Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cu fir negru de arnici. Jurnal 1949-1956


Emil Dorian

06.03.2013
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Emil Dorian
Cu fir negru de arnici. Jurnal 1949-1956
Editura Compania, 2013

Cu un cuvînt înainte al Margaretei Dorian şi o prefaţă de Valentin Protopopescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.
*****
Fragment

29 ianuarie
 
Astăzi este o zi de lemne, nu de adus acasă acest combustibil, ci de a procura numai cartela, de care la timp, în toamna trecută, nu-mi vorbise nimenea. Fusesem bolnav atunci. Fiind ultima zi, am lăsat toate baltă şi am pornit pe zăpadă şi un viscol care se întărea, ca să obţin respectivul carton, pe temeiul căruia am să mă încălzesc două săptămîni în iarna viitoare.
 
Mi-am dat seama de dimineaţă că trebuie să fiu, dacă nu de fier, în orice caz de lemn în această aventură despre care nu ştiam nici cum începe, nici cum trebuie să se desfăşoare, nici cînd se isprăveşte. Să fiu, adică, tare.
 
Un vecin amabil, funcţionar şi cunoscător al chestiunii, m-a îndreptat spre raion, unde, după completarea unui formular, capăt cartela. Mi-am zis: «Ce minunată simplificare a formelor birocratice. În zece-cincisprezece minute, am isprăvit cu acest motiv al anxietăţii mele.»
 
Dar la raion mi s-a spus:
- Mergeţi la centru!
- Care centru?
- Unde aparţineţi.
- Eu locuiesc în Stalin.
- Mergeţi pe Filantropia.
 
Nu m-am dus acolo, ci la Uniunea Scriitorilor, unde o funcţionară, totdeauna gentilă şi calmă, mi-a dat trei adrese spre care urma să mă îndrept, una după alta.
 
Hai în Filantropia! Unde n-am făcut nimic.
- Trebuie să mergeţi în Silvestru. Dar mai întîi duceţi-vă la Centrală, în Boierescu, ca să luaţi un formular de declaraţie, dacă o să mai găsiţi. Pe urmă vă duceţi la cadre, ca să vă pună viza, şi după aceea la administratorul imobilului pentru semnare.
 
În strada Boierescu, în holul unei case, la parter, peste 200 de oameni vociferează, se-nghesuie, agită mîini şi-l înăbuşe literalmente pe un om în palton şi cu o căciulă neagră care reprezintă biroul de informaţii. Uşa de la intrare nu se poate [deschide].
 
Se aude glasul unei femei:
- Daţi drumul repede! Salvarea!
 
Venise să ridice o solicitatoare căreia i se făcuse rău. Cineva spunea că Salvarea vine aproape zilnic acolo. Lîngă mine, un orb ţipa:
- Deschideţi, că sparg geamul şi intru prin el!
 
Am pătruns înăuntru. N-ai pe cine întreba nimic. Oameni îşi urlă fiecare păsul neînţeles de nimeni. Intru la întîmplare într-un birou. Recurg la o tovarăşă tînără, care mi se părea abordabilă şi blîndă, expunîndu-i problema mea. Un coleg al ei, mai matur, mă cheamă la biroul lui şi-mi spune:
- Ca să nu mai alergaţi degeaba: nu mai există formulare de declaraţii. S-au tipărit 500.000 pentru 300.000 de cartele în Bucureşti. 200.000 s-au subtilizat, s-au comercializat... Statul nu mai tipăreşte nici un formular.
- Şi ce pot face?
- Copiaţi-vă unul de mînă.
- Daţi-mi un exemplar.
- Trebuie să mergeţi la centru. Sau încercaţi afară, poate o fi avînd cineva vreunul.
 
N-am găsit pe nimeni, n-am stăruit prea mult, fiindcă nici unul nu înţelegea ce vreau, atît de scufundat era în necazul lui personal. Din nou în Filantropiei, în alt birou. Două fete, una bătrînă, alta vioaie, binevoitoare. Explic ce am aflat la Centrală, unde am fost trimis, şi cer un exemplar scris de un cetăţean din dosarul lor, ca să-l copiez. Tovarăşa tînără, de acord. Cea bătrînă începe să mă convingă că se vor tipări, că sînt formulare, deşi numai cinci zile durează prezentarea celor care au rămas pe dinafară.
- Păi, cum o să vă încredinţez o cerere cu un formular?
- Să vă las o garanţie? Îngăduiţi-mi să-l copiez aici.
 
