Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?

Citiţi prefaţa acestei cărţi.



- De ce-mi plac ţările musulmane? răspunde Luc. Pentru că-n ele scapi de femei sau mai degrabă de grija de-a le place, de provocarea dintre sexe ce caracterizează ţările noastre. Nu le vezi: ce uşurare!
- În cazul acesta, ţi-ai greşit destinaţia. Priveşte.

Gabriel îi arătă cu un gest larg plaja de la Hammamet: nordicele, pe jumătate goale, care se-nghesuiesc la malul mării, italiencele şi franţuzoaicele, lucind de creme, tunisienele cu pielea lor de acaju şi ocheadele lor ambigue, un întreg popor de fete fremătătoare, un gingaş trib de parfumuri şi surâsuri.
- Luc, ştii unde o să ne ducem anul viitor? În Yemen. Acolo, singurele elemente feminine vor fi florile şi măgăriţele.

De-o săptămână îi tot observă. Doi inseparabili, sudaţi ca nişte siamezi. Probabil francezi: cel brunet la fel de spătos şi înalt pe cât este de subţirel şi filiform cel şaten. Au totuşi un aer de familie. Cum să nu-i remarci? Sunt singurii de pe plajă care citesc şi adnotează nişte partituri. Când unul începe să cânte, celălalt îl opreşte râzând. Prea cuminţi pentru nişte muzicieni de rock, nimic din câinii ăştia nebuni care au nevoie de ritm, de agitaţie ca să se zbenguiască. Cel şaten se uită galeş la fetele din apă şi i le arată acolitului său care ridică mereu capul prea târziu.

A trecut urcată pe o cămilă, o rumegătoare semeaţă, uzată, a cărei morgă îi dezminte funcţia foarte prozaică: transportarea turiştilor de-a lungul litoralului. A trecut urmată de un grup de copii zgomotoşi. El a văzut o pată nedesluşită în soare, o cască de păr auriu, n-a avut vreme să-şi dea seama, că ea trecuse deja. A fost cât pe ce să alerge după ea împreună cu puştii ceilalţi.
- Încă o nemţoaică venită să se înfrupte din mediteraneeni!
- Şi noi ce altceva facem? i-a replicat Luc.
- Noi, dragul meu, suntem diferiţi.

Gabriel n-a ştiut să explice de ce. Ea a alunecat prin faţa lui, a plecat. Scena asta este cum nu se poate mai convenţională, de o banalitate revoltătoare. A visat-o chiar în noaptea aceea.

Cei doi erau în concediu de cincisprezece zile şi se cunoşteau de cincisprezece ani. Aterizaseră în Tunisia din întâmplare ca să se odihnească după un turneu în mai multe ţări. Unele concerte constituiau o adevărată corvoadă: hoteluri prăpădite, public zgomotos şi care venea în sală numai ca să se încălzească, să-şi omoare timpul.

Aceasta le era soarta: pianişti care nu interpretau decât piese la patru mâini şi se credeau, datorită muzicii, apăraţi de josniciile vieţii, lucru ce merita unele mici neplăceri.

La drept vorbind, de când sosiseră în această staţiune, se plictiseau. Se lăsau în voia acestei ţări, însă esenţialul îi aştepta în altă parte. Posibilele excursii le amânau pe mai târziu.

Erau în concediu, adică goliţi, disponibili. Calma insolenţă a naiadelor îl zăpăceau pe Gabriel. În fiecare dimineaţă, îşi promitea să acţioneze. Voia partea lui din banchet.

Era, aşadar, o prietenie altoită pe femei şi misterele lor. Gabriel nu începea nici o aventură fără să caute de îndată posibilitatea de a trece la alta, în schimb Luc nu intra într-o legătură fără să nu se teamă că se v-a frânge prea devreme; primul dădea tot pentru triumfurile din pat care cer un pic de sănătate şi mult sânge rece; al doilea subordona vanităţile erotismului atotputerniciei sentimentului.

În asta consta diferenţa lor; şi se ţineau de ea.

Totuşi femeile le rezistau. Se împărtăşeau cu ele sub speciile spaimei şi anxietăţii. Amândoi agravau acest handicap, paralizându-se unul pe celălalt. În discoteci, stăteau ţintuiţi într-un loc nopţi întregi, ca nişte statui de sare, sau se învârteau fără să spună nimic precum o fiară într-o cuşcă. Nici unul nu îndrăznea să dea dovadă de îndrăzneală de frică să nu rupă contractul de pasivitate.

Aspirau la o lume în care primii paşi îi vor face fetele, blestemau obiceiul care-i atribuie numai masculului această prerogativă. Se mulţumeau să privească, să înghită pe nemestecate cu ochii. Privirea era o chemare, o suplică prin care evitau să vorbească, să danseze. Unii asimilau seducerea cu o razie de poliţie; ei, cu o umilă rugăminte, de s-ar fi putut ca, printr-un simplu bătut din gene, cele mai frumoase dintre cele mai frumoase să poată veni să li se aşeze la picioare!

Căci frumoasele îi constrângeau să aibă un asemenea nivel de îndemânare, de profunzime, încât ei declarau dinainte forfait. Să le cucereşti însemna să intri în război cu întregul univers pentru un rezultat aleatoriu. La o petrecere, singura persoană frumoasă pe care o doresc va fi şi singura pe care o vor evita, desfăşurând, în schimb, pentru nişte făpturi mediocre comori de elocvenţă. De groază să nu fie respinşi, preferau să se abţină.

Gabriel îşi repeta întruna proverbul: De vrei să ai putere asupra frumuseţii, trebuie să pari insensibil la atracţia ei.
- Exact asta facem noi, replica. Luc. Constaţi şi tu că frumuseţile cu pricina ne răspund la fel.

Luc se resemna, îşi accepta timiditatea ca pe un fapt împlinit, o hotărâre a soartei. Gabriel, dimpotrivă, încerca să o doboare, să o învingă.

Pentru el, totul se joacă în amorsare, în luarea de contact. Câte intrigi n-au murit dinainte pentru că doar un cuvânt care ar fi deschis larg uşile, n-a fost spus la momentul potrivit! Chiar şi astăzi, la aproape treizeci de ani, îi venea greu să spună acele fraze simple ce-ţi permit să abordezi o necunoscută. Să i se ofere primele replici şi se ocupă el de restul!

Dintr-o tinereţe uşuratică, reţinuse cultul ocaziei. Totul merita sacrificat acestui idol. Dacă ocaziile se răreau, se credea părăsit de noroc.

Avea să se întoarcă de la Hammamet cu coada între picioare, după două săptămâni de castitate îngrozitoare? Unde sunt îndrăgostitele care trebuiau să-i stea atârnate ciorchine de gât?

Seara, în camera lor, în vreme ce ajungeau până la ei zgomotele unei petreceri, vorbeau despre viitor, convocau marile nume din repertoriul muzical ca să le ironizeze, să le decapiteze. Jocul ăsta de-a masacrarea se prelungea până la o oră târzie; îi cuprindea amărăciunea. Gabriel cădea într-o libertate de limbaj care pe Luc îl jena, chiar dacă râdea. După o glumă de un gust îndoielnic, îşi urau noapte bună. În sinea lui, Gabriel gândea despre prietenul său: e ca o greutate prinsă de piciorul meu care-mi poartă ghinion, n-o să mai plec cu el.

Într-o dimineaţă, Gabriel s-a sculat gata să renunţe. Se săturase să tot bată pasul pe loc, ardea de nerăbdare să se întoarcă la Paris, îi lipseau clapele pianului.

Încă mai umbla cu şiretlicuri, convins că dezinteresul faţă de reuşită este cel mai bun mijloc de-a ajunge la ea. De câte ori, nepăsându-i dacă o posedă, nu se arătase el strălucit cu o femeie, lansând vorbe de duh care se nimereau bine!

Cu o seară înainte, scăpase ca prin urechile acului: la bar, Luc abordase o austriacă, o brunetă atrăgătoare cu părul buclat. Dansaseră împreună, apoi, fără nici un motiv, Luc se dusese să se culce. Luc plăcea: felul lui rezervat îi ţinea loc de virtute, era timid, lumea îl credea tenebros şi asta trecea drept un elogiu, însă puţin îi păsa dacă să-şi folosească acest avantaj sau nu. Gabriel rămânea de fiecare dată uluit de atitudinea lui Luc. În acelaşi timp îi părea bine; altminteri în ce ar mai consta deosebirea dintre ei?

