretele din faţa ferestrei. La masă şedea poetul, foarte înaintat în vârstă, şi scria. Am rămas deoparte când el s-a întrerupt şi mi-a dăruit o mică vază, un vas antic. Am răsucit-o în mâini. În cameră domnea o căldură insuportabilă. Goethe s-a ridicat în picioare şi m-a însoţit până în camera vecină, unde era pusă masa - o masă lungă - pentru rudele mele. Părea însă pregătită pentru mult mai multe persoane. Trebuie că fusese aşternută şi pentru străbuni. Am luat loc la capătul din dreapta, lângă Goethe. La sfârşitul ospăţului, el s-a ridicat anevoie, iar eu, cu un gest al mâinii, i-am cerut îngăduinţa să-l sprijin. În clipa-n care i-am atins cotul, am început să plâng de emoţie.

[GS IV, 86 şi urm.]

3. Din Berliner Chronik [Cronică berlineză] (1932)
şi texte din
Copilărie berlineză (1933-1938)

Nenorocirea n-avea loc în încăperile acelea, din care până şi moartea era exclusă. Nu exista în ele spaţiu pentru murit şi, de aceea, proprietarii obişnuiau să moară la sanatoriu; în schimb, mobilele ajungeau, încă de la prima succesiune, pe mâna negustorilor de vechituri. Moartea nu era prevăzută-n ele - de aceea erau atât de primitoare ziua, iar noaptea deveneau decorul celor mai apăsătoare vise ale noastre. Aşa se explică şi faptul că-n această casă - Blumeshof, la nr. 10 sau 12 -, în care am petrecut atâtea dintre cele mai mai frumoase ore ale copilăriei mele, când, în sunetul studiilor de pian, mi se îngăduia să răsfoiesc, aşezat în fotoliu, Herzblättchens Zeitvertreib - aşa se explică deci faptul că-n pragul ei îmi iese-n cale un spirit vrăjmaş. Existenţa mea trează n-a păstrat nici o imagine a casei scărilor. În schimb, o port şi azi în amintire ca decor al unui vis datând tocmai din anii aceia fericiţi - vis în care am fost legat prin farmece.

În el, casa scărilor părea domeniul unei fantome ce m-a aşteptat la intrare şi, nu fără să-mi deschidă calea, şi-a făcut simţită prezenţa abia când mă pregăteam să urc ultimele trepte. Pe treptele acestea m-a legat.

[GS VI, 501]

O fantomă

Toată ziua păstrasem pentru mine un secret: visul din noaptea precedentă. Fusese înfricoşător. Într-însul mi se arătase o fantomă. La drept vorbind, locul unde-şi făcea de lucru nu exista nicăieri în locuinţa noastră, deşi aducea foarte mult cu unul cunoscut mie, neliniştitor şi inaccesibil - un ungher, anume, din dormitorul părinţilor, separat de restul încăperii, în arc de cerc, printr-o grea draperie mov, spălăcită, şi-n care erau atârnate capoatele, rochiile de casă, pelerinele mamei: bezna din spatele perdelei era de nepătruns, iar colţul acela - deocheatul pandant nocturn al regiunii luminoase şi binefăcătoare ce se deschidea uneori odată cu dulapul de rufe al mamei, unde, pe poliţe tivite cu borduri albe, al căror text brodat în albastru provenea din Clopotul lui Schiller, se găseau, aşezate unele peste altele, cearşafurile, feţele de masă, şervetele şi învelitorile. Nişte săculeţe de mătase multicolore, atârnate pe partea interioară a uşilor dulapului, răspândeau un dulce iz de lavandă. Acestea erau infernul şi paradisul, în care se scindase vechea, misterioasa vrajă a lucrurilor împletite şi ţesute, ce-şi avusese cândva locul în roata de tors. Cât despre vis, el venise de jos, din lumea rea: o fantomă-şi făcea de lucru lângă un cadru cu ţesături de mătase, multe la număr, acoperindu-se una pe alta. Fantoma furase aceste mătăsuri. Nu le-nşfăcase, nu le luase cu sine, nu le făcuse, de fapt, nimic vizibil, lămurit, distinct, dar eu ştiam totuşi că le furase, aşa cum, în legende, oamenii care descoperă un festin al duhurilor ştiu că morţii aceştia se ospătează, fără a-i vedea mâncând ori bând. Era visul pe care-l păstrasem pentru mine. În noaptea următoare, picotind, i-am văzut, la un ceas neobişnuit, pe tata şi pe mama intrând încetişor la mine-n cameră. Că ei s-au închis acolo, cu mine, n-am băgat însă de seamă, iar când m-am sculat a doua zi, nu era nimic la micul dejun. Locuinţa fusese jefuită. La prânz, bunica mea de la Berlin a venit să aducă strictul necesar. O bandă numeroasă de spărgători luase cu asalt casa. Din fericire, larma pricinuită de ei înăuntru le sugerase părinţilor mei numărul mare al hoţilor şi, astfel, mama reuşise să-l oprească pe tata, care, înarmat doar cu un briceag, voia să le iasă în cale. Primejdioasa vizită a durat până către dimineaţă. Zadarnic au aşteptat părinţii mei, în zorii zilei, la fereastră, încercând să trimită semnale afară: banda plecase fără grabă, cu coşuri cu tot. Când, mult mai târziu, au fost prinşi, căpetenia lor, un ucigaş condamnat şi întemniţat de mai multe ori, s-a dovedit a fi surdomut. Am fost mândru că m-au întrebat şi pe mine în legătură cu întâmplările din ajun - căci se ghicea o complicitate între servitoarea care se oprise o vreme în dreptul grilajului şi spărgători. Dar şi mai mândru am fost când au voit să afle de ce trecusem sub tăcere visul, pe care, desigur, l-am povestit atunci ca şi cum ar fi fost o profeţie.