O fată bătrînă e o fiinţă care, prin definiţie, nu cedează. Totuşi zîmbetele stăruitoare ale colegei tinere au dezarmat-o şi s-a hotărît să-mi dea preţiosul formular. Cu emoţie şi cu grija cu care adesea am copiat documente importante la Academie, am izbutit să devin, în sfîrşit, posesorul conţinutului lui după o oră de muncă.
 
De aici încolo urmează partea a doua a povestirii celor pătimite pentru o porţiune de căldură din viitoarea iarnă. Cursele pe viscol, înfruntarea aglomeraţiei şi lupta pentru a preda şi apoi pentru a obţine hîrtia definitivă. În pribegirile mele de-a lungul acestor dimineţi am intrat o dată pe Batiştei. Lîngă vechea biserică, celebrul tei care îmbrăţişează strada m-a întîmpinat cu neschimbata lui prietenie şi, pot să spun, cu o maiestate destul de bine păstrată în viforniţa care începuse să crească puternic. Am stat puţin cu el de vorbă, cu gîndul de a lua de la el calmul necesar în lupta mea.
- Ce rău îmi pare că eşti amărît!, îmi spune el, clătinîndu-şi crengile mărginaşe, care atingeau caturile blocurilor de peste drum. Zău, ia-mă de aici şi pune-mă în soba ta, ca să poţi visa în voie. Sînt obosit...
 
Am protestat energic:
- Se poate? Cum să ard un monument?
 
I-am zîmbit cu duioşie şi am pornit spre tramvai.
 
3 februarie
 
Stilul: timbrul gîndului şi al pasiunii, adică amplitudinea lor de vibraţie.
 
*
Iarnă cum nu-mi amintesc să fi apucat vreodată. De cîteva zile viscoleşte cumplit. Vîntul muşcă, în rafale sălbatice, casele, copacii, oamenii de pe stradă. Uneori ai impresia că sînt bombardamente. Trenurile s-au înzăpezit, circulaţia în oraş s-a întrerupt, şcolile s-au închis, odată cu spectacolele. Aprovizionarea e cu neputinţă de realizat. Gerul nu e mai mare de 20 de grade, dar vijelia arde şi orbeşte. A nins fără întrerupere şi zăpada a dat oraşului înfăţişări nemaipomenite de peisaj muntos. Înălţimi de 2 şi 3 m nu sînt decît realităţi controlabile. Oamenii s-au oblonit în case. Unii funcţionari au rămas noaptea în întreprinderi, fiindcă nu puteau ajunge acasă. Oamenii au ieşit, la prima potolire, cu schiurile. S-a făcut apel la întreaga populaţie capabilă de muncă pentru a se descongestiona şoselele, centrele de pîine, drumurile spre spitale. Apă se dă o oră pe zi, în zori; combustibil pentru încălzit nu se poate obţine. Multe case cu parter numai au fost troienite de zăpadă şi oamenii n-au mai putut ieşi a doua zi. Urlă viscolul şi ninge... ninge...
 
După informaţiile oficiale, toate ţările europene se află sub influenţa maselor de aer polar care s-a deplasat în jos, spre continent. În Franţa, minus 30 de grade; în Anglia, a îngheţat Canalul Mînecii; în Italia, ciclonul a avut 170 km/oră şi a făcut pagube imense; în blonda şi veşnic calda Portugalie, minus 10 grade. Singurul punct mai... înfierbîntat a rămas Berlinul, unde se ţin şedinţele celor patru mari puteri neputincioase pînă azi să fericească cu pace nefericita omenire înecată în vijelia tuturor spaimelor. Se vorbeşte mult acolo. Se vorbeşte zilnic. Poziţiile şi interesele sînt adverse, dar vorbele sînt, deocamdată, prietenoase. Se caută un limbaj care să ajute la progresul discuţiilor. Adică se sapă abia un drum prin mormanele de zăpadă, care au troienit toate înţelegerile şi dorurile inimilor. «Daţi-ne primăvară!» strigă bieţii oameni.
 
*
Mi s-a comunicat ieri că scriitorul Ionel Teodoreanu a avut un ictus apoplectic în Piaţa Amzei. Astăzi aflu că a murit. Numai avocatul, fiindcă scriitorul a încetat de mult să mai existe. Sînt mulţi care nu-şi dau seama de vîrsta înaintată a acestui scriitor, fiindcă au reflectat asupra persoanei lui tinereţea trandafirie şi dulceagă care palpita în scrierile lui de debut.
 