Toată dimineaţa, nu încetase să-şi bată joc de îngâmfarea turiştilor şi îndeosebi de urâţenia europencelor cu sânii goi. Etalarea asta a cărnii nu isca poftă ci greaţă: părţile intime ale trupului trebuie să rămână un mister.

Luc protestase în faţa unei rele credinţe atât de flagrante: de la începutul şederii lor, Gabriel se extaziase de sânii şi picioarele femeilor de pe plajă, examinându-le de sus şi până jos, sucindu-şi gâtul ca să le vadă şi mai bine.

Gabriel a recunoscut lucrul acesta: în fond, nu-i era ciudă decât că aceste sirene, chiar şi dezbrăcate, îi rămâneau inaccesibile. Nuditatea lor sugera o promiscuitate care nu se realiza. Barierele rămâneau în continuare.

Această decepţie îi dictase un punct de vedere care ar fi trebuit să fie cel al lui Luc în vreme ce acesta îi spusese nişte argumente care, de obicei, erau ale lui. S-a mirat de o asemenea inversare.

Şi iată că, pe la prânz, când până atunci nu fusese decât un celibatar decepţionat, un pianist care se odihneşte, întâmplarea a devenit din nou aliata sa.

De o săptămână o tot vedea pe tânăra străină cu cămila: contrasta cu vulgaritatea anturajului. Din păcate, grupuri întregi de băieţi voinici o încercuiau într-o paradă neîncetată. Iar cei care nu-i vorbeau, o tot ocheau, ca nişte bătrâni vânători, aşteptându-şi rândul. Străpungerea acestui zid de curtezani părea imposibilă.

Într-o după-amiază, ea s-a dus singură în apă iar el a urmat-o, hotărât s-o acosteze fie ce-o fi. Avea de gând să-i ţină un mic discurs despre veselia feselor ei, să-i spună câtă fericire emana din ele, cât de bucuros îşi afişau ele esenţa: fese suntem, fese rămânem. Nici n-a schiţat bine acest proiect că enormitatea lui i-a şi sărit în ochi. De altfel, cum să exprime asemenea lucruri în nemţeşte? S-a întors din drum.

Dar iată că astăzi, trecând pe lângă el, cu un pareo înnodat pe şolduri, asemenea unei scurte apariţii a acelui ewig weiblichen, eternul feminin, iată că-i zâmbeşte, un zâmbet accentuat care-l trăzneşte pe loc. Imediat, tractat de buzele ei, se ridică în picioare, îi mormăie ceva lui Luc şi se ia după ea, care se îndreaptă spre bufetul instalat lângă plajă.

Ea ia o tavă, este un bufet cu autoservire, ia şi el una şi se lipeşte de ea la coadă, frământându-şi în minte mii de fraze dintre care nu-i convine nici una, nu găseşte decât nişte fraze-clişeu. Obsedat de puful blond de pe ceafa ei, se împinge atât de mult încât se izbeşte de ea. Nemulţumită, ea se întoarce spre el. El îşi blestemă labele picioarelor prea lungi. În chip de politeţuri, s-o calci pe călcâie! Este oare cu putinţă ca o întâlnire să înceapă cu asemenea procedee mizerabile? Îşi cere iertare, se bâlbâie şi, dacă tot a pierdut, o întreabă în nemţeşte dacă este nemţoaică. Nicidecum, este elveţiancă alemanică, aparţine micului popor al cantoanelor şi în plus vorbeşte un pic franţuzeşte. Informaţia asta îl descumpăneşte, nu mai ştie ce să spună, comandă la întâmplare, lansează o vorbă care se vrea haioasă: ea-l pune s-o repete, face ochii mari, el o reia, ea-i zâmbeşte cu un aer indulgent, el se explică din nou, ea merge să se aşeze la o masă.

Bineînţeles, în loc să se instaleze la masa ei, alege una din apropiere. I-a fost ciudă pe el pentru această lipsă de curaj, s-a simţit incapabil s-o depăşească. Încă o dată eşuase. Cantina aceea care mirosea a cartofi prăjiţi şi a ulei de plajă va fi mormântul speranţelor lui. Îşi duse la gură maşinal, nişte spaghete reci şi, culmea nenorocului, între timp a sosit şi Luc.
- Ce te-a apucat de mănânci fără mine?
- Pe mine? Dar nu mănânc.
- Şi asta ce e?

Luc a arătat spre farfuria plină. Elveţianca îi observa cu o lucire de ironie în ochi. Gabriel s-a simţit prost, ridicol. Ea şi-a terminat iaurtul şi mărul şi s-a sculat de la masă. Totul se terminase. Niciodată nu-i va mai putea vorbi şi nici n-o va mai privi în faţă.

Dar nu, ea se opreşte în dreptul lor, îi adresează lui Luc un salut scurt şi zice:
- Voi luat cafeul?

Gabriel sare de la masă, răstoarnă un scaun. Şi-ncă cum, arde de nerăbdare să bea imediat "cafeul". Ea râde.
- De unde o cunoşti?
- Lasă că-ţi explic eu!

Luc care tocmai a început să mănânce, se scuză că nu poate merge cu ei chiar acum.
- Nu te grăbi, nu te grăbi.

Asta e cum nu se poate mai limpede. Gabriel lasă pe masa la care a stat o farfurie cu paste coagulate.
Lumea devenise cu adevărat bună.

Soarele necruţător strivea curbele, frângea volumele. Oraşul dormita sub o temperatură sahariană. Insensibil la caniculă, francezul vorbea într-una, dădea din mâini. Se exprima atât de repede încât ea nu înţelegea nimic, doar auzea un zumzăit încăpăţânat care-i mitralia urechile.

Gabriel începuse o frază care n-avea să se sfârşească înainte de miezul nopţii, voia s-o lege burduf cu vorbele lui ca s-o aducă cât mai aproape de el. Golise deja o jumătate de pachet de ţigări, ca să i se adreseze îi trebuiau norii aceia de fum, fiecare cuvânt atârna cât echivalentul lui în tutun. Căuta nişte expresii strălucite ca să-şi dovedească lui însuşi că nu este nedemn de ea. Numai după multă vreme şi-a dat seama că ea abia dacă înţelegea un cuvânt din două, că degeaba îşi spărgea el pieptul.

Ea l-a întrebat de ce, pe plajă, Luc şi cu el citeau cu voce tare partituri muzicale. Erau pianişti clasici şi, neputând să se exerseze altfel, se antrenau mintal.
- Foi citeţi psikik?
- Da, aşa e, psikik.

Dar de ce să vorbească despre Luc? Iată-l că tocmai soseşte. Ea le-a propus să facă o baie.

Au escortat-o până la apă ca şi cum era un pachebot iar ei nişte remorchere. Mergea să înfrunte valurile în bikini, cu micile ei fese tari ca gheaţa, lipite una de cealaltă: n-ar fi avut loc să strecoare între ele nici măcar un fir de iarbă. Avea încheieturile picioarelor fine şi solide, două coloane care ancorau corpul în pământ şi lăsau să se bănuiască înlănţuiri delicioase.

Lui Gabriel i-a venit bănuiala că acestea îi slujeau drept elemente care o puneau în valoare, drept cavaleri supuşi pentru a omorî timpul. Ea înainta printre valuri cu o nonşalanţă surâzătoare: dinţii îi străluceau şi, în decorul acela exotic pe fondul de verdeaţă al golfului, părea un frumos fruct luminos, un obiect de preţ special scos dintr-un sipet. Hula mării şi spuma valurilor se potriveau cu blondul aproape alb al pletelor ei care şi ele i se revărsau buclate pe umeri. În lumina aceea exista o generozitate, o dulceaţă în reliefurile lăptoase ale moscheelor care se zăreau în depărtare şi amândouă comandau, ca să spunem aşa, o idilă.

În fiecare clipă Gabriel se temea ca ea să nu plece, să nu vină vreun tip băgăcios care să le strice comuniunea din acele momente. Dar, deşi nişte bărbaţi cu torsuri avantajoase se uitaseră la ei din când în când fără ameninţare, nici unul nu s-a apropiat de ei. Tot nu înţelegea de ce le făcea ea onoarea să rămână cu ei doi, să-i asculte. Lungită pe nisip, le etala în faţa ochilor fericita ei morfologie iar Gabriel constata cu nelinişte privirile lui Luc asupra acestor forme frumoase. Se lua la întrecere cu acesta la glume din care ea nu înţelegea nimic şi conversaţia lor în trei semăna cu pliantele turistice în mai multe limbi în care fiecare versiune este aproximativă. Ei se ajutau cu frânturi de germană, de engleză, de italiană învăţate la liceu, în vreme ce ea îngăima ceva într-o vagă franceză, stâlcind cu asiduitate şi cele mai simple cuvinte. Ea izbucnea în hohote de râs cu o uşoară decalare a traducerii ca la cinema atunci când sonorul nu este sincronizat cu imaginea. În aceste dialoguri dezlânate exista o promisiune de quiproquouri fără sfârşit.

