Fanaticii apocalipsei

Citiţi introducerea la această carte.

 
Se întâmpla in 1989, şi parc-au trecut secole de-atunci. Lumea ieşea din Războiul Rece, URSS, istovită, îşi elibera popoarele ţinute in jug şi îşi pregătea tranziţia spre economia de piaţă. Se înstăpânise euforia: civilizaţia occidentală câştigase prin KO, fără să fi avut nevoie să lupte. În decursul veacului trecut a triumfat în două rânduri asupra celor mai aprigi duşmani ai săi, fascismul şi comunismul, născuţi la sânul său precum doi copii nelegitimi, dar pe care a ştiut pană la urmă să-i zdrobească. Oricine ar fi emis pe-atunci o rezervă şi ar fi subliniat că era mai degrabă o înfrângere a comunismului decât o victorie a capitalismului, ar fi fost acuzat că e un cârcotaş.
 
1) DESPĂRŢIREA DE NEPĂSARE
 
În clipa când sistemul sovietic ne juca renghiul dispărând din scenă, entuziasmul era totuşi concurat de angoasă: un adversar este un aconto pentru viitor, o emulaţie permanentă, care ne obligă să ne reformam. Şi dacă nu putem fi niciodată siguri de afecţiunea celor apropiaţi, în schimb ne putem bizui liniştiţi pe ura duşmanilor. Aversiunea lor este aproape un omagiu. Atunci când nu inspiri nicio antipatie, te bucuri practic de tihna celor neînsemnaţi.
 
Conflictul Est-Vest era purtător de sens: smulgea din inerţie populaţiile predispuse să se rătăcească în deliciile abundenţei. Menţinea limpezimea unei lumi împărţite în două tabere identificabile. Comunismul se ambiţiona să şteargă de pe faţa pământului democraţiile burgheze, să pună capăt exploatării omului de către om, să născocească un nou mod de producţie care să expedieze în preistorie societăţile anterioare. N-a existat o singură disciplină, de la biologie la filosofie, pe care să n-o fi alimentat, cu convingerea că lucrează la un model antropologic inedit.
 
"În comunism, omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înţelept, mai subtil. Trupul său va deveni mai armonios, mişcările îi vor fi mai bine ritmate, vocea, mai melodioasă. Formele existenţei sale vor căpăta o dimensiune apăsat dramatică. Omul obişnuit va ajunge la nivelul unui Aristotel, al unui Goethe, al unui Marx. şi deasupra acestor înălţimi se vor ridica alte piscuri." (Leon Trotki, Literatură şi revoluţie, 1924)
 
Implozia Uniunii Sovietice ne măgulea tot atât de tare pe cât ne neliniştea: rămânând singurul câştigător din înfruntare, însemna să aduni asupra-ţi toate acele critici care ar fi putut să se îndrepte altundeva. Comunismul muşcase ţărâna, dar capitalismul avea să regrete cât de curând că l-a ucis. Singur în ring, acesta a ajuns să împovăreze destinul planetei, ca o fatalitate: nu i se recunoaşte nicio binefacere, în schimb i se pun în cârcă toate nenorocirile. A început să dea semne de slăbiciune în Vest, odată cu criza din 2008, chiar în momentul când logica sa fusese adoptată de majoritatea naţiunilor. O lume care trăieşte pe credit, Statele Unite şi Europa, se confruntă cu o lume care trăieşte de pe-o zi pe alta, China, India, Brazilia, şi munceşte din greu, în lipsa protecţiei sociale, ca să iasă din necaz. Printr-o teribilă ironie, care aminteşte de dialectica hegeliană a stăpânului şi sclavului, aceste naţiuni sărace din Sud au devenit creditoarele ţărilor bogate, le renegociază datoriile, le inundă pieţele interne, le răscumpără întreprinderile sau chiar patrimoniul - vezi Grecia, care şi-a scos la mezat plajele, siturile arheologice, porturile, flota. În acest fel au ajuns să se confrunte două chipuri ale capitalismului: cel ascetic al Emergenţilor şi cel hedonist al Occidentalilor, sub apăsarea spaimei că cei dintâi îi vor subjuga pe cei din a doua categorie. Amară victorie: iată economia de piaţă, în Vest cel puţin, căzută pradă unui haos incontrolabil, de parcă s-ar pregăti să coboare în mormânt după dispariţia vechiului rival. În felul ei, Uniunea Sovietică asigura funcţionarea sistemului nostru imunitar; acum triumful riscă să ne anihileze. Cu atât mai mult cu cât piaţa liberă îşi scoate la iveală şi cele mai grozave defecte, printre care cupiditatea, o virtute fondatoare în cadrul gândirii liberale, în spaţiul căreia viciile private contribuie la armonia ansamblului. Această goană după profitul cu orice preţ a cunoscut, de trei decenii încoace, mai ales în Statele Unite, odată cu revoluţia financiară, un avânt vertiginos, care a adâncit inegalităţile şi a dus la o proletarizare considerabilă a claselor de mijloc.
 
Ce a reprezentat oare boom-ul imobiliar din 2008 dacă nu consecinţa unei ecuaţii imposibile: cum să acorzi salariaţilor proprietăţi fără să le sporeşti salariile îndatorându-i de fapt dincolo de limite rezonabile? O minoritate alcătuită din şefi de întreprindere, din bancheri, din traderi, vede cum averea îi creşte nemăsurat, în timp ce muncitorii, angajaţii, cadrele, acumulează munţi de împrumuturi ce îi aduc în pragul falimentului. Punctul de cotitură liberal inaugurat odată cu Thatcher şi Reagan, în numele luptei împotriva impozitelor, chiar dacă a însoţit revoluţia internetului, a însemnat şi un neofeudalism al celor bogaţi, care au colaborat şi s-au sprijinit reciproc ca să acumuleze resurse uriaşe, fără legătură cu meritul său cu vreun rezultat oarecare. Astfel încât lăudătorii capitalismului au ajuns să-i violeze una dintre cele mai elementare reguli, concurenţă cuplată cu imperativul izbândei.
 
2) CANDIDAŢII LA SUCCESIUNE
 
Cine ar putea pretinde, aidoma comunismului, că ne poate substitui valorile printr-un alt sistem? Cine ar putea lansa o provocare de asemenea dimensiuni? Islamul integrist? Chiar dacă e pe cale să câştige teren în numeroase ţări, însoţind ca o umbră progresele unei mentalităţi laice, el este în primul rând îndreptat împotriva musulmanilor înşişi, vinovaţi de lipsă de vlagă şi de predispoziţie spre compromisuri cu lumea modernă. Terorismul? Încă vioi, în ciuda morţii lui Bin Laden, şi împărţit în mărci cu franciză în Africa, în Orientul Apropiat şi în Asia Centrală, şi-a pierdut din strălucire odată cu 11 septembrie 2001, moment când s-a integrat în peisajul mental al vieţii cotidiene. Face de-acum parte dintre ameninţările de care toţi trebuie să ţinem seama, pentru ca orice dezechilibrat, încins cu o centură cu explozibili, poate masacra zeci de persoane dintr-o adunare sau dintr-un autobuz. Există duşmani utili, care creează efervescenţa, şi duşmani sterili, care vă istovesc. Terorismul islamic este un cancer care nu ne învaţă nimic altceva decât ce înseamnă paranoia. Asociate cu munca serviciilor secrete şi a poliţiei, sângele-rece şi prudenţă constituie cel mai potrivit răspuns la barbaria celor care pun bombe. Iată că se împlinesc aproape treizeci de ani de când francezii şi-au integrat acest risc în rutina zilnică. Cei care speraseră, fie ei republicani sau democraţi americani, că 11 septembrie va deveni echivalentul simbolic al lui Pearl Harbor şi că va stârni tresărirea unui popor cufundat într-un confort egoist s-au înşelat; chiar dacă guvernele s-au folosit de pretextul acestui pericol ca să impună starea de urgenţă şi să îngrădească libertăţile fundamentale.
 
E greu însă de reconstruit un adversar credibil, răspândit în toate cele patru colţuri ale lumii şi care-şi poate oricând schimba înfăţişarea. Trebuie mers mai departe, până la rădăcina răului. Iar răul este însăţi agresivitatea noastră, îndârjirea noastră împotriva naturii. Oamenii se luptă prosteşte între ei, fără să priceapă că adevărata bătălie e în altă parte, spune, de pildă, Michel Serres. Sunt întocmai acelor duelişti din tabloul lui Goya, care îşi încrucişează spadele printre nişte nisipuri mişcătoare, în care se afundă puţin câte puţin. Ne sfădim trecând pe lângă ceea ce este esenţial, adică soarta lumii materiale pe care o distrugem prin maşinaţiunile noastre. Secole de-a rândul, ne-am războit cu lumea în dorinţa de a o stăpâni; acum trebuie să ne războim cu războiul, să semnăm un armistiţiu cu apele, cu arborii, cu pietrele, cu oceanele.
 
"Bilanţul distrugerilor pe care le-am pricinuit până acum lumii este echivalent cu prăpădul pe care l-ar fi lăsat în urmă un război mondial. Relaţiile noastre economice pe timp de pace ajung, încet şi fără răgaz, de parcă războiul nu ar mai fi doar al militarilor, la acelaşi rezultat pe care l-ar aduce un conflict scurt şi global (...) Nu ne mai luptăm între noi, naţiunile aşa-zis dezvoltate, ne unim cu toţii împotriva lumii. Un război de două ori mondial, fiindcă toată lumea, în înţelesul de comunitate umană, pricinuieşte pierderi întregii lumi, în înţelesul de ansamblu al lucrurilor."
 
Ne purtăm ca nişte paraziţi care îşi distrug gazda după ce o invadează. În 2009, Verzii şi Socialiştii elveţieni nu ceruseră oare dizolvarea armatei ţării, devenită inutilă, în vreme ce adevăratul pericol rămăsese încălzirea climei? O constatare uimitoare: cu cât pământul se restrânge şi se unifică sub efectul mijloacelor de comunicare şi al tehnologiei, cu atât îi stăpânim mai puţin direcţia de înaintare. Deposedare prin proximitate. Armele de distrugere în masă - atomice, biologice sau chimice - pun omenirea în situaţia unui individ care ar trăi cu pistolul la tâmplă fără să aibă libertatea de a opri degetul care apasă pe trăgaci. În fiece clipă, pârjolul nuclear, declanşat prin demenţa nu ştiu cărui Doctor Strangelove, poate nimici sute de milioane de oameni şi şterge de pe hartă continente întregi. Potrivit formulei filosofului german Günther Anders, şotul lui Hannah Arendt şi militant dintotdeauna împotriva forţei nucleare, omenirea este o specie a cărei perimare a fost programată. "A început sfârşitul timpurilor." Satul global devine suma constrângerilor care îi subordonează pe oameni unei exteriorităţi de care ei încearcă să se păzească. Un determinism implacabil care transformă pe oricine în ostaticul tuturor: cu cât mass-media, comerţul, comunicarea apropie mai mult continentele şi culturile, cu atât presiunea devine mai copleşitoare. Laţul se strânge, dând naştere unui sentiment de claustrofobie, nevoii de evadare în locuri retrase sau aspiraţiei de a coloniza alte planete. Triburile umane nu încetează să năvălească unele peste altele, provocând în acelaşi timp o violentă dorinţă de separare şi de frontiere. Nu mai suntem legaţi, exact pentru că nu mai suntem separaţi: ne lipseşte distanţa necesară comunicării, ne lipseşte profunzimea pentru a intra în rezonanţă. Pe un glob plin-ochi, pe care vor viermui în curând şapte miliarde de locuitori, izolarea, lentoarea, calmul, contemplarea vor deveni nişte forme de lux pentru care mulţi vor fi dispuşi să cheltuiască averi întregi. Cum poate oare fi preschimbată această tulburare într-o furie legitimă, cum poate fi identificată ţinta? Desemnând omul ca un pericol prin excelenţă.
 
Rousseau postulase deja asta, contrazicând optimismul Epocii Luminilor:
"Omule, încetează să-l cauţi pe cel ce a săvârşit răul, pentru că tu eşti acela. Nu există alt rău decât acela pe care tu însuţi îl faci ori pe care tu însuţi îl înduri; şi unul, şi celălalt de la tine se trag." (Emile sau Despre educaţie)
 
Omenirea este aberantă în ansamblul ei, ne spun numeroşi autori, ea se cuvine privită ca o boală ce trebuie tratată în regim de urgenţă. "Omul este cancerul pământului (...), o specie de lepădat, aidoma civilizaţiei pe care a născocit-o."
 
Tot aşa, Nicolas Hulot:
"Duşmanul nu vine dinafară, el sălăşluieşte înăuntrul sistemului şi conştiinţelor noastre." (Pour un pacte écologique, Calmann-Lévy 2007)
 
Într-adevăr, de o jumătate de secol încoace asistăm la o perindare a ţapilor ispăşitori: marxismul desemnase capitalismul drept responsabil pentru mizeria umană. Tiermondismul, decepţionat de îmburghezirea clasei muncitoare, îl substituise cu Occidentul, marele criminal în faţa Istoriei şi "inventator" al sclavagismului, colonialismului şi imperialismului. Altermondialismul, mai efemer, s-a mulţumit să cumuleze cele două năpaste. Odată cu ecologia, trecem la o treaptă superioară: vinovat este însuşi omul, cu voinţa lui de a domina planeta, de a o "adapta" (Gestell, în vocabularul heideggerian). Revenire la fundamentele creştinismului: răul înseamnă orgoliul făpturii revoltate împotriva Creatorului sau; un orgoliu care îi depăşeşte prerogativele. Cele trei victime ispăşitoare pot fi puse laolaltă: ecologia poate recuza capitalismul inventat de un Occident care jefuieşte popoarele şi distruge pământul.
 
Este un sistem de tip matrioşka, în care păpuşile intră una în alta până la sinteza finală. Iată de ce atâţia veterani bolşevici se colorează în verdele ecologist ca să-şi lărgească paleta de acuzaţii. O reciclare a clişeelor anticapitaliste asemănătoare reciclării apei deja folosite: ecologia adaugă un strat suplimentar de blam, pentru că doreşte să întruchipeze desăvârşirea tuturor criticilor anterioare. De aceea, o întreagă facţiune a stângii sud-americane foloseşte acest cal de bătaie ca să-şi sublinieze crezul: "Nu există decât două soluţii: fie moare capitalismul, fie Pământul-Mamă va intra în agonie." a spus, de pildă, preşedintele bolivian Evo Morales, în 2009. Globul pământesc devine astfel noul proletar care trebuie izbăvit de exploatare, la nevoie prin reducerea speciei umane la 500 de milioane de indivizi, aşa cum ceruse pe vremuri comandantul Cousteau, sau aşa cum proclama anumiţi partizani ai "antispecismului" (care se opun oprimării speciilor animale de către om). Fiinţa umană, o rasă dăunătoare şi cotropitoare, s-ar putea stinge fără probleme: "Dispariţia completă a speciei umane nu ar constitui o catastrofă morală, ci mai degrabă un eveniment pe care restul comunităţii vietăţilor l-ar primi cu ropote de aplauze." (Paul Taylor)
 
O frază cât se poate de savuroasă: închipuiţi-vă balenele, copacii, morcovii aplaudând pieirea oamenilor! Până şi la nivelul metaforelor, Paul Taylor rămâne descurajant de antropocentrist. O aceeaşi intenţie însufleţeşte Mişcarea pentru Extincţia Voluntară a Omenirii sau VHEMT (Voluntary Human Extinction Movement), o adunare de indivizi care au luat hotărârea să nu se mai reproducă: "De fiecare dată când unul dintre noi hotărăşte să nu mai adauge un alt «dintre noi» masei deja uriaşe care s-a strâns pe această planetă devastată, întunericul este străpuns de o nouă scânteiere de speranţă. Când toate fiinţele umane se vor fi hotărât să nu se mai înmulţească, biosfera terestră va reveni la strălucirea ei de altădată"... "Îmi iubesc prea mult copiii ca să-i aduc pe lume", spunea istoricul francez Hippolyte Taine, în veacul al XIX-lea.
 
Până şi biogeograful Jared Diamond, autor al unui magistral studiu asupra dispariţiei societăţilor, îşi urmează ciudatul vis cu voce tare: "Daca cea mai mare parte din cele şase miliarde de locuitori ar fi criogenizaţi, şi, prin urmare, n-ar mai mânca, n-ar mai respira şi nici n-ar mai metaboliza, această imensă populaţie n-ar mai crea nicio problemă."
 
Adică o comă indusă, ca soluţie la problemele planetei. Ce este ecologia? O ceartă imobiliară într-o clădire suprapopulată. Planeta este prea mică, iar noi suntem prea numeroşi. Aşa că: la gunoi! În opinia lui James Lovelock, de formaţie chimist, Pământul este un organism viu, alcătuit din numeroase celule aflate în echilibru instabil. În acest conglomerat, oamenii se comportă aidoma unor metastaze canceroase, proliferează în detrimentul ansamblului, care îi respinge şi îi expulzează ca pe nişte grefe inutile. Pe scurt, Homo Sapiens n-ar fi nimic altceva decât Homo Demens.
 
În Franţa, să nu uităm, un deputat din partea Verzilor - Yves Cochet - a predicat pe 6 aprilie 2009 necesitatea unei greve a pântecului, propunând penalizarea cuplurilor care se pregătesc să aibă un al treilea copil pe motiv că un bebeluş echivalează, din punctul de vedere al poluării, cu 620 de drumuri dus-întors cu avionul pe ruta Paris-New York.