Apariţia lui în literatură a fost de un răsunet excepţional. Romanul lui, La Medeleni, a legănat setea romantică de dragoste şi poezia parfumată a numeroase generaţii de tineri. Eram încă în liceu cînd apăruse acest roman, din care numai prima parte purta pecetea unei originalităţi, forţa unei proze care impresiona printr-un lirism superlativ. Vraja stilului său nu m-a cucerit niciodată, deşi primele lui pagini publicate - cred, în Cultura Naţională - aveau un farmec de prospeţime a limbii care anunţa un mare poet. Foarte curînd s-a dovedit că stilul lui devine manieră şi anii n-au dezminţit niciodată acest fapt. Romancierul tinereţii romantice şi graţioase se repeta. Singurul element nou pe care l-a adus a fost, la un moment dat, antisemitismul, de o calitate dezgustătoare pentru un poet al frăgezimilor şi purităţilor sufleteşti de adolescent. Timpurile i-au fost însă prielnice, fiindcă succesele lui erau pe linia de gîndire a oficinelor editoriale şi pe gustul cititorilor lui, care intrau, generaţie după generaţie, în hora crimei şi în prăpastia decăderilor morale.
 
După război, purtînd încă şalurile lui ţipătoare şi costumele de culori şi tăieturi originale, care-i încadrau figura de meridional melancolic şi cu care ameţise fetiţele în tinereţe, Teodoreanu a încercat să mai scrie. Dar s-a dovedit lamentabil şi a căzut la fund. A rămas un avocat bine introdus la tribunal, unde îi apăra pe evreii negustori acuzaţi de sabotaj economic! În această calitate, a cîştigat frumoase parale pînă în ultima clipă, cînd favoarea zeilor i-a prilejuit harul unei dispariţii subite în decorul imaculat al zăpezilor.
 
*
Cînd gustul de viaţă se clatină, e bine să cobori în natură, în mijlocul plantelor şi al animalelor. Ai să vezi cum copaci multiseculari, ca şi un fir nou de iarbă se luptă să trăiască aceeaşi viaţă, pentru gustul ei, care e acelaşi pentru toţi. Chiar şi în iarna asta crîncenă, dacă te uiţi la vrabia micuţă de pe terasă şi o întrebi «Ce vrei?», îţi răspunde cu ochişorii adumbriţi de spaima foamei: «Vreau să trăiesc!»
 
8 februarie
 
În Viaţa Românească, în acelaşi număr 12 din 1953, se aflau alăturate două poezii: Toamna, de Corneliu Sălăjan, şi Rîndunica albastră, de Nicolae Labiş, care pot fi reprezentative pentru problema creaţiei, mai ales că la notele critice ale finalului se găseşte articolul lui Ilya Ehrenburg Despre munca scriitorului. Corneliu Sălăjan scrie despre o temă impusă, iar Labiş are o inspiraţie liberă. Dacă se mai adaugă şi realitatea că primul nu are talent, iar celălalt este un poet cu surse lirice autentice, contrastul creşte şi mai mult. Imaginile lui Labiş sînt proaspete şi înşirate în versul luminos şi cald cu o impresionantă simplitate. Cred că alăturarea este întîmplătoare, dar elocvenţa ei ar putea fi sugestivă.
 
*
Bucureştenii care au ieşit după potolirea viscolului au rămas uluiţi privind un oraş pe care nu-l mai recunoşteau şi încercînd să-l străbată în condiţii imposibile. Numai cîteva linii de tramvai s-au deszăpezit, vagoanele circulînd greu printre doi munţi de zăpadă, şi asta abia după o săptămînă. Unul din fraţii Murnu, în vîrstă de 86 de ani, spune că n-a văzut niciodată atîta zăpadă. În unele părţi ai impresia că ar fi avut loc un bombardament şi că pămîntul «alb» a fost răscolit cu furie. Piaţa Romană are înfăţişarea unor ruine dezgropate după săpături trudnice. Circulaţia este teribil de grea, mai ales în pieţele mari, unde nu s-au putut ridica încă imensele cantităţi de zăpadă căzută. Toată lumea lucrează cu lopata: femei, tineri şi oameni destul de vîrstnici. Nici nu întîlneşti alţi oameni. Pe Calea Victoriei trec grupuri de oameni cu lopeţi, ca la o manifestare populară, numeroşi şi fără sfîrşit. Şi ninge mereu, şi gerul nu conteneşte nici o zi. Apă nu se dă decît o singură oră dimineaţa. Combustibilul lipseşte. Aragazul lipseşte. Pîinea a început să se dea la centre, dar cu o mare aglomeraţie. Trenurile nu merg decît pe vreo trei linii. Lumea are o spaimă teribilă de viscolul care s-ar putea repeta şi a căpătat greaţă de zăpadă. Povestiri cu oameni degeraţi. Eroisme în timpul cel mai acut al ciclonului. Alimente nu se găsesc. Lupi înfometaţi. Bolnavi nevizitaţi de medicii care n-au mai putut prididi prin furtună. Şi tot şirul calamităţilor legate de o asemenea nenorocire. Un tînăr medic care are un copilaş de cîteva luni a căpătat ceva lemne.
 
