Portretul lui M

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Matei Călinescu (n. 1934) este profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. A părăsit România în 1973, lăsînd în urmă cîteva cărţi de critică literară, între care Conceptul modern de poezie (1972; ediţia a II-a, Editura Paralela 45, 2002), şi un scurt roman-eseu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1969; ediţia a II-a, 1971; ediţia a III-a, Editura Polirom, 1995), distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1969). Volumul în engleză Five Faces of Modernity (1987) a fost tradus în mai multe limbi, inclusiv în română (Cinci feţe ale modernităţii, Editura Univers, 1995). Împreună cu Ion Vianu a publicat în româneşte Amintiri în dialog (1994; ediţia a II-a, Editura Polirom, 1998). La Editura Polirom au mai apărut, în două ediţii, Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade (2002; Marele Premiu al ASPRO) şi traducerea din limba engleză a volumului Rereading (1993), sub titlul A citi, a reciti (2003; Premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru ştiinţe socio-umane, acordat Editurii Polirom).


Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui.

În acele zile, n-am putut face nimic altceva decît să mă gîndesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercînd să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în tîrziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întîmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar. Un dar al lui Dumnezeu? Chiar dacă eu nu pot fi sigur de asta, o murmură numele lui, care este şi al meu, din adîncurile etimologiei biblice. Un nume, se zice, este un semn - nomen est omen - dar acest omen e totdeauna indescifrabil, un mic mister înfăşurat într-un mister mare, foarte mare, infinit.

Am scris această carte pentru mine - ca un soi de exerciţiu spiritual - dar sper că ea ar putea fi de folos şi altora. Această speranţă mă face s-o încredinţez tiparului. Mulţumesc din inimă celor care au citit textul în manuscris, făcîndu-mi observaţii importante şi încurajîndu-mă: Ucăi, soţia mea, Irinei, fiica mea, surorii mele Marina (Ina) Pascot, nepoatei mele, Claudia Ghestin, Luciei Pîslaru, vara Ucăi, precum şi prietenilor Ion Vianu, Marie-France Ionesco, Ilinca Zarifopol-Johnston, Gabriela Adameşteanu, Tereza Culianu-Petrescu, Dan Petrescu (care, generos, şi-a asumat şi responsabilitatea redactării cărţii) şi, last but not least, lui Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, care a sprijinit efectiv reîntoarcerea mea în Itaca literelor româneşti, după o lungă absenţă.

(Matei Călinescu)

Moartea e începutul oricărei biografii, al poveştii oricărei vieţi. Adevăratul început. M ar fi fost de acord. I-ar fi plăcut, poate, ca una din acele glume care-l înveseleau, ca una din acele răsturnări neaşteptate de termeni care lui i se păreau absurde, cum ar fi fraza "Începutul e sfîrşitul". Paradoxul mai adînc i-ar fi scăpat, deşi poate că ar fi căzut o clipă pe gînduri, înainte de a izbucni în rîs, înainte de a aplauda tare de două-trei ori, ca atunci cînd era plăcut surprins. Paradoxurile de limbaj îl bucurau spontan, erau pentru el unul din jocurile pe care le îndrăgea - pentru gratuitatea lor, dacă nu pentru altceva.

Povestea unei vieţi, încercarea de a-i găsi sensul, dacă viaţa poate avea vreunul (deşi Eclesiastul ne spune că n-are, cum de altfel nimic n-are, nici chiar căutarea lui Dumnezeu, nici chiar Dumnezeu însuşi, care, nepătruns, e deasupra unor asemenea mărunţişuri) - dacă, deci, viaţa poate avea vreo fragilă, ascunsă, efemeră, iluzorie semnificaţie, aceasta poate fi întrezărită doar la sfîrşit, cînd povestea s-a terminat, cînd a ieşit din timp, cînd s-a transformat în trecut pur, îngheţat, care se afundă tot mai mult în celălalt trecut, trecutul "fenomenal" al memoriei noastre, care are totdeauna un viitor, fie el cît de îngust, şi spre care prezentul aruncă lumini schimbătoare. Asta i-ar fi fost mai greu lui M să înţeleagă, oricît m-aş fi străduit eu să-i explic. Dar timpul e în definitiv inexplicabil, doar intuibil, cum observa atît de exact Sfîntul Augustin în Confesiunile sale. Ştim ce este, dar nu-l putem defini. Uneori nici măcar nu ştim dacă este.

