Cărţile au rămas neterminate

Citiţi un fragment din prefaţa acestei cărţi.


Un orăşel întins între coline graţioase, pe care am ţinut de mult să-l cunosc. Însorit, parfumat, cu străzi curate şi cu atmosferă, cu pieţe plăcute şi busturi pe socluri mici, elegante. L-am întrebat pe un negustor care şedea în uşa prăvăliei, privind spre grădina din faţă:
- Cine este domnul de pe soclu?
- Nu-l cunosc!

Apoi se adună şi, zîmbind amuzat, îmi spuse:
- Vasile Kogălniceanu.

Nu lipseşte impunătorul bulevard de la gară, cu vile îmbrăţişate în verdeaţă, două teatre, cinematografe, şcoli spaţioase. Curăţenie simpatică, o lumină caldă, îmbietoare şi o relativă linişte, pe care o frîng cîţiva trecători obosiţi. Oraşul geme de criză. Nu se găseşte nimic. Totul e mai scump ca la Bucureşti. Cerşetorii mişună pretutindeni. Oamenii aleargă înnebuniţi după provizii alimentare. Pîinea e o dramă cotidiană. Odinioară, Piatra Neamţ era un oraş de belşug şi viaţă. Acuma pare pustiu. Mi s-a spus că au plecat o mulţime de evrei spre graniţă. Se vînd toate: vase, mobilă, aşternut. Toţi sînt atraşi de mirajul palestinian, biciuiţi de zvonuri politice şi interpretări anapoda. Eu rătăcesc prin oraş ca un strigoi, dominat de impulsuri romantice. Piaţa cu turnul acela vechi către care urcă o scară monumentală cu aspect occidental este foarte atrăgătoare, ca şi parcul care şerpuieşte pe munte, reamintind de cel din Baden, de lîngă Viena. Îngrijit, cu alei frumoase, largi, cu luminişuri vesele, cu bănci oferind singurătate, este totuşi aproape pustiu. Viaţa şi foamea au rămas undeva jos, printre pieţe şi birturi. Le regăseşti, pitoreşti şi anonime, în panorama ce se desfăşoară sub ochi de sus, pe un platou-odihnă al parcului. De ce oare vin Pietrenii la Bucureşti? Atunci cînd viaţa e îmbelşugată, ce-i mai lipseşte acestui orăşel ca să încadreze în linişte şi fericire totală pe orice om?

Idee nefericită de a merge la Borsec prin Piatra Neamţ. Nu ştiu cum era odinioară. Mi-aduc aminte de neglijenţa şi indiferenţa cu care se rezolva la noi problema transporturilor cu automobile prin hîrtoapele şoselelor noastre. Era o jale. Astăzi s-a reluat de unde s-a întrerupt. O dubă asemănătoare cu aceea a hingherilor te poartă prin praf timp de peste patru ore de-a lungul Bistriţei măreţe, care se joacă de-a v-aţi ascunselea, apărînd şi dispărînd, ivindu-se ba la dreapta, ba la stînga. Adio descrierile lui Creangă sau Gane! Nici măcar o veche diligenţă cu motor nu poate fi socotită această cutie de lemn murdară, în care se înghesuie laolaltă coconet cu rochii înflorate, plutaşi cu odgoane de fier şi topoare uriaşe, cîrciumărese cu damigene de rachiu şi cîte o franţuzoaică speriată, care se pregăteşte să coboare într-un sătuc în care să facă o vilegiatură ideală, fără nici un confort. Ţăranii plutaşi sînt frumoşi şi deştepţi. Au un umor natural foarte interesant. Însetaţi de conversaţie, te atacă cu întrebări şi probleme. Dovedesc o posesie deplină a nuanţelor şi un sentiment de demnitate subliniat în toate reacţiile. O ţărancă vulgară şi gălăgioasă, care se leagă de flăcăi, une espèce de putaine de campagne, cum îi spunea Paula - a fost bine pusă la punct. Impresionantă subtilitatea alegorică şi decenţa aluziilor în chestiuni de erotică din partea plutaşilor. «Plînge Bistriţa în vale»... Frumoasă, graţioasă, lină, văluroasă şi niţel învolburată, repede şi uneori leneşă, întotdeauna albastră-verzuie, cu o senzualitate elegantă, ea şerpuieşte cu conştiinţa unei neînlăturabile misiuni. Se grăbea în jos, iar noi gîfîiam cu duba spre munţi, lăsînd în spate Ceahlăul, ca o gingie înaltă cu două măsele spaţiate şi care nu m-a impresionat prin nimic; poate, zic unii, pentru că trebuia să-l fi văzut din partea cealaltă, unde are coaste înalte şi abrupte. L-am înregistrat la spusele unui plutaş şi, după o oră de hurducăială, de praf şi de promiscuitate, am coborît în staţia Borsec, pe care o mărgineşte la intrare o poartă ca un fel de ghetou. Maşina ne-a dus pe o intrare laterală, lăsîndu-ne în aşa-zisul plin centru, unde o mulţime de oameni în uniforme impecabile de vilegiaturişti îşi satisfăceau necesitatea contactului cotidian cu gara.