Până seara, Gabriel a fost lăsat în nesiguranţă. Străina îşi împărţea zâmbetele între Luc şi el şi, nu numai o dată, a avut pentru prietenul lui nişte atitudini prevenitoare, nişte atenţii care l-au rănit. La cină însă, pe care au luat-o pe malul mării, în Medina, a venit cu o colegă nemţoaică, pe nume Angelika, care era departe de-a avea farmecul ei. Luc a avut curtoazia să discute cu ea pe tot timpul mesei. Apoi, când s-au dus toţi patru să danseze în discoteca unui mare hotel aflată în aer liber, Gabriel şi-a spus că avea, poate, un mic bilet de favoare. S-a temut să nu-şi piardă acest minuscul avantaj, s-a mortificat că nu cunoaşte mai bine paşii de la rock'n'roll şi de la salsa, şi-a promis că, de cum se va întoarce la Paris, se va apuca să-i înveţe.

Muzica gâfâia, nişte tineri dervişi o făceau pe titirezul, nişte midinete arborau un aer dispreţuitor de teamă să nu treacă neobservate. S-au băgat în mulţime, ascunşi de un meterez de trupuri. Deşi să se zbânţuie sub privirile lui Luc era o tortură pentru Gabriel şi deşi ştia că e dizgraţios, s-a delectat cu vacarmul picioarelor care tropăiau şi al boxelor care îi pocneau ca nişte ciocane în urechi. Perechea lui la dans mişca de minune din şolduri, lăsa să i se întrevadă sub tricou nişte minunăţii. Nu îndrăznea să-şi închipuie colacul braţelor ei bronzate şi calde în jurul gâtului lui. Otis Redding implora Try a little tenderness [1] iar el s-a alăturat acestei rugăminţi. Existenţa i s-a părut în clipa aceea o interminabilă, o veselă petrecere cu surprize.

Au dansat ca într-un tangaj pe monotonia obsedantă a bluesurilor, pe allegroul funkului, pe jubilaţia şmecheră a sambelor şi calipsourilor. S-au sărutat pe un solo de saxofon a cărui respiraţie lentă evoca exerciţii mai intime. Odată cu trecerea orelor, să te mişti, lucru care era un chin, a devenit un joc: în penumbră siluetele scăpau de gravitaţie, se făceau mai uşoare, cu capetele date pe spate, cu membrele dislocate, legate de lume doar prin auz.

Dansatoarele îşi pierduseră din asperitate; acum erau nişte fiinţe egale cu el, nişte flotoare amabile ca el, prinse în vârtej, sclave ale unui ritm care le răsucea în toate sensurile, le smulgea din inerţie. Fiecare îşi înfrânsese oboseala, îşi uitase vârsta şi condiţia socială.

Când, în zori, disc-jockey-ul a pus pe platan ultimul disc, Alf Leila Wa Leila [2] un Oum Kalsoum [3] iar o tânără tunisiană, superbă, a cărei sudoare îi lumina pielea netedă, a început, singură pe ring, un dans din buric, Gabriel a înţeles că noaptea este un alt anotimp al vieţii, un anotimp ai cărui zei sunt tineri, veşnic tineri.

Prin fereastra deschisă a bungalow-ului, ea încearcă să citească o premoniţie. Lumina razantă a revărsatului zorilor aprinde un pâlc de pini, desenează un golfuleţ, albăstreşte oglinda apelor. Un palmier îşi agită frunzele, greierii îşi încep cântatul. Din bougainvilleele înflorite urcă deja un parfum greu, dulceag. Se bucură de ceea ce o să fie, se şi nelinişteşte, anticipează dar şi întârzie totul. Ar vrea să-i guste iminenţa, să prindă acest vârf unic al viitorului! Totul o cheamă alături, unde o aşteaptă el răsfoind o revistă, bând un pahar. Un presentiment îi dă fiori. Lasă să-i alunece minijupa, îşi scoate tricoul. Închide pleoapele, de parcă membrana lor de piele avea să-i ascundă nuditatea, şi deschide uşa.

Când apare, îmbrăcată doar de razele soarelui, cu excepţia unui slip minuscul şi a unui triplu inel de aur pe degetul mijlociu, el lasă ochii în jos: corpul acesta plin de lumină îi taie răsuflarea. Nu ştie de unde să-l apuce şi, ca un înecat, prinde o mână, o apasă de buze, îi sărută vinişoarele, pielea fragilă, subţire ca o foiţă.

O cheamă Julia - ea pronunţă Iulia - şi i-a spus:
- Tu te semeni cu Luc; voi are aceeaşi voce.
El i-a răspuns:
- N-avem aceeaşi voce, asta e o iluzie, jur.

Gabriel l-a căutat pe Luc peste tot: în cameră, în baie, în sala de jocuri, în sala de mese. Trebuia să-i vorbească, să-i spună ce fire generoasă are Julia, să-i evoce triumful rotunjimilor absolute, inocenţa robustă îndopată cu lapte, fundul ei mătăsos, bucălat, asigurare pentru delicii, pentru confort carnal. Într-un cuvânt, voia să-i povestească ce noapte a petrecut căci numai ce poate fi pus într-o povestire merită frumosul nume de aventură. Viaţa lui amoroasă era doar o prefaţă la un dialog cu Luc căruia îi aducea, asemenea unui tribut, faptele şi gesturile sale private.

Luc, din intuiţie, fugise. Se temea de mărturisirile care urmează după un deznodământ fericit. Ştia pe de rost litania cu sânii moi ca nişte pernuţe, cu fesele primitoare ca nişte fotolii. În materie de dragoste, Gabriel era un necioplit care aprecia numai afacerile repede încheiate, în loc să o tot ţină în lungi preludii. Pentru el orice femeie este interşanjabilă, vine să umple o căsuţă definită dinainte. De câte ori nu-i lansase Luc această butadă: în loc de pianist, ar fi trebuit să fii paznic la pântecele cucoanelor, portar la uterul lor!

În sfârşit Gabriel a dat peste Luc, ascuns la umbra unei bărci de pescar la capătul plajei.
- Ah, bătrâne, ce noapte de bairam! Am tras o petrecere trăznet. Dacă-ai şti!
- Ţine asta pentru tine!
- Dar n-am spus nimic.
- Da, dar azi de nerăbdare să-mi spui: stăpâneşte-te!

Gabriel venea la Luc şi ca să capete un imprimatur, o aprobare ca de fiecare dată când unul dintre ei ieşea cu o nouă fată.
- Şi Angelika, a marşat?
- Uite ce e, Gabriel, nu adăuga ipocrizia la lăudăroşenie. Angelika este o întruchipare a argumentelor în favoarea abstinenţei totale.

Gabriel a schimbat subiectul, şi-a oprit vorbele ce dădeau să-i iasă din gură. A găsit totuşi un mijloc de a strecura un scurt elogiu al sânilor învolţi, a descris atracţia incomparabilă a unui trup plinuţ apoi, incapabil de a se reţine mai mult, a întrebat:
- Totuşi, e superbă, nu?
- Superbă ca o playmate pentru camionagii.
- Glumeşti, sper, glumeşti!

Gabriel nu s-a mulţumit cu atât. Era fericit, lumea întreagă trebuia să-i împărtăşească bucuria; de ieri seară, pământul Africii era o anexă a paradisului, firele de nisip erau pietre preţioase, frunzele palmierilor nişte mâini mângâietoare, cuscus-ul o mâncare mai delicioasă decât caviarul.
- Viaţa e frumoasă, Luc! Nu-i aşa?

Îşi dăduseră întâlnire după-amiază. S-au dus să viziteze o mică moschee de marmură lăptoasă ale cărei minarete evocau catargele unei nave gata de plecare. În centrul unei curţi ce zumzăia de lumină, o fântână, cu murmurul ei cristalin, îmblânzea veşnicia. Pe ulcioarele medinei, pustii la ora siestei, se odihneau nişte pisici la umbra zidurilor arse de soare. Gunoaiele miroseau a pepene.

Dintr-odată, s-a făcut foarte cald. S-au oprit la o terasă ca să bea ceva; lângă ei, un băiat obez, aşezat cu spatele, transpira; de fiecare ureche îi atârna câte o picătură care cădea şi se forma la loc. S-au adunat nişte nori, cerul s-a albit.