 
*
Idilicul bătrîneţii
 
În zori întreabă zîmbitoare:
- De mentă sau de sunătoare?
 
Iar la culcare iar atentă:
- De sunătoare sau de mentă?
 
*
Bătrînii seamănă mai mult între ei decît tinerii. Poate pentru că viaţa lor s-a simplificat, în sensul că multe capitole din conţinutul ei sînt încheiate. Rămîn schemele fundamentale. Diferenţe sînt totuşi între bătrîni. Cel mai adesea, în anii înaintaţi, psihicul se impregnează de reflectările permanente ale tulburărilor somatice, mai ales atunci cînd sînt ireversibile. Conştiinţa capătă o existenţă nouă, după specificul bolilor. Sînt bătrîni cardiaci, care nu seamănă în manifestări, în gîndire sau în preocupări de viaţă cu gastro-hepato-intestinalii sau cu renalii sau cu reumaticii. Medicii ştiu lucrurile astea, dar foarte puţini ţin seamă de ele în raporturile lor cu bolnavii bătrîni.
 
16 februarie
 
63 de ani. Pot scrie: totul este încă bine.
 
*
Mai pot nota acest lucru: este exact aşa cum mi-am închipuit la 33 că va fi.
 
*
Nu ştiu dacă am avut talent. Întrebarea mi-am pus-o cu obsesivă îndoială încă din tinereţe şi am aşteptat confirmarea anilor înaintaţi. Dar cum nu izbutesc să-mi confrunt talentul cu publicul, mă mulţumesc să-l consider un joc, pe care îl practic ca pe un echivalent al unui viciu. Nu-i invidiez pe scriitori şi nu rîvnesc la nici un fel de glorie.
 
*
După o jumătate de secol, mai simt încă dureri în cicatricea unui regret: acela de a-mi fi ratat cariera de muzician, în care am crezut întotdeauna, întemeiat pe unele predispoziţii verificate. Eram prea mic, prea sărac şi prea singur. Astăzi mă consolez compunînd melodii pe care le aştern pe portative cîteodată, cînd ceasul este bun şi nu mi-e lene.
 
Mi-ar fi plăcut să fiu sănătos, dar, cum nu s-a putut, am încercat să transform boala într-un factor de incitare la reflecţie, aşa cum am făcut şi cu tristeţile mele. Dar n-am reuşit întotdeauna.
 
*
N-aş putea spune că sînt un luptător activ, ci mai degrabă un rezistent, în sensul că mizeria şi greutăţile nu m-au răpus. Îmi place munca şi duc pînă la capăt ceea ce încep, dar visarea mă farmecă.
 
Nu cred că pentru a trăi e nevoie de adevăr. Dar ca să mori, o minciună ar fi recomandabilă.
 
Sociabilitatea mea a crescut. Vreau să văd oameni, dar în acelaşi timp să fiu singur.
 
Am impresia că am rămas bun: iubirea şi tandreţea pe care le dăruiesc, oricît mi s-ar zgîria, nu-şi micşorează nici debitul, nici constanţa.
 
Nu m-am cultivat îndeajuns. Ideea desăvîrşirii mă oboseşte şi mă întristează prin imposibilitatea şi zădărnicia ei.
 
Îmi place însă să bîrfesc şi cred, din comoditate, că răzvrătirea este un semn de tinereţe prelungită.
 
*
Nu pot reciti cărţi. Nu cunosc ura şi nu pot practica dispreţul. Am numai o senzaţie dezagreabilă în contactul cu oamenii lipsiţi de umor şi de simţ pentru poezie.
 
Vorbesc şi astăzi tare. Oricîtă corespondenţă ar exista între timbru şi temperament, vorbirea tare se confundă adeseori cu violenţa. Şi dreptatea nu se impune decît prin limpezimea gîndirii şi calmul cu care o exprimi.
 