M avea un sentiment al timpului pe care eu însumi nu-l înţelegeam, un sentiment dominat parcă de o teamă de viitor, un viitor pe care nu şi-l putea sau, poate, nu voia să şi-l închipuie; trăia în prezent, cu o conştiinţă a trecutului înceţoşată, cu puţine zone limpezi. N-avea nostalgii, după cum n-avea visuri de viitor sau stări de vagă reverie. Cum a exclamat Uca, în noaptea de veghe din biserică, cînd eram amîndoi lîngă sicriul lui deschis, şi eu i-am citit cu glas tare pasaje din Eclesiast: "Nu e nimic nou sub soare... tot ceea ce este a fost de mult... toate li se întîmplă tuturor la fel...": "Îl recunosc, aici, pe M!" Într-adevăr, credinţele lui erau de acest tip, simple, generale, de bun-simţ şi ca atare universal valabile, dar fără pesimismul Eclesiastului, fără dramatism, fără răscolitoarea poezie a textului biblic. Filosofia lui implicită era aceea a unui Eclesiast senin, împăcat cu sine, căci, pentru el, nimic n-ar fi putut fi altfel decît este; mai mult, n-ar fi trebuit să fie altfel de cum este.

Am avut, la două zile după ce a încetat brusc să respire, într-o criză epileptică de o fracţiune de secundă, următorul dialog imaginar cu M: "Moartea ta e o mare tragedie pentru noi". El mi-a răspuns: "Orice moarte e o mare tragedie". Aşa gîndea el. Nu moartea lui individuală, ci moartea în genere, moartea tuturor e marea tragedie. Dar o tragedie banală, ca orice lucru perfect previzibil, fie el cît de îngrozitor. Iar despre astfel de lucruri, era o veche convingere a lui, aproape că nu merită să vorbeşti. Răspunsul lui avea un subînţeles - tocmai pentru că, pentru el, ceea ce spunea era deasupra oricărui context personal, pentru că n-avea nici o legătură cu el personal, cu noi, pentru că era un adevăr ştiut, dureros, desigur, înspăimîntător într-un fel abstract, dar mai ales ştiut - o dată pentru totdeauna. Subînţelesul, nu lipsit de o intenţie polemică, era: "Să nu mai vorbim despre asta, e o noutate veche de cînd lumea, ce rost are s-o tot repetăm". (Fără îndoială, el n-ar fi fost în stare să formuleze o astfel de frază, dar înţelesul subînţelesului, pentru mine, era mai clar decît cristalul.)

În viaţă, îl enervau, uneori îl înfuriau şi-l excedau, cuvintele sau formulele des repetate. Percepea în ele numai repetiţia, vorba în aparenţă goală, cu totul de prisos. Nu-şi dădea seama că banalităţile pot servi, dacă nu propriu-zis pentru comunicare, măcar ca semnale "fatice", cum le zic lingviştii, ca semne convenţionale de recunoaştere şi de bunăvoinţă, ca indicaţii sociale care invită la comunicare, dacă e cazul (regula tacită fiind că de cele mai multe ori nu e cazul). Mergea cu această aversiune pentru formulele de politeţe - deşi numai atunci cînd îi erau adresate lui - pînă la a nu răspunde la "Bună dimineaţa", sau a răspunde scurt, cu iritare şi plictiseală, parcă numai pentru a evita o repetiţie. Sau poate dimineţile el era într-o dispoziţie proastă, morocănoasă - începe încă o zi cu neviitorul ei! - căci seara răspundea la "Noapte bună", ba chiar spunea el însuşi de mai multe ori "Noapte bună", ca şi cînd ar fi vrut să întîrzie cît mai mult ducerea la culcare, "Noapte bună... Noapte bună", încă o dată şi încă o dată... Mai mult, uneori, seara tîrziu, cînd noi eram obosiţi şi abia aşteptam să ne culcăm, el devenea vorbăreţ, venea şi se aşeza la capul patului nostru punînd întrebări, povestind în felul lui, cu multe goluri, întreruperi, căutări de cuvinte, dar într-o stare aproape de exaltare, cînd nouă ne cădeau pleoapele de somn.

Dar mai era ceva în subtextul frazei, atît de tipică pentru felul lui de a gîndi: "Orice moarte e o tragedie". Din cînd în cînd îi plăcea să termine o discuţie cu o astfel de afirmaţie generală, lapidară, incontestabilă. Cînd încercam să-l facem să înţeleagă diferenţa dintre el şi ceilalţi copii sau, mai tîrziu, ceilalţi adolescenţi sau tineri, el spunea: "Toţi oamenii sînt diferiţi". Era poate modul lui de a-şi asuma diferenţa, ca pe un lucru perfect normal. Fiecare e cum e. Nimeni nu se poate schimba în altcineva. Intra şi un element de stoicism natural, neînvăţat, uimitor în răspunsul lui la exclamaţia mea mentală, cînd mi-am închipuit acea conversaţie cu el, la două zile după moartea lui fulgerătoare: "Orice moarte e o mare tragedie". Deci: moartea mea nu-i mare lucru. E o tragedie care nu contează. E o mare tragedie care nu înseamnă nimic. Poate asta încerca el să-mi comunice, cu o anume seninătate, în dialogul nostru imaginar. Încerca, totodată, să mă consoleze, căci ştia durerea mea şi era sensibil, extrem de sensibil la durerea altora. Pe a lui o lua ca pe ceva absolut normal. "Toţi oamenii sînt diferiţi" pentru el însemna: "Toţi oamenii sînt normali; toţi oamenii sînt aşa cum sînt, aşa cum trebuie să fie".

Şi totuşi... Cînd mă gîndesc la el, cînd trec în revistă, într-o ordine întîmplătoare, amintiri pe care mi le trezeşte cîte un colţ din casa în care am locuit nedespărţiţi timp de 25 de ani, îmi răsare în minte imaginea lui, ar trebui să spun imaginile lui la diferite vîrste, dar mai ales cele mai recente. Prezenţa lui, felul lui stîngaci, împiedicat de a se mişca, paşii lui greoi, care făceau să scîrţîie treptele scării de lemn din casa noastră - astfel încît, cînd le urca, ştiam totdeauna că e el, că nu poate fi decît el -, felul în care mă chema, cînd avea nevoie de ceva, spunîndu-mi la început "mom" sau "mamă" de cîteva ori, deşi ştia că mi se adresează mie, şi abia într-un tîrziu şi parcă dezamăgit "dad" sau "tată" (mama fiind fiinţa pe care o chema el, totdeauna, din adîncul făpturii lui, cu această silabă primordială, cu revenirea consoanei labiale "m" care în mai toate limbile inaugurează numele mamei), felul în care îmi vorbea, cu pauze lungi, căutîndu-şi cuvintele pe care nu le găsea sau le găsea cu greu, după echivalentul unor chinuitoare bîjbîieli verbale, frustrările lui care se terminau de obicei printr-o renunţare ("Never mind"), toate acestea, împreună, îmi apar azi nu numai ca simptome ale condiţiei lui, ci şi ca manifestări externe ale unui fel de angelism sau de inocenţă esenţială, care nu se lăsau reduse la autismul diagnosticat cînd era elev în şcoala elementară. Venea, oricum, din altă lume, cu un mesaj pe care nu-l puteam descifra, cu un mister pe care nu-l înţelegeam, decît ca pe o lumină îndepărtată, rară, infinit stranie în discreţia ei. Construcţii post-mortem? Poate. Dar asta e lecţia lui, ceea ce am învăţat de la el, într-un tîrziu: lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecţiunea pe care o atrăgea ca un magnet şi de care se bucura, bucurînd.

Ţin minte că atunci cînd am aflat - lovit în stupidul meu orgoliu patern, în aroganţa mea nepedepsită, în grandioasele mele reverii pentru viitorul fiului meu, care sînt în fond ale oricărui părinte - am avut pentru un timp fantasma călugăririi în doi, a ieşirii din lume, a unei vieţi monahale, sever ritualizate. Era, într-un fel, pentru că eu nu eram credincios, fantasma unei duble cvasi-sinucideri, a unei ieşiri definitive din lume, a unei mortificări permanente pentru mine, dar nu pentru el, căci lui, credeam, ritualurile i-ar fi fost binefăcătoare, după haosul care părea a fi pentru el viaţa în societatea umană, ale cărei cerinţe tacite şi atît de complicate el nu le putea învăţa. Eram încă în prada mîndriei luciferice şi a ruşinii de a avea, tîrziu în viaţă, un copil handicapat, iubit cu disperare şi cu care voiam să mă identific fără să mă pot identifica. Era, totodată - mulţumesc lui Dumnezeu - începutul unui proces lent de înţelegere, fie şi a faptului că nu puteam înţelege. Uitasem complet de această fantasmă de acum mulţi ani cînd mi-a fost reamintită de Uca. Uitasem nu numai pentru că mă împăcasem cu mine însumi, dar mai ales pentru că, între timp, descoperisem atîtea şi atîtea.

M era o fiinţă cu totul aparte. Odată Misty, o prietenă a Irinei care-l ajuta pe M la începutul lucrului său la biblioteca publică din Bloomington, i-a cerut, pe un ton glumeţ, un "autograf" şi M, îndatoritor şi surîzător, a semnat cu scrisul lui şovăielnic, laborios: "Professor Matthew Calinescu". De unde i-o fi venit ideea acestui titlu de profesor? O explicaţie într-o logică normală ar fi aceasta: autografe se cer doar oamenilor celebri, iar simplul lui nume, necunoscut, n-avea nimic de-a face cu acea categorie onorifică. Se va fi gîndit că poate să împrumute, pentru această unică ocazie, tot în glumă, titlul universitar al tatălui său? Misty mi-a arătat amuzată autograful şi eu - de ce oare? - i-am spus lui M că ar trebui să pună ghilimele în jurul cuvîntului "Professor"; el s-a supus, puţin întristat că nu pricepusem, sau aşa mi s-a părut mie. De ce? De ce? De fapt, într-o altă logică, el chiar asta era: un profesor, nu universitar, desigur, dar un profesor sfios, discret, tăcut, de angelism şi de inefabil, dăruind celor cu care venea în contact lucruri de taină şi de seninătate, lucruri fără preţ.

Mai mult decît acasă, unde noi eram prea deseori şi martorii suferinţelor lui şi ale izbucnirilor lui de furie umană-prea-umană (cînd nu se putea exprima, cînd tonul vocilor noastre se ridica, fie cît de puţin, şi el, cu auzul lui extraordinar de sensibil, percepea zgomote de o intensitate covîrşitoare, ameninţătoare, terifiante), prezenţa lui angelică, cealaltă jumătate a fiinţei lui, cea adevărată, se impunea blajin, sub semnul dublu al neajutorării lui vizibile şi al umorului lui de o calitate specială, care deschidea porţile bine ferecate ale convenţionalismelor din viaţa cotidiană şi trezea bunătăţi ascunse, naivităţi uitate, prospeţimi care se uscaseră de mult. M era, fără să vrea, fără să ştie, un mic maestru al umorului absurd cristalin, inocent, copilăresc, atins uneori de aripa poeziei. Daniel Baron, fostul lui profesor de matematică la şcoala medie Harmony, îşi amintea după mai bine de zece ani micul discurs de absolvire al lui M, cel mai memorabil pe care-l auzise în cariera lui, spunea el. La sfîrşitul ultimului an de şcoală medie, la serbarea organizată cu acel prilej, toţi elevii fuseseră invitaţi pe un podium, în micul amfiteatru invadat de iarbă din grădina şcolii, să spună cîteva cuvinte. M ezita, era intimidat de audienţa de colegi, de profesori, de părinţi, dar pînă la urmă şi-a luat inima în dinţi şi, cu o voce tremurată, dar decisă, a ţinut următoarea cuvîntare (reprodusă de Daniel Baron după slujba funerară, la noi acasă, unde îi invitasem pe toţi cei care fuseseră apropiaţi de M în cursul scurtei sale vieţi): "Aş vrea să mulţumesc profesorilor mei, de la care am învăţat multe, aş vrea să mulţumesc colegilor mei, care m-au ajutat şi au fost buni cu mine, aş vrea să mulţumesc clădirii şcolii, în care am petrecut patru ani, aş vrea să mulţumesc sălilor de clasă şi coridoarelor, pereţilor şi planşelor de pe pereţi, şi pupitrelor şi scaunelor pe care m-am aşezat, şi sălii de gimnastică, şi aş vrea să mulţumesc şi grădinii şi pomilor din grădină şi tufişurilor şi ierbii..." Daniel Baron a încheiat: "De fapt, mai mult decît l-am învăţat noi pe M ne-a învăţat el pe noi, pe mine şi pe ceilalţi profesori pe care i-a avut, şi chiar şi pe unii pe care nu i-a avut şi l-au cunoscut doar în treacăt".