Ea i-a oferit un buchet de "yasmin", el a băut din paharul cu sifon ale cărui băşicuţe l-au gâdilat la nas. I-a venit să-şi cufunde faţa sub subţioara prietenei lui, i-a atins admirativ pulpele musculoase, a întârziat cu mâna la îndoitura picioarelor.
Â¥S-a iscat un vânt violent care a culcat florile şi lui Julia i-a ridicat părul. Ultimele raze ale soarelui i-au brăzdat o clipă pielea. Când a izbucnit furtuna şi a pornit să cadă ploaia, călduţă şi cu spume ca berea, ei i s-a făcut pielea de găină iar el şi-a scos cămaşa ca s-o acopere.

Acum ştia ce-l încânta într-o întâlnire: coincidenţele fericite, bucuria de-a intra prin efracţie într-o viaţă, dereglarea timpului, nepăsarea faţă de rezultat, care rezultat nu este decât o etapă printre alte momente încântătoare.

În seducţie există ceva ce ţine de har, de darul acordat: înainte de-a fi iubit de cineva, eşti mai întâi preferat, indiferent de ce merite ei, printr-o elecţiune arbitrară.

În coliziunea fortuită dintre două fiinţe, adevărata fericire vine de la ce nu te aştepţi: atunci doza de surpriză produsă de contactul dintre ele depăşeşte orice aşteptare şi le poartă spre un altundeva pe care nu şi l-au închipuit.

Gabriel tocmai trăise unul dintre acele momente privilegiate care înseamnă veşnicie condensată în timp şi care răscumpără luni întregi de rătăcire.

Dar el care, dintotdeauna, făcea apel la legături grăbite şi tonice a fost surprins să constate că regretă sfârşitul acesteia. În loc să se bucure de asta ca un adevărat libertin, ataşat de lucrurile care trec, voia să prelungească acele ceasuri, să le perpetueze înseninarea. Acum, o emoţie voia să supravieţuiască plăcerii pur fizice a înlănţuirii.

Gabriel nu era un adevărat libertin.

Luc gemea culcat pe o parte, ţintuit în pat de o criză de ficat. Crizele de ficat constituiau boala favorită a lui Luc, iar durerile de stomac cea a lui Gabriel. Acesta îi tot aducea citronade repetându-i: "E ceva psihic, te-a necăjit ceva" şi Luc bombănea, îl blestema.

Gabriel şi Luc, prin faptul că interpretaseră şi cântaseră la pian împreună, cunoscuseră solidaritatea soldaţilor de pe front, atacurile şi complimentele suportate în comun. Se legaseră între ei de tineri, pe vremea când cu toţii suntem destul de maleabili pentru a deveni un pic din ceilalţi, pentru a mai încerca să fim mai mulţi aşteptând prosteşte să fim doar noi înşine.

Ce contează că unul era boem şi adora aparenţele iar celălalt secretos şi melancolic, erau cei mai buni prieteni din lume şi se iubeau mai presus de orice. Dar Luc, care suferea de insomnie, nu îndrăznea să se scoale noaptea sau să aprindă lumina de teamă ca Gabriel să nu-i ordone să facă linişte. Se tot răsucea în pat, în vreme ce Gabriel răsufla uşor, îşi refăcea puterile. Dacă se ducea la toaletă, un "sst" agasat îl ţintuia pe loc. Nici nu apuca să sforăie ca lumea că îl şi trezea o plesnitură pe braţ. Iar dimineaţa, în timp ce el era tras la faţă din lipsă de somn, Gabriel, proaspăt şi trandafiriu, se întindea şi exclama:
- Ah, ce bine am dormit amândoi, sunt în plină formă!

Oare prietenia justifică o asemenea tiranie?

Peste două zile, Julia a plecat fără regrete: ploua cu găleata. Bănuia că Gabriel este un fustangiu impenitent, iar amantul prea tehnic din el o deranja. Îi ceruse adresa ca pe un lucru de rutină şi în clipa asta o şi rătăcise probabil într-un buzunar printre alte răvaşe feminine.

Despărţirea în public a fost la limita ridicolului. O strânsese în braţe bâiguind nişte fraze obscene. S-a desprins din strânsoarea lui ca să prindă autobuzul care mergea la aeroport. Agelika o tot tachinase cu parizianul ei. Trecând de vamă, unde nişte funcţionari plini de fireturi îşi afirmau puterea cu tot felul de ştampile, s-a simţit uşurată. A rostit un tandru la revedere acestei ţări, a aruncat la coş adresa lui Gabriel şi şi-a salutat dinainte oraşul natal unde o aşteptau prieteni, proiecte şi zile fericite.

Plecarea lor era prevăzută doar la 24 de ore de cea a fetelor: ploaia încetase, pământul scotea aburi şi un miros de spălătorie, iar în acest miros Gabriel se simţea ca o rufă udă ce fusese bătută şi stoarsă. Pe sub porţi şerpuiau pârâiaşe care cărau petale de flori. O revedea pe Julia în momentul despărţirii: în păr îi străluceau picături de apă, lăsase să-i scape nişte oftaturi imperceptibile, iar el nu ştia dacă sunt de agasare sau de melancolie. Nu rostise cuvintele pe care le aştepta el.

A rătăcit toată după-amiaza prin locurile pe unde merseseră ei, a băut ceva în aceeaşi cafenea, exact pe locul pe care-l ocupase ea căci voia să vadă peisajul din punctul în care-l văzuse ea.

Îşi lăsase amprenta peste tot şi în spatele fiecărei tarabe din bazar, la fiecare colţ de stradă o vedea cum trece, radioasă şi semeaţă şi cum îi zâmbeşte. Întorcea capul pe neaşteptate, sperând să surprindă că-l urmează umbrele lor înlănţuite din ultimele zile. La apusul soarelui, s-a dus să salute cămila de pe plajă, care s-a uitat la el cu mila unui uriaş pentru un pigmeu.

Era evident că n-avea nevoie de el, aparţinea universului frumuseţii, iar frumuseţea îşi este de ajuns sieşi, se lipseşte de dovezi şi de motive.

Julia se ivise în viaţa lui ca un elf care dispare de cum apare. Fuseseră de-ajuns două zile ca să provoace un sentiment de urgenţă, ideea unei comori ce se alcătuieşte şi pe care avea s-o piardă pentru totdeauna. În ciuda gesturilor lor care depăşeau toate jurămintele posibile, nu-i lega nici o promisiune. Se părăsiseră cu aceeaşi dezinvoltură care-i unise.

Spunea bisexual în loc de bisextil, confunda cocotă cu cochetă, capot şi capotă. Aceste confuzii o aureolau cu prestigiul străinei. Deţinea acea capacitate, mai îmbătătoare decât toate, de-a emite o lume, de-a purta în jurul ei un halou pe care-l ghiceai fără să-l poţi circumscrie. Gabriel şi-a găsit pe mânecă câteva fire de păr de-ale ei şi, înarmat cu aceste relicve, mai fragile decât orice, a chemat-o la el, a respirat-o adânc, stabilind o corespondenţă între caracterul volatil al acestor fragmente şi natura fugitivă a acestei fete.

Împins să le dea un nume stărilor sufleteşti care-l agitau, le-a botezat cu cuvântul dragoste şi efectiv s-a îndrăgostit. A regretat amarnic că nu i-a spus asta imediat, încă de la primul sărut, de la prima privire; nu l-ar fi crezut, dar o asemenea declaraţie, odată făcută, şi-ar fi croit un drum în ea.

Nu l-a scutit pe Luc de nici o nelinişte de-a lui. Acesta l-a potolit cum a putut, l-a ajutat să aleagă o vedere pentru Julia, să găsească formulările potrivite care să-i permită să se dezvăluie fără să se expună prea mult.

Şi-a asumat de bunăvoie rolul de consolator. Până ce au aterizat la Orly, Gabriel şi-a descărcat sufletul fără nici o reţinere, nescuzându-se pentru o anume mărturisire decât pentru a cădea şi mai bine în alta. Când s-au despărţit, Gabriel se simţea mai bine. Însă Luc era extenuat.

Note:
[1] Încearcă să arăţi un pic de tandreţe (în limba engleză în text).
[2] O mie şi una de nopţi (în limba arabă în text).
[3] Fatima Ibrahim, zisă Oum Kalsoum (1898-1975), cântăreaţă egipteană, celebră în toată lumea arabă, supranumită "Astrul Orientului". Vocea sa excepţională acoperea toată gama orientală şi-i permitea subtile modulaţii în cursul unor lungi cântece cu teme religioase şi profane.