Drama unei conştiinţe

Citiţi un fragment din această carte


Emil Dorian (1891-1956) s-a visat un inspirat poet şi romancier. Dreptul la glorie şi l-a cîştigat însă postum, printr-un extraordinar jurnal. Prima parte a acestuia, ce acoperă perioada 1937-1944, a văzut lumina tiparului la Editura Hasefer, în 1996. Lectura însemnărilor dezvăluie un scriitor de o sensibilitate particulară, o minte deosebit de lucidă şi, mai ales, un spirit dornic să priceapă chiar şi ceea ce nu poate fi înţeles: oroarea omenească. Căci oare ce sînt paginile sale dacă nu o oglindă a dezastrului politic, moral şi social trăit de evreii din România în anii extremismului de dreapta? Document al supravieţuirii, un asemenea travaliu diaristic este şi un exerciţiu al vitalităţii memoriei. Şi asta pentru că tot ce se pierde prin uitare îşi interzice dreptul la fiinţă: o moarte despre care nu se consemnează nimic încetează să mai fie extincţia unui om, devenind o simplă dispariţie biologică; o comunitate fără răbojul triumfurilor şi suferinţelor sale se autocondamnă la inexistenţă. Scriitorul care notează reperele dezastrului personal, dar şi momentele tragice ale comunităţii căreia îi aparţine seamănă întrucîtva cu un pacient aşezat pe divanul psihanalitic, încercînd să salveze de la uitare fapte şi tîlcuri decisive pentru viaţa lui şi a lumii.

Prin tema sa, jurnalul ţinut de Emil Dorian pînă în 1944 se înrudeşte cu consemnările celebrului său coleg de breaslă Mihail Sebastian, un alt reprezentant de frunte al evreimii româneşti interbelice. Siameze prin grozăviile, suferinţele şi umilinţele povestite, cele două jurnale pictează o lume în plin proces de «rinocerizare», în care prietenii nu sînt ceea ce ar trebui să fie, iar duşmanii se dovedesc a fi mai cumpliţi decît în cel mai negru coşmar. Martor al multor întîmplări demne de imaginaţia dantescă, Emil Dorian înregistrează atent mutaţiile unor conştiinţe şi decăderea unei naţiuni. Antisemitismul societăţii patriarhale, în bună măsură ţărăneşti, îi transformase pe cetăţenii români de etnie evreiască în victime. Cît despre toleranţa creştină caracteristică neamului românesc, ea apare mai curînd ca un mit decît ca o realitate - au fost români care s-au purtat normal cu evreii persecutaţi, după cum au fost şi alţii care i-au prigonit cu bucurie. Jurnalul lui Emil Dorian arată limpede că este nedrept a vorbi despre statul român ca despre un «rai» al evreimii din epocă. Puseuri şi răbufniri antisemite au existat şi în România din vremea războiului, ca mai pretutindeni în Europa. Abil politician, Ion Antonescu încetase măcelul din Transnistria atunci cînd intuise că soarta războiului nu avea să fie tranşată de nazişti. Dacă începînd din 1942 dictatorul român a asigurat o vagă «protecţie» populaţiei de religie mozaică, a făcut-o nu din dragoste ori umanitarism, ci dintr-un calcul pragmatic, legat de viitoarea relaţie cu probabilii cîştigători ai conflagraţiei, aliaţii anglo-americani şi ruşi. Prin urmare, «generozitatea» antonesciană a însemnat doar încetarea tehnică a aplicării acelei blestemate Endlösung, şi nicidecum vreo măsură de îndulcire a agoniei lui Israel - condiţiile mizerabile de subvieţuire umană i-au afectat în continuare pe nenumăraţi bătrîni, femei şi copii. Jurnalul lui Emil Dorian din 1937-1944 conservă amintirea punctuală, cotidiană a acelor orori şi înjosiri, gest vital pentru un scriitor evreu devenit martor al infernului.

Iată că la un deceniu distanţă de apariţia acestui volum, putem parcurge şi secvenţa a doua a exerciţiului diaristic întreprins de Dorian: Jurnalul 1945-1948, anii în care România începuse să alunece, încet dar sigur, în sfera de influenţă sovietică. Este momentul de început al bolşevizării ţării: ocupaţi de trupele ruseşti, părăsiţi de occidentali - căci Comisia Interaliată de Control era un organism formal -, românii îşi încep calvarul ce avea să dureze 45 de ani. Lumea veche, burgheză, civilizată şi aproape europeană a României încă nu fusese distrusă, iar lumea nouă, proletară, resentimentară şi nivelată a socialismului real încă nu se născuse. România se află atunci sub un orizont crepuscular, în care mocnesc tensiuni complexe.