[GS VI, 513 şi urm.]

O fantomă

Era într-o seară din al şaptelea sau al optulea an al vieţii mele, în faţa reşedinţei noastre de vară de la Babelsberg. Una din slujnice mai stă o vreme la poarta zăbrelită, care se deschide spre nu ştiu ce alee. Marele parc, la a cărui periferie lăsată-n paragină hoinărisem, s-a închis deja pentru mine. E timpul să merg la culcare. Pesemne că m-am plictisit de jocul meu preferat şi, undeva-n apropierea gardului de sârmă, prin hăţişuri, am tras cu pistoletul Heureka săgeţi de cauciuc în păsările de lemn care, lovite de proiectil, cădeau de pe ţinta unde erau prinse în mijlocul frunzişului pictat.

Toată ziua, păstrasem pentru mine un secret: visul din noaptea precedentă. Într-însul, mi se arătase o fantomă. Cu greu aş fi putut zugrăvi locul în care îşi făcea de lucru. Şi totuşi, el se asemăna cu unul pe care-l cunoşteam, chiar dacă îmi era inaccesibil. Era un colţ din camera unde dormeau părinţii, mascat de-o draperie de pluş mov, spălăcită, îndărătul căreia atârnau capoatele mamei. Bezna din spatele perdelei era de nepătruns: colţul acela - pandantul deocheat al paradisului strălucitor, făcut să mi se deschidă odată cu dulapul de rufe al mamei. Poliţele sale - de-a lungul cărora, brodat cu fir albastru pe borduri albe, se aşternea un fragment din Clopotul lui Schiller - purtau, aşezate unele peste altele, albituri de pat şi de masă, cearşafuri, învelitori, feţe de masă, şervete. Săculeţele de mătase pline ce se legănau pe tapiseria plisată acoperind, în interior, cele două uşi ale garderobei răspândeau un iz de lavandă. Astfel vechea, misterioasa vrajă a lucrurilor împletite şi ţesute - ce-şi avusese cândva locul în roata de tors - era divizată în iad şi ceruri. Cât despre vis, el provenea din prima împărăţie; o fantomă îşi făcea de lucru cu un cadru de lemn de care atârnau mătăsuri. Fantoma furase aceste mătăsuri. Nu le înşfăcase şi nici nu le luase cu sine; de fapt, nu le făcuse nimic şi nu făcuse nimic cu ele. Cu toate acestea, ştiam: le furase; aşa cum, în legende, oamenii care descoperă un festin al duhurilor ştiu, fără a le vedea mâncând ori bând, că duhurile se ospătează. Acesta era visul pe care-l păstrasem numai pentru mine. În noaptea care-a urmat visului, i-am zărit la o oră neobişnuită - şi era ca şi cum în visul de dinainte s-ar fi strecurat un al doilea - pe părinţii mei intrând la mine-n cameră. Că ei s-au închis acolo, cu mine, n-am mai băgat însă de seamă. În zorii zilei următoare, când m-am deşteptat, nu era nimic la micul dejun. Am înţeles că locuinţa fusese jefuită. La prânz, nişte rude ne-au adus strictul necesar. O bandă numeroasă de răufăcători intrase pe furiş în locuinţă. Norocul nostru - a explicat cineva - că larma dinăuntru indicase cât de mulţi erau. Primejdioasa vizită a durat până către dimineaţă. Zadarnic aşteptaseră părinţii mei la fereastră zorii, în speranţa că ar putea trimite semnale spre stradă. Am fost implicat şi eu anchetă. Despre comportamentul servitoarei care se oprise o vreme, seara, în dreptul porţii nu ştiam nimic, ce-i drept; când mi-am povestit însă visul avut cu două nopţi înainte, am fost ascultat. Curiozitatea, asemenea soţiei lui Barbă-Albastră, a pătruns în cămăruţa lui secretă. Şi, chiar în timp ce vorbeam, mi-am dat seama cu groază că n-ar fi trebuit să-l povestesc niciodată.

[GS IV, 278-280]

Cântec de Crăciun

Dintre toate, cel mai mult iubeam un cântec de Crăciun, care mă alina mereu pentru o suferinţă încă netrăită, dar ghicită atunci întâia oară - suferinţă pe care doar muzica o poate pricinui. Începea astfel: "Dormeam odată şi-am visat / un vis fermecător / Pe masă-n faţa mea era / un brad nemaivăzut." Ceea ce mă-nduioşa atât la acest cântec nu era doar vraja melodiei; mai degrabă, ea reuşea să ticluiască pentru mine cuvintele în aşa fel încât visătorul nu-mi apărea - ca-n imaginea din visul lui - treaz, în picioare, având în faţă pomul de Crăciun; el nu era, în cântec, decât cel ce doarme, iar visul venise la el aşa cum, în tablourile pictorilor primitivi, se înfăţişează Madona la căpătâiul unui om bolnav sau adormit; "masa din faţa mea" se găsea deci lângă acest pat. Iar cântecul lunecase de-atâtea ori peste pragul dintre vis şi veghe, încât, pesemne, îl tocise şi-l netezise.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer