Prequel

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Pre Text
 
Ceea ce urmează ar fi un manual de utilizare sui generis a textelor următoare, structurate în conceptul din titlul cărţii. Într-o bună zi, Ariel, unul din cele două duhuri transparente ale mele, privea displayul peste umărul meu stâng. Corectam documentul celui de-al doilea şi ultim volum de călătorii. Duh fiind, îi simţeam respiraţia diafană, în care se amestecau mirosurile celor patru vânturi cu aerul sărat al mărilor, izul fungilor şi al pânzelor umflate ca plămânii alpiniştilor cu parfumul inefabil al speranţei. Transparent fiind, Ariel nu e nicidecum imaterial. Căci îmi şopteşte prin vocea lui Neghiniţă, în urechea stângă, aia cu care aude Castor, în timp ce celălalt duh, negru, ascuns în pădurea de arţar, îmi tace prin vocea lui Gimminy, în urechea dreaptă. Aia cu care aude Pollux.
 
Şi numa' ce-l aud pe Ariel: căpitane, ştii ce mi-ar place să citesc acuma? Un prequel al călătoriilor tale. Atât mi-a spus şi-a fost de-ajuns. O imagine a ţâşnit ca un clovn pe arc, dintr-o cutie: singura amintire explicită de dinainte de cinci ani. Numai drakku ştie cum păstrată printre amintiri reconstruite artefactic, auzite de nenumărate ori, din adolescenţă pân' la bătrâneţe, povestite repetitiv, cum bătrânii nu se pot abţine, mai întâi de bunica maternă, apoi de mama, când a început să-mbătrânească şi ea. Până ce a plecat, la rândul ei, puţin...
 
Între timp, am început şi eu să-mi terorizez aproapele, pe care-l iubesc nediferenţiind între fiinţe umane individuale, mai mult decât pe mine însumi, repetând, ad nauseam, ca o moară stricată, vrute şi nevrute. Oricum pretextul prequel nu e primul exerciţiu de management şi valorificare a memoriei, din ce în ce mai asimetrizate. Natural. Căci nu o dată plec spre bucătărie şi realizez că am şi uitat după ce plecasem înainte de a ajunge acolo... Nu e primul (exerciţiu), ci doar cel mai dificil de până acum. Şi cel mai delicat.
 
Acea amintire singulară se converti pe nerăsuflate în primul text, cel de mai jos. Fu urmat, în timp rezonabil, de câteva, care fixară coordonatele proiectului, într-un loc relaxant ce ar merita numele perifrastic Grădina lui Alla'. Abia apoi incubaţia dură mai bine de 500 de zile. Şi numai drakku ştie câte vor mai trece până la ultimul punct. Habar n-am după ce anume pus. On va voir ce qu'on va voir. Allons, les enfants!
 
Tipa lipa
 
Prima astfel de pseudocălătorie satisfăcând, adică, cele două condiţii de arheologie mnemonică şi de mişcare într-un sens sau altul, e singura amintire efectivă, spontană, activă, iar nu reconstruită mental pe baza mărturiei repetate a celor prezenţi din jurul meu, de dinaintea vârstei de cinci ani. Întâmplarea face ca amintirea să aibă valenţe simbolice, sau metaforice. Personajul e un bebeluş de 2-3 ani, care am fost atunci. El umblă de-a buşilea. Mai umblă un bebeluş de 2-3 ani de-a buşilea când ăsta e modul de locomoţie doar câteva luni, între poziţia stabilă în şezut, o jumătate de cucerire a stadiului vertical, numit fără fantezie biped, şi primii paşi autonomi, pe propriile picioare? Ar fi o retrogradare voluntară, cu totul împotriva firii. Doar omul e împins, de presiunea ontogenetică, mereu înainte şi mai sus. Valurile vieţii îl mai dau înapoi, dar în medie individul uman standard continuă să urce. Chiar când, în diferite etape ale senectuţii, diferite curbe intră, succesiv, pe panta descendentă, până-şi dă duhul există întotdeauna în acest individ generic ceva care continuă să meargă în sensul timpului, înainte şi mai sus. Citius, altius, fortius, cum era emblema atletismului, adevăratul rege al sportului. O retrogradare voluntară trebuie să aibă o motivaţie substanţială. Ridicatul în şezut are loc, în medie, cam pe la jumătate de an, mersul pe propriile picioare, tot în medie, în jurul împlinirii primului an. Deci intervalul maxim în care deplasarea autonomă de-a buşilea, de fapt un exemplu elocvent de respectare a principiului ontogenia repetă filogenia, deplasarea pe patru membre imitând patrupedele, cele mai apropiate genetic de om, se reduce la un interval inclus în a doua jumătate a primului an de viaţă. Apoi procedeul e abandonat, odată cu funcţionarea progresivă a deplasării bipede. Excepţiile au, de cele mai multe ori, determinare exclusiv ludică.
 
Deci bebeluşul din acest prim capitol se juca?
 
Se juca sau nu? Ce făcea el? Am dat deja de înţeles, fie explicit, fie relativ implicit, că urca o scară de-a buşilea. Urca o scară. Adică făcea un rezumat, cu totul inconştient, al vieţii standard a unui individ uman generic. Unul obişnuit. Spectacolul, privit de un virtual ochi exterior fiinţei lui, era metafora perfectă a unei vieţi normale. N-am găsit până acum niciodată o mai potrivită metaforă a vieţii umane decât urcatul unei scări. Am voie să urc scări?, se întreabă, la externare, supravieţuitorul unui infarct miocardic. Adică a unuia din modelele cele mai frecvente, deci revelatoare, ale încheierii vieţii. Supravieţuirea după un infarct miocardic are o valoare metaforică comparabilă cu urcarea unei scări ca metaforă a vieţii.
 
Ce mare lucru, un copil care urcă o scară interioară, de-a buşilea, şi se îngână urcând, tipa-lipa, tipa-lipa? Dacă toţi copiii din lume ar locui în case cu scară interioară, un procent important dintre ei ar face la fel. Personajul nostru nu are nimic deosebit. Ludicul, până la autoparodie, e în firea copilului. N-o spune tot Lucian Blaga? Copilul râde: dragostea şi înţelepciunea mea e jocul. Tânărul cântă: jocul şi înţelepciunea mea e dragostea. Bătrânul tace: dragostea şi jocul meu e înţelepciunea. Păi tocmai aici e şpilul, domnilor preşedinţi. A demara şi a îndrăzni un atare demers, un prequel al pseudocălătoriilor semnificative de dinainte de călătoriile adevărate, din care mi-am făcut flamură, plecând de la un exemplu de excepţionalitate al copilului care e orice individ uman înainte de a fi altceva, demersul ar fi ratat. Cale mai sigură de autosabotare nu-i. Tocmai doza de tipic, deci înscrierea în normă, a cât mai multor pseudocălătorii de gen, oferă demersului baza de credibilitate şi de substanţă.
 
Primele motorizări şi mirosul de benzină
 
L-am părăsit pe bebeluşul ce urca, de-a buşilea, simultan serios şi inconştient autoparodic, o scară interioară. A doua amintire explicită, mai vagă decât prima, care fu subiectul primei piese de prequel sui generis, ţine de transportul cu un camion al acareturilor din casa pretinsă de o autoritate locală până la casa de tip colonie, unde avea să trăiască următorii cinci ani. Până la revenirea la nivelul de bază al orăşelului, de fapt intermediar între cartierul submontan şi nivelul zero de pe malul râului tutelar. La bloc. Amintirea cuprinde febra nebuloasă a călătoriei în cabina camionului încărcat, transformată în febră de-a dreptul la contactul cu noul spaţiu. Stoicismul cu care cele trei femei înduraseră această ultimă retrogradare socială fu plătit de copilul de cinci ani, cu totul străin de dimensiunea morală a tranziţiei, cu reacţia de revoltă inconştientă a organismului său. Dar germenul călătoriei motorizate căzu pe sol prielnic. Primul motor fură propriile picioare; în vara ce urmă mutării, primi de ziua lui o tricicletă cu care porni să exploreze mai întâi spaţiul curţii de pământ, apoi, progresiv, cartierul. Unde se amestecau paşnic familii de unguri, de secui şi de bucovineni veniţi la mină. Centrul cartierului era un parc numit fără fantezie Octogon, după forma geometrică. Una din cele opt străzi avea doar două case, iar una din ele e cuibul copilului în cei cinci ani următori. Iar cea diametral opusă o coteşte de-a latul contrafortului submontan până ce dă în strada principală. După ce trece pe lângă şcoală şi parcul aferent. Adică prin faţa casei cu scara. Ultima casă din care resturile familiei sale fuseseră expulzate. Stradă numită, tot fără fantezie, Serpentina. Biografia tricicletei fu frântă brusc într-o cursă furibundă, prin parcul Octogon, când mai întâi copilul manevrase în aşa fel încât s-o simtă în spatele lui pe Muţury, fetiţa unor vecini secui, apoi o rădăcină perfidă de plop puse piedică tricicletei. Contuziile şi zgârieturile se refăcură, tricicleta şi prietenia cu Muţury nu. Până ce primi, anul următor, de ziua lui, o trotinetă, copilul reuşi să se facă invitat să călărească rezervorul motocicletei unui fiu de momârlani, devenit prieten al familiei. Student la Institutul de Mine din oraşul de reşedinţă al raionului şi şofer pe salvarea spitalului raional. După primirea plicticoasei trotinete, copilul îşi făcu remarcat talentul diplomatic nativ şi naiv: Mămică, tu eşti cea mai bună mămică din lume. De ce? Păi la cinci ani mi-ai cumpărat tricicletă, la şase trotinetă, iar anul viitor, la şapte, o să-mi cumperi bicicletă. Fireşte, n-a ţinut, deşi s-a râs. Între timp, motocicleta fu schimbată pe un automobil Pobeda, iar copilului i se încredinţa din când în când volanul, pedalele rămânând prudent sub controlul şoferului. Fireşte, Pobeda zig-zaga între cele două şanţuri ce mărgineau Serpentina. Bătrânul povestaş, în care viaţa converti fără grabă şi fără de prihană acel copil, ştie de zeci de ani că vederea nu-i permite să se prezinte la şcoala de şoferi. Dar mai ştie şi ce nu se ştie public. Că reflexele lui lente sunt incompatibile cu viteza necesară de reacţie la şofat, aşa că vederea e un alibi comod. Dar de la primul contact cu volanul rămase pe vecie cu trei urmări preţioase: plăcerea mirosului de benzină (precontractată deja de pe rezervorul motocicletei), nevoia de a demonta orice mecanism, începând cu toate jucăriile, pentru a vedea cum e făcut (de unde, mai târziu, receptarea filmelor în dublă privire, simultan frust-instinctual-senzorial-emoţională şi detaşat-curioasă) şi, nu în ultimul rând, microbul lecturii SciFi. Microb selectat genetic din senzaţia jocului de-a stăpânirea unui motor, ceea ce l-a ajutat să-l înţeleagă mult mai târziu aşa de bine pe George Lucas, care va descoperi ideea părţii obscure a forţei jucându-se de-a maşinăriile fantastice.
 
Doamna voalată
 
- sau cum a murit centrul înaintaş în zori -
 
Vom mai sări peste alţi patru ani. Acest text nu e, în niciun caz, o autobiografie cu iz psihanalitic, ci o selecţie pe criteriul identificării unor surse punctuale ale condiţiei, devenită perenă, de călător. Nu neapărat toate legate de călătorii efective, al căror reflex interior încerc a-l limpezi. De pildă, faza în care una din fetiţele ce gravitau, ca fluturii pe lampă, în jurul nucleului ludic de băieţi, care-l iubea în taină de se dusese buhul de-a lungul şi de-a latul văii, fugi ca proasta-n târg să-l pârască, văzându-l pe acoperişul terasat al blocului de vis-à-vis de cel comun, maică-sii, care se nimerise întâmplător acasă. Copilul, acum pre-puber, cunoştea marfa. Cine a-nţeles primul bancul are tot timpul să se prefacă a nu-l fi înţeles, avea să afle bărbatul matur, nepot spiritual al lui însuşi, în ipostaza vârstei acestor pagini. Dar intuiţia sigură îl ajută să vadă cu trei mutări înainte şi să-şi pregătească replica. De atitudine. Maică-sa ieşi teatral din bloc, compunându-şi o faţă de mânie. Non-proletară. Ci mic burgheză. Îl convocă jos. Îi trase spectacular două palme şi-l exilă acasă. Pre-puberul plecă, defel cocârjat, ci în vesel pas de defilare. Apoi nu mai vorbi cu maică-sa două săptămâni. Câte una pentru fiecare palmă. Mizând, câştigător, pe puterea de iradiere a bârfei. Avea să se răspândească dincolo de zona blocurilor vestea că un copil îndurase public o sentinţă nedreaptă cu demnitate şi bună creştere, dar cu fermitate inflexibilă. Respectul de care deja se bucura, în lumea lui exterioară, crescu pe măsură. Totodată fu primul pas în îndelungatul drum de educare a mamei sale, pe care avu şansa să-şi concentreze potenţialul, în lipsa unui tată pentru care avusese şansa să se lămurească de lipsa oricărei datorii de consideraţie, cu circa un an înainte. Ultimului pas al acestui salubru şi tenace proces educativ îi veni vremea în ultima săptămână de viaţă a respectivei mame.
 
Acest eveniment e mai degrabă un exemplu de ceea ce nu face parte din construcţia prequel. Deşi o umbră de călătorie interioară se întrevede şi aci. Să revenim însă la început. Atunci liceul, numit şcoală medie (mixtă) în limba de lemn a vremii, începea cu clasa a VIII-a. Întâmplător clasa cu care în orăşelul natal liceul se înfiinţă. Suntem la începutul ultimei vacanţe locale. Următoarea va fi una de tranziţie spre rădăcinile genealogice. O profesoară locală organiză o tabără turistică. O excursie cu trenul, două vagoane amenajate cu etaj de dormit, ataşabile trenurilor ce serveau segmente de itinerar, adunară elevi de aceeaşi vârstă din întreg raionul. Între colegii de clasă, colega vecină, cea cu pâra. Mă rog, între timp cu dubla pâră, dar cum acel episod e relatat în altă carte, passons. Bucla traseului acoperea o parte din sud-vestul ţării, precizările ar strica naraţiunea. Cu ce se alese adolescentul din această experienţă? Cu 3.14 noi bagaje în călătoria implicită prin viaţă: cu prima experienţă de cuceritor în afara arealului local (unde farmecul discret fusese rivalitatea, cu cel mai bun prieten de atunci, la graţiile unei unguroaice irezistibile), cu imunizarea vecinei, prin reacţia acesteia la curtea unui nimeni în drum, ceea ce schiţă bazele unei scurte prietenii, de un an, cu colega vecină, de care fugise ca un tembel doar din cauza insistenţei ei, căci în valoare absolută era finuţă şi chiar dezirabilă, cu un prieten de calitate din oraşul de reşedinţă, vizitat după fiecare meci acasă al echipei divizionare din acel oraş, tot de un an, până la părăsirea fără regrete a locurilor. Care părăsire avu rolul ei, de revers al medaliei, născând, târziu, o teorie proprie, mai mult sau mai puţin ficţională, a unei lumi atemporale, bazată pe legătura esenţială cu pământul natal. Teorie încorporată în volumul de debut. Peste aproape 40 de ani. Intervalul cel mai fiabil, cum spune cronicarul său preferat. Iar fracţiunea iraţională, în toate sensurile, peste 3, ţine de condiţia de prequel multiplu, neconştientizat în timp real, al acelei excursii.
 
Da, domnilor preşedinţi, asta-i teorie. Dar unde-i vişina din glazură? Unde-i pandantul despărţirii de fetiţa Kuki, al frumoaselor zile de la Aranjuezul euforicelor plimbări prin Bucureştii iluminaţi de soarele pulsului zguduind coastele costelive, balansând mâinile îmbrăţişate cu studenta Gaby? E soarele ardelenesc, molcom, al unei după-amiezi de vară tomnatecă, cu o adolescentă urâţică, dar cu un misterios vino'ncoa', aşezată curajos pe podeaua celui de-al doilea vagon, cu picioarele în ciorapi trei sferturi pe trepte. Ciorapi ale căror curburi adolescentul încă nu ştia să le scrie ecuaţiile. Dar va învăţa. Inevitabil. Cu el însuşi cu talpa unei sandale pe treapta de jos a scării primului vagon şi cu celălalt alăturat de talpa pantofului fetei cu ochi turquoise, împuindu-i capul cu un puhoi de invenţii poetizate ad-hoc, în dicteu automat. Până ce ochii în care şi-i înşuruba pe ai lui, deşi ştia că nu-i vede clar, nu mai văzură peisajul, hipnotizaţi. Vom trece peste sărutarea nu furată, ci stângaci împărtăşită, când trenul începu să frâneze, de capul lui, lipsit de controlul manetei conducătoare, lăsată de izbelişte de acum fostul copil. La câteva minute înainte de oraşul de etapă. Căci nu ăsta e subiectul finalului de moment. Vom lăsa să cadă perdeaua culcuşurilor peste ambele compartimente ale celor doi şi nu vom spiona, în ciuda puterilor auctoriale, visele lor. Căci noi, povestaşul, ştim ceea ce adolescentul nu ştia încă. Anume că rareori se va întoarce înapoi, după ce porţiuni de călătorie o vor lua, cu fiecare companie pasageră, pe drumuri mereu diferite. Rareori, tocmai pentru ca puţinele excepţii să crească, naturaliter, în valoare.