Emil Dorian sau terapia diaristică

Citiţi un fragment din această carte.


Odată cu acest volum, Jurnalul început de Emil Dorian în tinereţe îşi joacă actul ultim şi cortina. Notele sale dintre 1949 şi 1956 completează o lungă experienţă scriptică în care om, tată, medic, autor şi cetăţean îşi trec vocile distincte prin numeroase registre, fiecare rămânând fidelă sieşi. Desigur, îndoindu-se, crispându-se, justificându-se, jubilând, deplângând. Şi aceasta mereu faţă de sine.
 
Discuţia cu propria conştiinţă este în epoca 1949-1956 mai apăsată decât în anii anteriori, căci şi vremurile erau apăsătoare. În schimbările uriaşe prin care trecea România atunci, nefericirea şi nemulţumirea par la locul lor. Dar nu toată lumea le-a trăit la fel. Dorian, om de stânga de când se ştie, care frecventează lumea literară aprobată sau tolerată de noul regim comunist, pare la adăpost de zguduiturile nedrepte ale sorţii împărtăşite de milioane de români. Şi totuşi! Emil Dorian nu face parte dintre aleşii de categoria întâi. În categoria a doua sau chiar a treia de «privilegiaţi», liniştea de viaţă şi de spirit nu era deloc asigurată.
 
Iar dacă luciditatea şi sensibilitatea erau şi ele prezente fără răgaz, ca în cazul de faţă, notele de jurnal devin un bun preţios: înregistrează neaşezarea straturilor umane, inadecvarea literaturii la cererile maximaliste ale propagandei, întâlniri cu comisari nesiguri şi cenzori improvizaţi, cu antisemiţi de toată mâna, cu impostori de toate gradele, imagini ale oraşului care se schimbă zvârcolindu-se şi ale naturii nesimţitoare dar adânc simbolice, ca pentru orice om cultivat.
 
Cortina: 1956. Cu câteva luni înainte de a muri, Emil Dorian, grav bolnav, citeşte despre raportul lui Hruşciov la Stalin şi scrie ultimele sale pagini grave despre aproximaţii şi aberaţii de sistem. Încheie cu un poem: o nouă şansă de grotesc pentru omenire, o greşeală proaspătă care aşteaptă să se coacă.
 
Cei care se mai întreabă cum poate arăta înţelepciunea în vremuri de prigoană - de război - de scălămbăială ideologică găsesc cu siguranţă un răspuns în ansamblul Jurnalului lui Emil Dorian.
 
(Adina Kenereş)
   
[...] Despre aventura care a salvat manuscrisul acestui jurnal am scris şi altă dată. Reamintesc aici că jurnalul a fost în primul rînd salvat prin propriile lui puteri, prin prestigiul pe care îl avea printre prietenii tatălui meu şi încrederea în valoarea lui. Existenţa jurnalului le era cunoscută. În cîteva rînduri l-am auzit citindu-le din el musafirilor literari, o întreagă generaţie de scriitori şi artişti care apar şi în notele lui: Ury Benador, Ion Călugăru, Beate Fredanov, Tudor Arghezi, Sonia Cluceru şi alţii care în unele după-amieze «se urcau la Dorian» la ora ceaiului după zvonuri şi veşti, o mică lectură de poezie sau o încăierare amicală pe o temă arzătoare.
 
Dar cea care a organizat salvarea jurnalului a fost mama. După moartea tatei, mama şi-a pregătit plecarea cu un curaj îndîrjit şi o asprime în toată fiinţa pe care nu i le cunoşteam şi care m-au speriat când am întîlnit-o, după opt ani, într-un Paris îngheţat şi ostil, unde venisem să o întîmpin. Înainte de plecare, mama a transportat singură cele 24 de caiete la locuinţa dr. Moses Rosen, şef-rabinul României. Rămînea înţeles că dr. Rosen va încerca, în desele lui călătorii în străinătate, să scoată personal, unul cîte unul, caietele jurnalului sau să aranjeze un transfer prin curierii diplomatici ai timpului. În vederea acestor transporturi ilegale, volumul manuscrisului trebuia redus.
 
Timp de un an, o prietenă a mamei, Blanca Brucar, soţia filosofului şi istoricului I. Brucar, o furnică harnică şi tăcută, a luat pe rînd acasă cîte un caiet din jurnal şi, conform planului mamei, l-a transcris pe o foiţă miraculoasă, care şi-a păstrat cu îndărătnicie integritatea de-a lungul unei jumătăţi de secol, pentru a-l readuce apoi în ascunzătoarea din casa Rosen, plecînd cu următorul caiet în servietă. Cu toate sforţările, dr. Rosen, cu care m-am întîlnit de două ori la New York în aşteptarea jurnalului, n-a izbutit să-mi aducă nimic. Călătorii din avioanele de la Bucureşti aveau bagajele scotocite la plecare.
 
Al patrulea personaj legat de salvarea jurnalului, Heinrich Moscovici, prieten vechi al familiei - atît de vechi şi atît de frecvent în casa noastră, încît a intrat, împreună cu copilăria mea, în primul meu roman -, stabilit de puţin timp la Berlin, cu legături la Viena, «veghea din umbră», aşteptînd momentul ideal. Momentul a fost un congres medical la Bucureşti, iar persoana, un medic vienez a cărui identitate nu mi-a fost niciodată divulgată. Am aflat doar că paginile manuscrisului au fost ascunse printre hîrtiile şi broşurile medicale din bagajul medicului vienez. Îmbujorat de victorie, prietenul familiei a întîmpinat jurnalul pe aeroportul din Viena dar, din pricina unei neînţelegeri, l-a trimis mai întîi în Israel, unde a fost citit şi recitit cu nesaţ, şi de-abia de acolo mi-a fost expediat. Şi astfel, într-o după-amiază de toamnă blîndă de New England, poştaşul mi-a adus un pachet uriaş, învelit într-o hîrtie jerpelită, cu sforile atîrnînd abătute. Jurnalul, cartea vieţii lui Emil Dorian, fusese expediat cu vaporul, nerecomandat şi fără asigurare, dar, încrezător în treburile misterioase ale Providenţei, îmi parvenise nevătămat.
 
Primul fragment din jurnalul lui Emil Dorian, anii 1934-1944, anii de prigoană în România, este publicat întîi în 1982, în traducere engleză de Mara Soceanu, cu o introducere a istoricului Mihail Stanislawski, sub titlul The Quality of Witness («Calitatea de martor»), Jewish Publication Society, Philadelphia. Cartea primeşte un premiu însemnat, The Jewish National Endowment. Paisprezece ani mai tîrziu, Editura Hasefer publică acest fragment în originalul românesc, intitulîndu-l Jurnal din vremuri de prigoană. În 2006, Editura Compania continuă publicarea cu episodul anilor 1945-1948, sub titlul Cărţile au rămas neterminate, cu o prefaţă de Valentin Protopopescu. [...]

(Margareta Dorian)
 
Cărţile îşi au destinul lor. Unul care se poate vădi chiar mai neobişnuit decît parcursul biografic al celor care le-au scris. Acest aparent paradox se impune şi mai abitir atunci cînd publicarea are loc postum, iar gloria nu mai este prilej de celebrare narcisică pentru autor, ci devine o solidă marcă valorică a operei şi chiar a culturii în care ea apare.
 
Din păcate sau din fericire, acesta este şi destinul jurnalului ţinut de Emil Dorian (1891-1956). Autorul, un rafinat intelectual evreu din România primei jumătăţi a veacului trecut, deşi departe de a fi fost un «stîlp» al mondenităţii bucureştene, a năzuit la notorietatea literară, iar aceasta l-a ocolit în timpul vieţii. Nu a fost considerat mare prozator, nici inspirat poet şi nici măcar vreun literat secund demn de a fi citat în liste. În schimb, tardiva editare postumă a jurnalului său a dezvăluit un condei nervos, o minte lucidă şi o sensibilitate aproape maladivă. Datele unui personaj tragic, măcinat de trăiri radicale şi contradictorii, ale unui biet suflet rătăcit într-un timp năprasnic, neiertător cu fragilitatea oamenilor.
 
După publicarea secţiunii interbelice a jurnalului la Editura Hasefer în 1996, Editura Compania, interesată de restituirea textelor ignorate ale istoriei recente, a repus în circuitul cultural naţional mărturia acelei imense conştiinţe scindate care a fost Emil Dorian prin volumul Cărţile au rămas neterminate. Jurnal 1945-1948, apărut în 2006. Cartea a constituit o revelaţie şi a produs un şoc. Ea ne-a arătat că Mihail Sebastian nu a fost singur şi că suferinţele comunităţii evreieşti din România se puteau exprima şi într-o manieră mai analitică, mai raţionalizantă, lipsită de patetismul metafizic propriu celui care a scris Steaua fără nume. Din punctul meu de vedere, calitatea mărturiei şi a scriiturii puse în operă de Emil Dorian nu este cu nimic mai prejos decît ceea ce găsim în mult mai mediatizatele pagini diaristice semnate de Sebastian.
 
Iată că a venit vremea să-i fie restituită culturii noastre şi ultima parte a jurnalului lui Emil Dorian, acoperind anii 1949-1956. Un timp greu, apăsător, sufocant, avînd intensitatea coşmarului şi coerenţa delirului, o epocă în care anunţata apocalipsă se instaurase plenar, iar România îşi trăia, neputincioasă, agonia. O agonie a medicului, a scriitorului şi, nu în ultimul rînd, a familistului Dorian, constrîns să asiste la falimentul concret al ideologiei în care crezuse cu tărie, dar care se dovedea la fel de criminală ca şi cea nazistă.
 
În jurul său lumea se rinocerizează - o constatare ce nu are caracter etnic, nici măcar naţional, ci general uman. Pur şi simplu, oamenii îşi ies din ţîţîni, bunul-simţ sucombă, delaţiunea şi trădarea pun între paranteze orice urmă de moralitate, tabla de valori se vede răsturnată şi mediocritatea asasină îl uzurpă pe însuşi Dumnezeu. Diaristul îşi priveşte prietenii, coreligionarii, tovarăşii de ideologie, compatrioţii... şi nu-i mai recunoaşte. Împrejur se porneşte un macabru dans al ororii, ritmat de o muzică sinistră, iar publicul este compus, într-o proporţie covîrşitoare, din mutanţi morali.

În sufletul său se duce o luptă cumplită între credinţa de neoprit în valorile stîngii radicale şi realitatea unei reforme care distruge vieţi, conştiinţe şi opere. Evreu care a supravieţuit Holocaustului, om dedicat unei viziuni politice utopice - comunismul - şi, mai ales, spirit liber, unul ce nu-şi află locul într-o societate uniformizată, Emil Dorian se găseşte în cea mai ingrată situaţie cu putinţă. Evreul, stîngistul şi progresistul nu pot renunţa la speranţa în revoluţia roşie mondială, pe de o parte; pe de alta, insul de bun-simţ, justiţiarul şi militantul civic nu pot eluda stridenţa unei realităţi ce nu are nimic în comun cu fantasma comunistă. Oare există soluţie? Oare se poate ieşi dintr-o asemenea dilemă existenţială?
 
Din păcate, orice răspuns rămîne în registrul tragic. Din fericire, disperarea generată de un asemenea răspuns poate evita o decizie radicală, depresia sau chiar sinuciderea prin recursul la evaziune. Emil Dorian află astfel o ingenioasă şi salutară cale mediană între fidelitatea faţă de cauză şi asumarea unei realităţi pe care să o transfigureze diaristic. Altfel spus, se refugiază în scris: devine martor, consemnează, descrie, refuză să uite, nu trece cu vederea, acumulează date, creionează portrete, face hermeneutică aplicată la faptul istoric, dar, mai ales, supravieţuieşte moral. Jurnalul devine camaradul, confesorul şi psihanalistul său, adeseori cel mai bun prieten. E o prezenţă tăcută, care suportă orice grozăvie. Nu condamnă, înţelege şi stochează, îngheţînd timpul şi făcînd prezentul suportabil.

Scriitura - limpidă, carteziană, frumoasă deopotrivă prin elipse şi prin fluiditate - e liberă de matricea interbelică românească şi mîntuită de marota literaturocentrismului ipocrit. Fără speranţa de a-şi vedea vreodată rîndurile publicate, Emil Dorian săvîrşeşte o literatură intimistă de expresie clasică, una epurată de calofilia histrionică a Generaţiei '27. Nejinduind la glorie, visînd doar să reziste moral sau chiar, mai grav, năzuind doar să-şi prezerve o minimă sănătate mintală, Emil Dorian izbuteşte fără voie performanţa de a transforma jurnalul într-un gen condamnat la concizia capodoperei. În scrisul lui, nimic fals, nimic bigot, nimic tranzitoriu. Un stil simplu, retorică aproape de zero, estetică minimalistă. Consemnare albă, comentariu tranşant, judecată lipsită de fast. Portrete memorabile din cîteva tuşe. Iar ca notă comună, intensitatea neverosimilă a lucidităţii. Sinceritatea sa, dezarmantă prin radicalismul ei, nu mai aşteaptă vreun feed-back, ci se exersează terapeutic, ca într-o prelungită gimnastică a dezvrăjirii mentale. Lîngă scriitor, tovarăşul mut - jurnalul. În faţa sa, la capătul drumului, aproape amicală - extincţia.

Iată destule motive ca lectura acestui din urmă volum al jurnalului lui Emil Dorian să constituie o experienţă traumatizantă, dar şi una soteriologică. Căci s-ar cuveni, cred, să vedem în aceste pagini diaristice exact ceea ce sînt ele: confesiunea unui martor al prăpădului comunist, răbojul unui cronicar nemilos atît cu vremurile, cît şi cu sine. Marca unei conştiinţe scindate...

(Valentin Protopopescu)