Întoarcerea la păcatul originar

Citiţi un fragment din această carte.


În vremea copilăriei, sub oblăduirea sfinţilor părinţi de la colegiu, eram poftiţi să ne întărim credinţa prin stagii la mănăstire. Ne erau propuse exerciţii de împrospătare spirituală, asiduu consemnate în diverse carneţele, menite să reînnoiască promisiunile botezului, să slăvească virtuţile iubirii şi ale milosteniei. Credinţa nu era îndeajuns, trebuia să ne manifestam ataşamentul faţă de Sfânta Scriptură şi să-l alungăm pe Satana din inima noastră. Aceste practici erau însoţite de spovedanii zilnice, săvârşite sub tutela unui îndrumător de rugăciune. Fiecare îşi scormonea în inimă ca să stârpească germenii nedreptăţii şi să verifice, cu un voluptuos vertij, graniţa care despărţea harul divin de păcat. Eram cufundaţi într-o atmosferă de reculegere, şi nevoia de a fi buni dădea un chip aparte vieţii noastre. Ştiam că Dumnezeu ne priveşte cu îngăduinţă: eram tineri şi încă aveam dreptul să ne poticnim. În marele său catastif, el consemna fiecare dintre gesturile noastre şi le cântarea cu desăvârşită mărinimie. Ca să-i intrăm în voie, ne străduiam să fim cât mai cucernici. Văzute din perspectiva maturităţii, chiar atunci când ţi-ai pierdut credinţa, aceste strădanii ale copilăriei, apropiate de încercările spirituale ale celor din vechime, nu erau lipsite de nobleţe. Supunerea se lua la întrecere cu sentimentul de înălţare morală. Cel puţin învăţam arta de a ne cunoaşte şi de a zădărnici vijeliile pubertăţii.
 
Am fost, prin urmare, surprins să constat, după o jumătate de secol şi manifestându-se într-o societate agnostică, revenirea în forţă a acestei stări de spirit, de această dată sub un blazon ştiinţific. Să ne gândim ce înseamnă, în jargonul contemporan, faimoasă "amprenta carbon" pe care fiecare dintre noi o lăsa în urma sa. Ce reprezintă ea, dacă nu echivalentul gazos al păcatului originar, al felului în care-o pângărim pe Maica Geea prin simpla noastră prezenţă, prin simplul fapt că respirăm? Am ajuns deja să ne putem măsura volumul emisiilor de carbon, zilnic, sub imperativul de a le diminua, întocmai copiilor de la catehism, siliţi să-şi stăvilească greşelile. Fiinţa umană este arătată cu degetul pentru stricăciunile pe care le pricinuieşte mediului. O schimbare de scară: alături de umiliţii şi obidiţii dintotdeauna, un nou personaj şi-a făcut intrarea pe scena Istoriei: Pământul. Iar sarcina noastră este să facem în aşa fel, încât leagănul nostru să nu ne devină mormânt comun.
 
Singura forţă a jumătăţii de veac ce s-a scurs, ecologia, are meritul de a fi repus în discuţie scopurile progresului şi problema limitelor sale. Ea ne-a deşteptat sensibilitatea faţă de natură, a subliniat efectele dereglărilor climatice, a constatat epuizarea resurselor energetice fosile. Pe acest crez colectiv s-a grefat o întreagă scenografie a apocalipsei, experimentată deja de comunism şi care îşi are izvoarele atât în Gnoza, cât şi în mesianismele medievale. Din kitul de bază al criticii verzi nu poate lipsi cataclismul, iar profeţii descompunerii forfotesc. Ei folosesc cu asupra de măsură toba zgomotoasă a panicii, iar noi ar trebui să ne ispăşim păcatele fără întârziere.
 
Această spaimă de viitor, de ştiinţă, de tehnică exprimă acel moment în care omenirea, cu precădere cea occidentală, a intrat în blocaj. Propria-i proliferare o exasperează, nu se mai poate tolera. Fie că vrem, fie că nu, suntem pierduţi printre cele şapte miliarde de congeneri ai noştri. Respingând, otova, capitalismul şi socialismul, ecologia nu a pus nicăieri mâna pe putere (cu excepţia unui land german) şi nu a produs vărsare de sânge, cel puţin până acum. Dar a câştigat bătălia ideilor. Profitând de eşecul predecesorilor ei - marxismul sau tiermondismul -, a triumfat, prin capilaritate, la ONU, în guverne, în şcoli. A devenit starea de spirit dominantă a acestui început de secol. Ecologia excelează prin ceea ce vrea să împiedice, nu prin ceea ce propune: închide uzine, blochează proiecte, interzice construirea de autostrăzi, de aeroporturi, de căi ferate. Este puterea care zice mereu nu. Oriunde s-a constituit în forţă politică, se divizează în bisericuţe, în facţiuni care se urăsc unele pe altele şi care cad pradă narcisismului micilor diferenţe: cu cât sunt mai straşnice complicităţile, cu atât mai acute sunt virulenţele. În acest domeniu, ca şi în altele, cei mai vehemenţi au întotdeauna câştig de cauză, pentru că modifică doctrina în sensul exagerării. Mediul este noua religie seculară care se ridică, în Europa cel puţin, pe rămăşitele unei lumi lipsite de credinţă. Însă şi ea trebuie să fie supusă criticii; trebuie să-i dam în vileag maladia infantilă care o macină şi o decredibilizează: catastrofismul.
 
Există cel puţin două feluri de ecologie: una raţională, cealaltă divagantă; una a extinderii, cealaltă a limitării, una democratică, alta totalitară. Cea dintâi vrea să ne înveţe care sunt molimele civilizaţiei industriale, cea de-a doua deduce din această civilizaţie vinovăţia speciei umane. Aşa cum tiermondismul era o manifestare a jenei faţă de colonialism, căinţă, un regret în raport cu prezentul, catastrofismul reprezintă o remuşcare anticipată faţă de viitor: cum sensul istoriei s-a evaporat, orice schimbare este o potenţială surpare, care nu anunţă nimic bun. Modul ei favorit de expresie este acuzaţia: revoluţionarii voiau să facă din trecut tabula rasa. Iar tabula este acum înţesată de procurori care intentează procese, care condamnă. Secolul al XVIII-lea hotărâse achitarea omului, nevinovăţia fiinţei sale: acum redeschidem dosarele, repunem pe rol toate plângerile. De-aici înainte nicio indulgenţă nu-şi mai află rostul, greşeala este tradusă în cifre, se calculează în păduri devastate, în pământuri arse, în specii dispărute; a pătruns în domeniul necruţător al statisticii. Răul nu mai vine dinspre natură, dinspre fanatismele politice sau religioase, ci se iveşte din ambiţia prometeică a individului care şi-a pustiit planeta. Istoria recentă a culturii occidentale nu este nimic altceva decât stivuirea, laolaltă, a culpabilizărilor şi a eliberărilor: emanciparea într-o direcţie duce la restricţii în altă direcţie, anumite tabuuri sunt distruse doar ca să fie înlocuite cu altele. Interdicţia se schimbă mereu, fără să dispară vreodată.
 
Angoasa supremă este provocată, deopotrivă, de conştientizarea problemelor reale şi de simptomul îmbătrânirii Occidentului - oglindă a oboselii sale psihice. Patetismul discursului despre mediu este cel al sfârşitului lumii. Şi, cum nimeni nu gândeşte niciodată singur, cum spiritul unei epoci este mereu un truditor colectiv, e ispititor să te laşi târât de acest flux tenebros. Sau, dimpotrivă, să te trezeşti din el ca dintr-un coşmar şi să-l alungi.