Prietenul mai mare, şi de fapt mentorul lui M, autist şi el, în vîrstă de 51 de ani, căsătorit, cu doi băieţi, Phil Wheeler, a venit la noi să ne vorbească despre M, cu ochii umflaţi de lacrimi, izbucnind din timp în timp în plîns în cursul conversaţiei. Se întrerupea adesea repetînd, cu o voce răguşită de atîta vorbit prin plîns: "My heart is broken" ("Mi-e inima zdrobită").

Acum 14 ani, cînd M era elev la şcoala Harmony, Phil s-a oferit să-l mediteze la matematică şi mai ales la fizică, la care avea anumite dificultăţi. (Acestea erau în principal dificultăţi de traducere a unor probleme din limbajul obişnuit, în care erau exprimate, în limbajul matematic în care trebuiau rezolvate. M nu înţelegea de ce problemele nu sînt puse direct, fără ocolişuri, fără imagini şi referinţe concrete, în limbaj pur abstract. Îl încurca contextualizarea lor didactică, adeseori artificială.) Şcoala contactase Centrul de Autism al statului Indiana şi Marci Wheeler, soţia lui Phil, care lucra şi continuă să lucreze acolo, l-a recomandat pe soţul ei, care pe vremea aceea nu avea serviciu şi era disponibil, gata să-şi găsească fie şi o ocupaţie voluntară, şi cu atît mai mult gata să ajute un copil care făcea parte din categoria celor afectaţi, ca şi el, de autism. A început să vină la şcoală, după orele de predare, o dată, apoi de două ori pe săptămînă, şi s-a legat numaidecît de M, dincolo de obligaţiile unui meditator. Am vrut, bineînţeles, să-l plătim pentru serviciile lui, dar de la început el a refuzat net, încăpăţînat, chiar jignit. Nu, nu putea cu nici un chip să accepte să fie remunerat pentru un lucru pe care-l făcea cu drag, pentru M, dar şi pentru propriul său echilibru psihologic. Îşi simţea o vocaţie în a ajuta pe cineva pe care-l vedea ca pe un alt sine-însuşi, la o vîrstă mai fragedă. De cînd îl ştiu, Phil n-a pregetat să-şi dăruiască timpul şi energia, cu o generozitate misionară, altor oameni cu autism. Iar M ocupa, din raţiuni misterioase, un loc cu totul special în inima lui.

Mai degrabă scund, dar viguros, cu ochii străbătuţi din cînd în cînd de sclipiri febrile, cu o expresie blînd-speriată pe faţa cu trăsături adîncite (o faţă mobilă şi intensă totodată), Phil este extrem de articulat în vorbire, deşi în vocea lui e şi ceva oarecum mecanic, o lipsă de inflexiuni şi de modulaţii care pune toate cuvintele lui, rostite repede şi fără pauze, pe acelaşi plan, un plan care se rupe brusc cînd interlocutorul schimbă subiectul sau îl întrerupe cu o întrebare. Altfel, impresia e că el ar putea vorbi fără să se oprească, fără să ţină seama de reacţiile celorlalţi, pe acelaşi ton, pentru lungi perioade de timp, indiferent dacă e ascultat sau nu, de fapt incapabil să-şi dea seama, punîndu-şi toată atenţia în faptul însuşi al vorbirii.

Povestea lui e următoarea: s-a născut într-o familie de oameni simpli din South Bend, a crescut fără probleme (sau fără ca cineva să-şi dea seama de problemele lui: într-o familie cu mijloace precare şi cu mai mulţi copii, simţul observaţiei individualizate şi amănunţite lipseşte, iar simptomele autismului, mai ales în cazul sindromului lui Asperger, pot uşor trece drept mici accidente sau bizarerii care n-au nici o semnificaţie). Era pe deasupra inteligent şi avea rezultate excelente la şcoală, încît era considerat "intelectualul" într-o familie fără preocupări intelectuale.