Mă căiesc că am început un jurnal, fiindcă el îmi descoperă sărăcia culturii şi a talentului. Dar e prea tîrziu, iar eu sînt prea mediocru ca să renunţ.
 
18 februarie
 
Urarea «La mulţi ani!» nu este justă, fiindcă are un cuprins vast, fără precizările necesare. Accentul ei cade pe cantitativ, şi nu pe calitativ. În cele mai multe limbi, oamenii se rezumă la un an, pe care însă îl califică: «une bonne année», «ein gutes Jahr» etc., urmînd ca urarea să se repete la epuizarea intervalului pentru care s-a făcut. Evreii spun şi ei «un an bun», dar, din prudenţă, folosesc uneori şi urarea «să ajungi peste un an», fără să precizeze cum să fie acest an. Este totuşi un optimism în această exprimare: ei cred totuşi că, oricum ar fi viaţa, ea merită să fie trăită.
 
*
Tînărul director al Secţiei sanitare a Capitalei e o persoană simpatică şi elegantă. De sub gulerul cămăşii impecabile şi pînă în unghiul unei cochete veste de lînă argintie coboară o cravată de mătase roşie ca para focului. Stă sprijinit cu spatele de sobă. E un frig crunt în birourile instituţiei.
 
Un tovarăş care venise să discute principial despre o problemă de organizare sanitară şi să se plîngă de unele neglijenţe cu care are de luptat e poftit de director, care, întîmplător, era liber.
- Imediat, răspunse tovarăşul.
 
Şi ieşi pe culoarul îngheţat. Interesîndu-se în dreapta şi în stînga, află că nu există nici un W.C. După multă stăruinţă, i se recomandă să încerce la ultimul etaj, poate să se găsească ceva acolo. În fund, a dat peste o uşă pe care stă scris, caligrafiat pe un bilet în alb: «Păstraţi curăţenia!» Înăuntru, aproape beznă. Printr-un geam răspunzînd într-o curticică interioară, neşters, poate, de un an, se filtra o lumină aproximativă, care dezveli o înfăţişare oribilă: peste closet, un munte de murdărie; împrejur, pe jos, la fel; lavaboul plin de gheaţă, iar peste el şi în jurul lui, alte murdării. Duhoarea era asfixiantă. Cu greu izbuti să scape de acolo.
 
Pe culoar se lovi nas în nas cu un coleg care ieşea dintr-un birou. Apoi se ivi chiar directorul.
- Nu vii? întrebă acesta.
- Nu... Mulţumesc.
 
Îşi luă colegul de braţ şi coborîră amîndoi.
- De ce nu te-ai dus la director? spuse colegul. Îl cunoşti? E un băiat tare de treabă.
- Da, ştiu. E şi tare cochet. Dar eu n-am încredere în el.
- Nu înţeleg. De ce?
- Du-te la W.C. şi ai să înţelegi. Dacă omul acesta, care trebuie să îngrijească de igiena şi sănătatea unui milion şi jumătate de locuitori ai Bucureştiului, nu e în stare să-şi organizeze un singur closet? Cum să mai am încredere în tot ce face?
- Ştii ce te sfătuiesc?
- Ce?
- Reclamă la Serviciul sanitar!
- Da, da... La noi toate se sfîrşesc cu o glumă!
 
22 februarie
 
Pentru cronicarii zilelor noastre, iarna acestui an, care va rămîne memorabilă, oferă nişte aspecte de viaţă absolut inedite. La 18 februarie, am avut al doilea viscol, cînd toate urmările primului nici nu începuseră a se uşura. Numai viteza vîntului era cu vreo douăzeci de kilometri pe oră mai mică. Ninsoarea ne-a adus noi cantităţi de zăpadă peste vechii nămeţi şi ne-a troienit iar bruma de poteci ce se făcuseră cu atîtea sforţări. Oamenii lucrează zi şi noapte, cu energii neobosite. Pîine se capătă greu, alimente nu se prea găsesc, combustibil nu există. Frigul ucide, foamea înspăimîntă, munca extenuează, drumurile îi frîng pe toţi cei care înoată în zăpezi după nevoi stringente. Şi ninge, ninge, fără nici o întrerupere.
 
În tramvai, la staţie, două bătrîne:
- Unde a stat toată zăpada asta?
- E loc mare în cer la Dumnezeu!
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer