Dumnezeul lucrurilor mărunte

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Arundhati Roy (n. 1961, Bengal) a studiat arhitectura la Delhi School of Architecture, dar a devenit mai cunoscută prin scenariile ei de film care demascau injustiţiile societăţii indiene (In Which Annie Gives It Those Ones, Electric Moon). În 1997 a publicat prima (şi până în prezent singura) ei carte, The God of Small Things, care s-a bucurat imediat de succes şi a fost încununată în acelaşi an cu prestigiosul Booker Prize (Arundhati Roy este primul scriitor indian rezident în ţara natală şi prima femeie indiană care a câştigat acest premiu britanic). Amestecul de exotism, misticism şi istorie indiană, erotismul intens inserat în peisajul unei societăţi fracturate în caste şi condiţionate de prejudecăţi religioase, limbajul şi stilul inventiv, intensitatea poetică a prozei recomandă The God of Small Things drept un roman ambiţios şi încântător. Celebritatea câştigată fulgerător şi fascinaţia exercitată de autoare i-au consolidat poziţia de publicistă şi militantă ecologistă, feministă, antinucleară, antiglobalizare.

Există cărţi în care se topesc voci şi culori pe care doar maeştrii ştiu să le logodească. Dumnezeul lucrurilor mărunte este unul dintre locatarii etajului de sus al literaturii, aşa cum spune critica vremii. Romanul - unul de debut - ascunde între coperte ecouri ale copilăriei, drame identitare şi ambiţii de resort social. Pe tonuri când joviale, când patetice, vorbind pe rînd despre dragoste, trădare, vinovăţie, ură, complicaţiile de familie şi restricţiile de casta, Arundhati Roy ţese un păienjeniş în care cititorul se lasă atras cu un surâs complice în colţul gurii. În lumea lui Mammachi, Chacko, Estha, Rahel şi Baby Kochamma tristeţile sunt provizorii, iar împlinirile fulgurante. Universul lor degaja tandreţe şi asprime, ironie şi fior nostalgic. Cuvintele şi imaginile au ceva din supleţea acrobaţilor la trapez. Atmosfera este încărcată de parfumuri grele şi de savori neştiute. Inventivă şi curajoasă, strunind cu har discursul şi nelăsând nici un detaliu în voia sorţii, Arundhati Roy compune un tablou în proză şi ni-l lasă în grijă. Trebuie doar să ne apropiem de el şi să nu uităm că în spatele fiecărei vorbe zace un mister.





Luna mai este o lună toridă şi înăbuşitoare în Ayemenem. Zilele sunt lungi şi umede. Râul seacă şi ciori negre se îndoapă cu fructe viu colorate de mango. În copaci nemişcaţi, de un verde prăfuit. Bananele roşii se coc. Fructele arborilor de pâine plesnesc. Muşte albastre dezmăţate zumzăie leneş în aerul înmiresmat. Se lovesc buimace de geamuri translucide şi mor, zădărnicite greoi în soare.

Nopţile sunt senine, dar cufundate în lene şi aşteptări mohorâte.

La începutul lui iunie se stârneşte însă musonul de sud-vest şi urmează trei luni de vânt şi apă cu scurte răstimpuri de raze puternice şi scânteietoare de soare pe care copiii încântaţi le prind ca să se joace cu ele. Regiunea se îmbracă într-un verde impudic. Limitele se pierd când gardurile de tapioca prind rădăcini şi înfloresc. Zidurile de cărămidă capătă culoarea muşchiului. Vrejurile de piper se încolăcesc pe stâlpii de înaltă tensiune. Plante agăţătoare sălbatice năvălesc prin malurile de laterit şi se revarsă pe drumurile inundate. Bărcile asaltează bazarurile. Iar peşti mici îşi fac apariţia în băltoacele ce umplu gropile Ministerului Lucrărilor Publice de pe şosele.

Când Rahel s-a întors la Ayemenem ploua. Funii argintii oblice izbeau în pământul afânat, răvăşindu-l ca rafalele de mitralieră. Casa cea veche de pe deal îşi purta acoperişul abrupt, cu fronton, tras pe urechi ca o pălărie turtită. Umezeala infiltrată din pământ făcea ca zidurile năpădite de muşchi să devină moi şi puţin umflate. Grădina sălbatică, invadată de bălării, era plină de şoaptele şi forfota vietăţilor mărunte. În arboretul tânăr un şarpe se freca de o piatră lucitoare. Broaşte-bou galbene străbăteau pline de speranţă iazul înspumat în căutarea unei perechi. O mangustă udă leoarcă traversa ca o săgeată aleea acoperită de frunze.

Casa în sine părea goală. Uşile şi ferestrele erau zăvorâte. Veranda din faţă pustie. Fără urmă de mobilă. Dar Plymouth-ul azuriu, cu coada lui cromată de rândunică, era parcat încă afară, iar înăuntru Baby Kochamma mai era încă în viaţă.

Era mătuşa lui Rahel, sora cea mai mică a bunicului ei. Numele ei adevărat era Navomi, Navomi Ipe, dar toţi îi spuneau Baby. A devenit Baby Kochamma când a ajuns destul de bătrână să fie mătuşă. Însă Rahel nu venise să o vadă pe ea. Nici nepoata şi nici mătuşa nu-şi făceau iluzii în această privinţă. Rahel venise să îşi vadă fratele, pe Estha. Erau gemeni bivitelini. "Dizigoţi" - aşa le spuneau doctorii. Născuţi din ouă diferite, dar fecundate simultan. Estha - Esthappen - era mai mare cu optsprezece minute.

Nu semănaseră niciodată prea mult, Estha şi Rahel, şi nici măcar atunci când erau nişte copii cu braţe subţiri, cu piepturi plate, bântuiţi de viermi şi îndopaţi cu Elvis Presley nu apăruse obişnuitul "Cine e cine?" sau "Care e care?" din partea rudelor prea zâmbitoare sau a episcopilor ortodocşi siriaci care vizitau adesea casa din Ayemenem în căutare de donaţii.

Confuzia sălăşluia într-un loc mult mai profund şi mai tainic.

În acei ani timpurii amorfi, când amintirea abia începuse, când viaţa era plină de Începuturi şi fără de Sfârşituri, şi Totul era Pentru Totdeauna, Esthappen şi Rahel gândeau despre ei doi laolaltă ca Eu, şi separat, individual, ca Noi. De parcă ar fi fost o specie rară de siamezi, separaţi fizic, dar cu identităţi reunite.

Acum, după atâţia ani, Rahel îşi mai amintea cum se trezise într-o noapte chicotind din cauza visului caraghios al lui Estha.

Mai are şi alte amintiri pe care nu ar avea dreptul să le aibă.

Îşi aminteşte, de pildă (deşi nu a fost acolo), ce i-a făcut lui Estha Omul Limonadă Oranjadă la Abhilash Talkies. Îşi aminteşte gustul sandvişurilor cu roşii - sandvişurile lui Estha, pe care Estha le-a mâncat - în Trenul Poştal înspre Madras.

Iar acestea nu sunt decât lucrurile mărunte.

În orice caz, acum ea se gândeşte la Estha şi Rahel ca la Ei, deoarece, separat, ei doi nu mai sunt ceea ce Ei erau sau crezuseră că ar fi.

Vreodată.

Vieţile lor au acum o mărime şi o formă. Estha le are pe ale lui, Rahel pe ale ei.

Muchii, Margini, Frontiere, Ţărmuri şi Limite au apărut ca o trupă de troli la orizonturile lor distincte. Creaturi scunde cu umbre lungi, patrulând Capătul Obscur. Semiluni blânde li s-au adunat sub ochi şi au vârsta pe care o avea Ammu când a murit. Treizeci şi unu.

Nu bătrână.
Nu tânără.
Ci o vârstă numai bună de trăit-murit.

Mai-mai că s-au născut într-un autobuz, Estha şi Rahel. Maşina cu care Baba, tatăl lor, o ducea pe Ammu, mama lor, la spitalul din Shillong să îi nască pe ei a rămas în pană pe drumul şerpuitor al plantaţiei de ceai din Assam. Au abandonat maşina şi au oprit un autobuz aglomerat de transport în comun. Cu înţelegerea stranie a celor foarte săraci faţă de cei înstăriţi în comparaţie cu ei, sau poate doar pentru că au văzut cât de avansată era sarcina lui Ammu, pasagerii care şedeau pe scaune au făcut loc cuplului şi, pe toată durata călătoriei, tatăl lui Estha şi Rahel a trebuit să ţină burta mamei lor (cu ei în ea) ca să nu vibreze. Asta era înainte ca ei să divorţeze şi Ammu să se întoarcă să locuiască în Kerala.

După Estha, dacă s-ar fi născut în autobuz, ar fi primit dreptul de-a călători gratis pentru tot restul vieţii. Nu era clar de unde avea o asemenea informaţie sau cum de ştia el lucrurile astea, dar ani de zile gemenii au nutrit un uşor resentiment faţă de părinţii lor fiindcă îi privaseră de călătorii gratuite pe viaţă cu autobuzul.

Şi mai credeau că, dacă ar fi fost omorâţi pe o trecere de pietoni, Guvernul le-ar fi plătit cheltuielile de înmormântare. Aveau convingerea nestrămutată că pentru asta erau trecerile de pietoni. Funeralii gratuite. Desigur, nu existau treceri de pietoni pe care să fii omorât în Ayemenem, nici măcar în Kottayam, care era oraşul cel mai apropiat, dar văzuseră câteva de la fereastra autoturismului când fuseseră la Cochin, situat la două ore de mers cu maşina.

Guvernul nu a plătit niciodată funeraliile lui Sophie Mol pentru că ea nu a fost omorâtă pe o trecere de pietoni. A fost înmormântată în Ayemenem, în biserica veche cu zugrăveală nouă. Era verişoara lui Estha şi a lui Rahela, fiica unchiului lor Chacko. Venise în vizită din Anglia. Estha şi Rahel aveau şapte ani când a murit ea. Sophie Mol avea aproape nouă. A avut un sicriu special de copil.

Căptuşit cu satin.
Mânerele de alamă străluceau.

Zăcea în pantalonii ei evazaţi, galbeni, cu părul prins într-o panglică şi cu gentuţa ei şic Fabricată-în-Anglia. Avea faţa palidă şi la fel de zbârcită ca un deget de spălătoreasă ţinut prea mult în apă. Congregaţia s-a adunat în jurul sicriului şi biserica cea galbenă s-a umplut ca un gâtlej de sunetele cântecului trist. Preoţii cu bărbi cârlionţate bălăngăneau vase cu tămâie agăţate în lanţuri şi nu le-au zâmbit niciodată copiilor, aşa cum făceau în duminicile obişnuite.

Lumânările lungi de la altar erau aplecate. Cele scurte nu.

O femeie bătrână, pretinzându-se a fi o rudă îndepărtată (pe care nu o recunoştea nimeni), dar care se ivea adesea în preajma morţilor la funeralii (o dependentă de înmormântări? o necrofilă latentă?), a pus colonie pe un tampon de vată şi, cu un aer pios şi uşor provocator, a tamponat cu el fruntea lui Sophie Mol. Sophie Mol mirosea a colonie şi a lemn de coşciug.

Margaret Kochamma, mama englezoaică a lui Sophie Mol, nu îl lăsa pe Chacko, tatăl biologic al lui Sophie Mol, să o cuprindă cu braţul pentru a o alina.

Familia stătea strânsă laolaltă. Margaret Kochamma, Chacko, Baby Kochamma şi, lângă ea, cumnata ei, Mammachi - bunica lui Estha şi a lui Rahela (şi a lui Sophie Mol). Mammachi era aproape oarbă şi purta ochelari fumurii ori de câte ori ieşea din casă. Lacrimile i se prelingeau dindărătul lor şi îi tremurau pe obraz ca stropii de ploaie pe marginea acoperişului. Chacko era singurul fiu al lui Mammachi. Propria ei durere o apăsa. A lui o devasta.

Deşi lui Ammu, Estha şi Rahel li s-a permis să asiste la înmormântare, au fost puşi să stea separat, nu cu restul familiei. Nimeni nu se uita la ei.

În biserică era cald şi marginile calelor se uscau şi se curbau. O albină murise într-o floare din sicriu. Mâinile lui Ammu tremurau şi o dată cu ele cărţulia ei de rugăciuni. Avea pielea rece. Estha stătea lângă ea, cu greu treaz, cu ochii sticlindu-i dureroşi, cu obrajii arzând lipiţi de braţul tremurând al lui Ammu, care ţinea cartea de rugăciuni.

Rahel, pe de altă parte, era cum nu se poate mai trează, extrem de vigilentă şi de fragilă din pricina epuizării de după lupta cu Viaţa Adevărată.

Observă că Sophie Mol era trează la înmormântarea ei. I-a arătat lui Rahel două lucruri.

Primul Lucru era domul înalt, proaspăt vopsit, al bisericii galbene, pe care Rahel nu îl privise niciodată din interior. Era vopsit în albastru-azuriu, cu nori purtaţi de vânt şi minuscule avioane cu reacţie vâjâind, lăsând în urmă dâre albe ce se intersectau în nori. Este drept (şi trebuie menţionat) că ar fi fost mai uşor să observi lucrurile acestea zăcând într-un sicriu privind în sus decât stând în picioare în strană, înconjurată de şolduri triste şi cărţi de rugăciuni.

Rahel se gândi la acel cineva care îşi dăduse osteneala să se urce acolo sus cu nişte cutii de vopsea - alb pentru nori, albastru pentru cer, argintiu pentru avioane - şi pensule, şi solvent. Îşi imagină acolo sus pe cineva ca Velutha, cu trupul gol şi strălucitor, stând pe o scândură, legănându-se de pe schela din domul înalt al bisericii, pictând avioane argintii pe un cer albastru de biserică.

Se gândi la ce s-ar întâmpla dacă ar ceda frânghia. Şi-l imagină picând ca o stea întunecată din cerul pe care îl zugrăvise. Zăcând zdrobit pe pardoseala fierbinte a bisericii, sângele întunecat revărsându-i-se din craniu ca un secret.

La momentul acela, Esthappen şi Rahel descoperiseră deja că lumea avea alte metode de a-i zdrobi pe oameni. Erau deja familiarizaţi cu mirosul. Dulceag-greţos. Ca trandafirii vechi în bătaia vântului.

Lucrul al Doilea pe care Sophie Mol i-l arătă lui Rahel fu puiul de liliac.

În timpul slujbei de înmormântare, Rahel privi un liliac mic, negru, urcându-se pe costisitorul sari negru de doliu al lui Baby Kochamma cu nişte gheruţe lipicioase, uşor curbate. Când ajunse la locul dintre sari şi bluză, cuta ei de tristeţe, mijlocul ei gol, Baby Kochamma ţipă şi lovi aerul cu cartea ei de rugăciuni. Cântecul se întrerupse cu un "Ceeste? Ces-aîntâmplat?" şi pentru un fâlfâit-îmblănit şi un lovit-de-sari.

Preoţii trişti îşi şterseră bărbile cârlionţate cu degete purtând inele de aur de parcă păianjeni ascunşi ar fi ţesut pânze subite în ele.

Puiul de liliac zbură în înalt şi se transformă într-un avion cu reacţie fără dâră în zigzag.

Doar Rahel observă tumba secretă a lui Sophie Mol în sicriu.

Cântecul cel trist reîncepu şi cântară de două ori acelaşi verset trist. Şi, o dată în plus, biserica cea galbenă se umplu de voci ca un gâtlej.

Când coborâră sicriul lui Sophie Mol în pământ, în micul cimitir din spatele bisericii, Rahel ştia că ea nu era încă moartă. Auzise (în locul lui Sophie Mol) sunetele stinse ale noroiului roşu şi sunetele dure ale lateritului portocaliu care strica lacul lucios al sicriului. Auzi bubuiturile înfundate prin lemnul şlefuit al sicriului, prin căptuşeala de satin a sicriului. Vocile triste ale preoţilor estompate de noroi şi lemn.


În pământ, Sophie Mol ţipă şi sfâşie satinul cu dinţii. Dar nu poţi auzi ţipetele prin pământ şi piatră.

Sophie Mol a murit pentru că nu a putut respira.

Înmormântarea ei a ucis-o. Ţăr în ţăr în ţăr în ţăr în ţăr. Pe piatra ei funerară scria O Rază de Soare Dăruită Nouă Prea Puţin.

Ammu explică ulterior că Prea Puţin însemna Pentru Prea Puţin Timp.

După înmormântare, Ammu îi duse din nou pe gemeni la secţia de poliţie din Kottayam. Locul le era familiar. Petrecuseră acolo o bună parte din ziua precedentă. Anticipând duhoarea pătrunzătoare, înecăcioasă, de urină veche care se degaja din pereţi şi mobilier, îşi ţinură nările strânse cu mult înainte ca mirosul să se facă simţit.

Ammu întrebă de şeful secţiei de poliţie şi, când fu condusă în biroul acestuia, îi spuse că se făcuse o greşeală îngrozitoare şi că dorea să dea o declaraţie. Ceru să îl vadă pe Velutha.

Mustaţa inspectorului Thomas Mathew fremăta ca aceea a prietenosului maharajah de la Air India, dar ochii îi erau şireţi şi lacomi.
- Este puţin cam târziu pentru toate acestea, nu credeţi? spuse el.

Vorbea dialectul aspru din Kottayam al limbii malayalami. În timp ce vorbea, privirea i se pironi pe sânii lui Ammu. Spuse că poliţia ştia tot ce trebuia să ştie şi că poliţia din Kottayam nu lua depoziţii de la veshyas sau de la copiii lor nelegitimi. Ammu spuse că o privea pe ea personal. Inspectorul Thomas Mathew ieşi de după birou şi se apropie de Ammu cu bastonul de cauciuc.
- Dacă aş fi în locul dimitale, spuse el, m-aş duce cuminte acasă.

Apoi îi lovi uşor sânii cu bastonul. Uşor. Tap, tap. De parcă ar fi ales fructe de mango dintr-un coş. Arătându-le pe cele pe care le dorea ambalate şi duse la el. Inspectorul Thomas Mathew părea să ştie pe cine putea alege şi pe cine nu. Poliţiştii au acest instinct.

În spatele lui, pe o tablă roşu cu albastru scria:


Când au părăsit secţia de poliţie, Ammu plângea, aşa că Estha şi Rahel n-au întrebat-o ce înseamnă veshya. Şi nici nelegitim. Era prima dată când îşi vedeau mama plângând. Nu suspina. Chipul îi era încremenit, dar lacrimile îi şiroiau din ochi şi i se prelingeau pe obrajii împietriţi. I-a îngrozit pe gemeni. Lacrimile lui Ammu făceau real tot ceea ce până atunci păruse ireal. S-au întors la Ayemenem cu autobuzul. Taxatorul, un bărbat scund, în kaki, a alunecat spre ei pe balustrada autobuzului. Şi-a proptit şoldurile osoase de spătarul unui scaun şi şi-a ţăcănit cleştele de taxat spre Ammu. Încotro? voia să însemne ţăcănitul. Rahel putea să simtă mirosul teancului de bilete de autobuz şi acreala barelor de oţel pe mâinile taxatorului.
- E mort, îi şopti Ammu. L-am ucis.
- Ayemenem, spuse iute Estha, înainte ca omul să îşi piardă răbdarea.

Scoase banii din poşeta lui Ammu. Conductorul îi dădu biletele. Estha le îndoi cu grijă şi le puse în buzunar. Apoi, cu mânuţele lui mici, îşi cuprinse mama încremenită şi înlăcrimată.

Două săptămâni mai târziu, Estha fu Returnat. Ammu a fost silită să îl trimită înapoi la tatăl lor, care demisionase la vremea aceea din postul lui izolat de pe plantaţia de ceai din Assam şi se mutase în Calcutta să lucreze pentru o companie care producea negru de fum. Se recăsătorise, se lăsase de băut (mai mult sau mai puţin) şi nu mai avusese decât recidive ocazionale.

Estha şi Rahel nu se mai văzuseră de atunci.