Dacă aş răspunde la un concurs cu tema «Cea mai frumoasă staţiune climaterică pe care o cunoaşteţi în România», aş începe aşa: «Borsecul este locul cel mai binecuvîntat de zeul pădurilor şi de îngerul drumurilor.» Un parc liniştit, însorit, cu temei, închis între munţi odihnitori, cu o profuziune de brazi care te copleşeşte. Nu sînt curenţi, nu e frig ţeapăn, nu e fum, nu e praf. Formula datelor ideale ale localităţii se completează cu faptul că nu există muşte, purici, insecte, cîini, pisici, şoareci, cocoşi, cai, căruţe, trăsuri, gară cu locomotive, radio, telefon, telegraf. Numai brazi şi Borviz. Aerul e tare. Mirosul fînului cosit scaldă întreaga staţiune cu o pătrunzătoare ameţeală, cerul mediteranean atîrnă senin, ca un văl transparent, şi potecile visează printre brazi după paşii cuminţi ai oamenilor. Zilele lunecă peste vîrfurile brazilor ca nişte vapoare invizibile către un ţinut necunoscut. Vila noastră - din întîmplare, «Emil» - are în spate pădurea, iar în faţă, vederea largă a drumurilor şi poienilor pe care se află împrăştiate vilele albe, albastre, castanii şi roşii. Verandă comodă, odăi binişor puse la punct după devastările războiului, cadru perfect pentru destindere şi întremare. Din nefericire însă, nu se găsesc alimente. Ţăranii, speriaţi de stabilizare, nu mai vînd nimic. Nu se găsesc pîine, miere, unt, iar dacă apuci ceva, plăteşti preţuri fantastice, la care puţini pot rezista. Dezorganizarea este totală aci. Administraţia noastră n-a făcut nimic pentru a încuraja această resursă de bogăţie a ţării şi a judeţului respectiv. Borvizul curge la izvoarele lui străvechi şi asta li se oferă vizitatorilor, împreună cu aerul de răşină al pădurii. Prefectul judeţului, căruia primarul i-a cerut să rezolve problema pîinii măcar pentru cele cîteva sute de vizitatori, a răspuns: «Nu mă interesează această categorie de oameni. Să plece!» Şi e interesant de notat că printre vilegiaturiştii din acest an se află foarte mulţi sindicalişti, muncitori şi salariaţi.


Abundenţă de rabini, medici şi avocaţi. Rabinii sînt din Ardeal şi poartă caftane strălucitoare, pălării de pluş elegante, ciorapi, baston şi o carte de rugăciuni în mînă. Frumoşi, bine hrăniţi, aceşti inutili patriarhi zădărnicesc orice revolte, întreţin ezitări şi prejudecăţi, şi duc o existenţă princiară într-un extaz sprijinit cu mare generozitate pecuniară. Medicii şi avocaţii sînt din Regat. Cu neveste bogate, care se înfig dîrz în pantalonada generală de pe aleea principală, în faţa Hotelului Speranţa, punctul cel mai animat al centrului. Dorul de viaţă al bărbaţilor se manifestă în jocul de pocher, care se întrerupe seara pentru integrarea în mahalagisme.
O ilustrare a situaţiei alimentare disperate de aici. Conversaţia între doi rabini:
- Vus hat ir gehat of şabes? [Ce aţi mîncat sîmbătă?]
- Vei man leiben! Wus zol ech huben? Milechigs! [Vai de viaţa mea! Ce să mănînc? De lapte!]



Borsecul este aşezat într-o căldare foarte puţin adîncă, ai cărei pereţi sînt alcătuiţi din munţi liniştiţi, frumoşi şi calzi prin pădurile şi poienile pe care le poartă ca pe o blană moale. De fapt, pădurea de jur-împrejur, cu intimitatea ei, pare mai mult un domeniu seniorial cu drumuri line, la marginea cărora cîţiva brazi au venit din adînc şi s-au aliniat ca să-i privească pe trecători. Staţiunea propriu-zisă este aşezată la marginea pădurii, adică într-un spaţiu în care s-au rărit puţin brazii, folosindu-se poienile pentru vile. Grija directorială a staţiunii o are doctorul Borgovan, compozitorul, care a şi bătut nişte tăbliţe de scîndură cu numele cîtorva drumuri: Ciprian Porumbescu, Gheorghe Folescu - nume lui foarte scumpe, dar cu care locuitorii de-aici n-au nici în clin, nici în mînecă.

Numiri caraghioase au căpătat şi unele frumoase cărări din pădure: Aleea Îndrăgostiţilor, Aleea Suspinelor - vai, vai! Plimbările obligatorii pentru toţi vilegiaturiştii se fac pe două poteci principale care duc, printre brazi, spre un masiv pietros, în care cobori cîţiva metri cu geam de cer deasupra. Uneia îi spune Grota ursului, iar celeilalte Grota de gheaţă - o mică scobitură în alt masiv pietros, din care răzbate un frig puternic. Vederea înspre valea deschisă de la marginea pădurii e o privelişte încîntătoare. În general, piciorul nu osteneşte, pieptul nu gîfîie. Convorbirea calmă, intimă este favorizată la maximum. Toate plimbările se fac într-o oră dus şi întors, ca într-o promenadă prin parc.


Un fenomen foarte interesant: soare puternic, peisajul e neschimbat şi plouă. Ridici mîna şi nu simţi aproape nimic. Priveşti şi deosebeşti limpede o reţea fină, cu fire lungi, subţiri, numai din vîrful brazilor pînă la pămînt.


Borvizul este sîngele de argint al acestui trup cu părul de brad care e Borsecul. Circulă îmbelşugat prin toate arterele lui ascunse şi hemoragiile lui fericesc gurile însetate ale intimilor lui. Aici nu se întreabă: «Vreţi Borviz?». Apa e pe masă şi aşteaptă să-i sorbi deliciile. Ar trebui cîntat ca vinul, ca o şampanie din viţă de brad, dacă se poate vorbi aşa. Deşi Borviz înseamnă pe ungureşte «apă de vin», nu se bea aici decît acest sînge pur în care sufletul pluteşte într-o beteală de argint. Familiarizat cu el, nu-i mai simţi forţa personalităţii. Dar pesemne că, îndepărtîndu-te de izvoarele lui, îi adori amintirea.



Locuitorii din Borsec sînt toţi unguri. Vorbesc româneşte ca o favoare. Arborează o mîndrie disimulată, sînt antipatici prin infatuare, prin acea superioritate agresivă şi mută, pe care o afişează în mod subliniat. Răi, neprietenoşi, nerecunoscători, şovini indiscutabil. Armonie de popoare conlocuitoare...


Borsecul este un fel de pissoir ceresc. De cîteva ori pe zi, orice nor care trece îşi dă drumul peste această localitate. Să fie tot o influenţă a Borvizului? Fiindcă de cîteva zile avem un cer foarte diuretic.


Am început să scriu chiar de a doua zi după sosirea mea la Borsec. E un loc minunat pentru lucru. Nu se aude nimic, decît uneori un foşnet de vînt prin brazi. Ridic o clipă ochii şi mă uit la cei doi brazi alăturaţi care străjuiesc vila noastră în faţă. Sînt doi îngeri verzi cu scufe trandafirii, care vin ziua în zori şi seara se întorc în pădure. Liniştea şi singurătatea sînt desăvîrşite, iar concentrarea, un fapt care nu cere nici un efort. Lucrez zilnic cîte opt ceasuri într-o dispoziţie excelentă. Sînt atît de curios eu însumi de tot ce se va întîmpla în cartea mea, încît nu mai pot face altceva. Nici măcar o scrisoare nu pot scrie.


Moda feminină la băi: şort, legitimat prin igienă. Părea că tendinţa de expunere mai mare în plein air le va duce pe femei la portul unui simplu bandaj în formă de T. Dar cum totul e... raţional, moda a evoluat spre cealaltă extremă: pantalonul lung bărbătesc. Corectivul la impresia de bărbăţie îl aduc prin pantoful cu toc înalt pe care-l încalţă la pantalon. Probabil că bărbaţii vor decădea cu timpul într-o contemplaţie homosexuală. Şi femeile pun pantalon, indiferent de forma şi cantitatea cuprinsului pe care trebuie să-l pună în pantaloni. Iar dacă-şi vîră şi mîinile în buzunare, realizează un ritm de music-hall, pe o invizibilă scenă aeriană...



Aflu că Benador ameninţă cu un dumping de cărţi. Într-o gazetă bucureşteană ar fi apărut informaţia că scoate vreo şapte cărţi. E o laudă numerică a voiniciei, asemănătoare cu ceea ce fac mulţi bărbaţi la o vîrstă cînd forţele scad, iar fantezia se umflă. Şi doar Benador are simţul ridicolului pînă la nuanţă...


Timpul vine aici din pădure şi se înalţă lin printre vile. Îi aud uneori paşii şi-i simt răsuflarea îmbibată de mirosul răşinei.


Se mai poate îndoi cineva de realitatea înfrăţirii între populaţiile conlocuitoare? Iată, ieri a avut loc aici un bal în folosul bisericii ortodoxe din Borsec şi al sinagogii din Topliţa, ambele dărîmate! Aici, în Borsec! Ungurii s-au repezit asupra bisericii româneşti şi au distrus-o. Era o reacţie... naţionalist şovină. Din celălalt sediu al lui, Dumnezeu n-a intervenit cu nimic: biserica catolică a continuat să vorbească mereu în glasul clopotelor despre dragostea dintre oameni. Românii au improvizat în pădure un altar printre brazi, cu miros de tămîie naturală. E de o mie de ori mai frumos. Dar se vede că credinţa, ca şi amorul uman, trebuie practicată între ziduri. Şi pentru amîndouă balurile sînt o realitate necesară. Ele repară ruşinea crimei şi a jafului în îmbrăţişarea dansului. Oamenii se înveselesc şi uită. Pe urmă se desfac din joc şi reaprind bisericile cu aceleaşi braţe cu care s-au cuprins. Şi jocul continuă între aceste extreme: cruzime şi milă. Trăiască înfrăţirea între populaţiile conlocuitoare!


Cartea mea merge într-un ritm care uneori mă sperie. Mă întreb dacă această uşurinţă cu care se adună capitolele nu e tocmai o dovadă de slăbiciune a lucrării. E ciudat cum unele personaje, care au crescut din gol, asupra cărora n-am gîndit decît foarte vag, se aşază în scenele cărţii cu o precizie de contur şi cu unele adîncimi de experienţe de viaţă surprinzătoare, în vreme ce personajele cu care am trăit într-o intimitate de aproape doi ani şovăie, se mişcă greu. Sînt, poate, ca să spun aşa, responsabilii întîmplărilor şi ai ideilor. Mă preocupă problema răgazurilor. Să las să vorbească fiecare. Să nu mă ţin de formula rigidă a romanului în care trebuie să urmăresc o acţiune susţinută. Unele personaje îmi cer să-şi spună tot ce gîndesc, tot ce au trăit, socotind că e interesant în sine. «Eu reprezint un mic roman în cartea ta», îmi spune cîte unul. «Lasă-mă să vorbesc pînă la urmă. N-ai decît să nu mă citeşti apoi.»


Marea producţie naţională a acestor păduri o constituie ciupercile. Din fundul umbrarelor şi al potecilor pînă la farfuriile de pe mese, ciuperca este aici un moment de viaţă egal unui accent de specialitate. Este a doua obsesie olfactivă, după răşină. Nasul trăieşte aici această ciudată asociaţie, în care se împleteşte şi aroma fînului cosit. Nu mi-aş fi închipuit însă ca varietatea atît de mare a ciupercilor să reprezinte o realitate vegetală atît de puternică. Sînt de toate formele, culorile, grosimile, liniile. Se întîlnesc veritabile schituri într-un picior, dar şi nişte corole graţioase, de un roz pastelizat şi mai tare, sforţări de evoluare spre floarea de seră, pornind de la butucănoasa linie a speciilor cunoscute şi comestibile. Într-un elan de admiraţie, am pus la butonieră o asemenea floare. Pluşul ei dă o voluptate tactilă. Pentru unii, voluptatea atinge şi teritoriul senzaţiei olfactive. Cei mai mulţi o preferă în farfurie, cînd se suprapune peste toate aceste senzaţii marea bucurie a vălului palatului. E, totuşi, uger cu un strat de stofă deasupra...



Emoţia generală: măsura recensămîntului pentru stabilirea leului. S-a ajuns repede la panică. Lumea forfoteşte pe aleea principală, lîngă staţia de sosire a autobuzului din Topliţa. Acest oraş este sufletul Borsecului, plămînul lui, centrul de cultură şi orientare politică. Băncile de pe alei şi din parc sînt toate ocupate de economişti care fac comentarii în gura mare. La fiecare colţ se aud pronosticuri. Cel mai interesant şi mai rezumativ pentru toată situaţia mi s-a părut acel scurt dialog între doi evrei:
- Ous Borsec! [Gata cu Borsecul!]
- Vus tit men? [Ce ne facem?]
Nu se mai găsesc alimente. Pîinea a dispărut imediat. Nu sînt ştiri. Circulă cu furie numai zvonurile.


Într-un oraş mare cum e Bucureştiul, anumite prelungiri ale inechităţilor şi vexaţiunilor din timpul războiului nu se observă ca în punctele depărtate ale ţării. Mi-aduc aminte că, pînă mai lunile trecute, citeam pe o firmuliţă de cristal înfiptă pe zidul unei case de pe Sfîntul Ion Nou: «Direcţiunea Generală a Muncii Obligatorii», acea medievală ruşine care a îmbogăţit o sumedenie de lichele şi hoţi. Aici, la Borsec, în calmul aromitor al cărărilor, rămăşiţele războiului te izbesc şi mai dureros. Cu atît mai tare reacţionezi, cu cît e vorba de un poet, de cel mai mare poet ungur, de cel mai fierbinte cîntăreţ al luptei pentru libertate. La cîţiva paşi, există un izvor de Borviz care-i poartă numele: «Izvorul Petöfi». Alături, un alt izvor poartă numele patriarhului Miron Cristea, fiul lui Cristea care, după ce fusese primit sărbătoreşte în Palestina, a proferat cele mai împuroiate cuvinte de ură rasistă, devenind una dintre verigile lanţului de politicieni trădători, aserviţi hitlerismului. Izvorul poetului e părăsit. Aproape secat, picură încet dintr-o ţeavă, pe nişte scîndurele putrede. O lespede ca un mormînt însemnează locul principal al izvorului. În schimb, «Izvorul Miron Cristea» se lăfăie într-un pavilion. Artistul Borgovan, directorul staţiunii, n-a sesizat acest trist amănunt de nedreptate. Am îngenuncheat în faţa izvorului şi am cules cîteva picături de apă, pe care le-am băut.


Categoria pesimiştilor creşte de la o oră la alta. Lumea pleacă pe capete. Duba RATA s-a transformat într-o redută pe care femeile luptă în rînd cu bărbaţii. La tren, numai pînă în 16 august seara vor fi valabili banii cei vechi. Optimiştii aşteaptă. Nici nu s-ar putea ajunge la Topliţa. Iar acolo nu se mai vînd bilete. Un comitet cetăţenesc s-a constituit pentru a se menţine restaurantele şi a se organiza fabricarea pîinii. Nu ajută la nimic. Nu e de mîncare. În golul acesta dintre cele două graniţe, «lei noi şi lei vechi», oamenii fug în orice condiţii. Farmecul povestirii cu brazi şi al visării pe hîrtie s-a sfîrşit...


Am rămas aici izolaţi. Clopotele muzicale ale bisericii catolice cîntă în văzduhul de peste brazi sufletul Sfintei Maria. Sărbătoarea trece aproape neobservată. N-avem ce mînca. Ni s-a anunţat că vom căpăta bani noi: cîte 50 de lei de fiecare milion. Ne vom plăti drumul şi datoriile, şi ne îmbarcăm şi noi. Dar cum? Autobuzele nu mai fac curse. S-au retras ca să calculeze preţurile. Societatea pentru exploatarea Borvizului a pus la dispoziţie un autocamion cu care face transporturi de pasageri la Topliţa. E moarte de om. Parcă ar veni războiul şi prăpădul în urma noastră. Noi stăm calmi şi cu umor încă. Mă duc însă în zori de zi să asist la o plecare cu maşina Borvizului, care lucrează intens zi şi noapte. Oamenii au escaladat-o cu bagaje şi au înţepenit în picioare de la miezul-nopţii. Sînt daţi jos. Directorul organizează un fel de bilete fără plată. Serii, numere, preferinţe... Se dau diferite obiecte de îmbrăcăminte în loc de bani. Totul pentru muncitorii săraci ai întreprinderii. Femeile stau cu mîinile întinse rugător la geamul de unde se capătă hîrtiuţele. Strîng între degete cămăşi, cravate, ciorapi. O bătrînă plînge că e bolnavă de inimă, o femeie se vaită că are copii mici. Plînsete, ţipete de spaimă că nu vor putea răzbi. Din maşină, cei neîncrezători nu vor să coboare. Cu preţul vieţii, luptă pentru cei cîţiva centimetri pe care îi ocupă cu tălpile. O cucoană cu părul alb varsă peste roata din faţă, dar nu-şi părăseşte locul. Maşina pleacă de-abia după trei ceasuri de îmbarcare. Vor apuca trenul? Dar cum se vor urca? N-au bani, n-au de mîncare. Oamenii vor însă să ajungă la Topliţa...



Povestea s-a sfîrşit... Trebuie să părăsim Borsecul. N-am căpătat încă bani şi nu mai avem ce mînca. Un birtaş filantrop, care ne-a oferit cîte ceva pe credit, ne-a cerut de-a dreptul ciorapi şi alte obiecte de îmbrăcăminte. Dacă mai întîrziem, plecăm în pielea goală. Capul comitetului cetăţenesc, care ţinea discursuri încurajatoare, a şters-o printre cei dintîi, cu un bilet de tren procurat din timp la Topliţa, după ce ne-a lăsat pe toţi ceilalţi cu «conştiinţa civică întreagă, care trebuie să funcţioneze impecabil pentru ca stabilizarea să reuşească». Într-un autobuz adus de un negustor dezgustător şi rapace din Gabroveni, ne îngrămădim, laolaltă cu alţi exploataţi ca şi noi, şi lăsăm în urma noastră visul verde al celei mai frumoase păduri... Aveau dreptate cei doi evrei: «Ous Borsec! Vus tit men?»


Frumoasă e cîmpia dintre munţii moldoveni şi lanţul Harghitei sau Gurghiului! Drumurile ardelene, bine îngrijite, trec printre ogoare mănoase, cu pămînt gras, şi sate chivernisite. Oraşele sînt pline de spaţiu luminos, de parcuri şi flori.

Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc... Lîngă noi se află un avocat în vîrstă, un bun şi vechi cunoscător al frumuseţilor ţării. Ne arată în drum monumente, ne dă detalii istorice. Un epicurean care nu scapă nimic în legătură cu mîncarea şi vinul bun. A petrecut în tinereţe în toate locurile. Ne apropiem de Tuşnad, urcînd dealurile care îl cuprind apoi strîns între pereţii lor. Spune avocatul, vechi şi fidel prieten al Borsecului: «Tuşnadul e un ţap de bere. Borsecul - o cupă de şampanie!» Dar noi n-am apucat să golim cupa...