Era un singuratic, n-avea prieteni printre colegi, şi-şi concentra întreaga atenţie asupra învăţatului, în cadrul bine structurat al şcolii şi apoi al liceului, pe care l-a terminat strălucit. Imediat după aceea au urmat şocul şi căderea în lumea reală, în lumea socială de după şcoală, a cărei lipsă de structură l-a dezorientat şi l-a umplut de o spaimă paralizantă. Găsindu-se în mijlocul a ceea ce i s-a părut un haos, a început să se comporte şi să acţioneze haotic. Dus la un psihiatru în 1970, într-o vreme în care nu se ştia încă mai nimic despre autism, a fost diagnosticat ca schizofrenic şi tratat ca atare, cu medicamentele cele mai nepotrivite, care i-au agravat condiţia. A început să lucreze ca mecanic auto într-un atelier de reparaţii şi, după o perioadă grea (tolerabilă la un ucenic începător, speriat şi neîndemînatic, dar doritor să înveţe), a intrat în structura aşteptărilor şi obligaţiilor, în rutina ocupaţiei de mecanic auto, ajutat desigur şi de inteligenţa lui şi de cunoştinţele de fizică (mai ales de mecanică) acumulate în şcoală. A început să lucreze bine. Mai important pentru el a fost că a început să se orienteze în lumea aceea mică a atelierului şi mai ales în lumea şi mai mică a lucrului zilnic pe care-l avea de făcut. S-a simţit mai stăpîn pe sine. Dar tocmai pentru că lucra bine şi disciplinat şi pentru că părea supracalificat pentru munca aceea destul de elementară, şeful atelierului s-a hotărît să-l promoveze. Această schimbare bruscă de rutină l-a dărîmat psihologic, nu mai înţelegea nimic, nu ştia ce se aşteaptă de la el, a fost înspăimîntat şi şi-a dat numaidecît demisia. Cu pauze mai lungi sau mai scurte, a trecut prin mai multe experienţe similare, cucerindu-şi o siguranţă fragilă în munca de începător care i se încredinţa, dar nerezistînd şocului promovării. Era din ce în ce mai "nebun". Dintr-o legătură cu o tînără - care nu voia totuşi să se mărite cu un schizofrenic - s-a născut o fată, Barbara. Mama s-a măritat după un timp cu un bărbat "normal", iar Phil, cu nostalgia vieţii structurate din liceu, s-a hotărît să vină la Bloomington, să facă studii de fizică la universitate, fără să-şi dea seama că pattern-ul vieţii de student e cu totul diferit de acela al vieţii de elev. Norocul lui a fost că la Bloomington "nebunia" lui a fost în sfîrşit diagnosticată corect: autism (pe vremea aceea Asperger era necunoscut).

De cîte ori nu ne-a repetat Phil, de-a lungul anilor, că acesta a fost momentul de răscruce fericită din viaţa lui, momentul din care a început să se înţeleagă pe sine - în ciuda ininteligibilităţii esenţiale a lumii şi a societăţii umane pentru orice autist! La Centrul de Autism al universităţii, a întîlnit-o pe Marci, care lucra acolo, o femeie tăcută, modestă, timidă, care a fost probabil impresionată de autismul superior al lui Phil, atît de diferit de cel al copiilor sau tinerilor cu care avea de-a face zilnic, dublat de o inteligenţă atît de deosebită şi de un dar al vorbirii care ei îi lipsea. Mişcată şi de hotărîrea cu care el se angajase pe drumul studiului (lua notele cele mai mari la cursurile de matematică şi de fizică) şi atrasă de personalitatea lui deschisă, sinceră, fără ascunzişuri, în ciuda bizareriilor şi limitărilor lui, pe care ea le putea înţelege mai bine decît oricine altcineva, ea a acceptat să-i devină soţie. În plus, poate că într-un impuls de generozitate feminină, a vrut să-l ajute, să-l "salveze", să-l transforme într-un om "normal". Cunosc şi alte cazuri asemănătoare: bunăoară, fosta mea profesoară de engleză la liceul "Titu Maiorescu", cu care mă împrietenisem, şi care-mi vorbea de marea ei dragoste pentru un violonist şi muzicolog homosexual, cu care fusese logodită şi pe care voise să-l "salveze"; acesta i se spovedise, o iubea şi el în felul lui, iar ea era gata, în pasiunea ei, dacă "salvarea" s-ar fi dovedit imposibilă, să-i ofere măcar un paravan social. El însă, poate datorită generozităţii lui, poate exclusivismului lui uranian, nu acceptase sacrificiul şi căsătoria nu mai avusese loc. (La cîţiva ani după aceea, violonistul fusese arestat pe motive politice şi-şi pusese capăt zilelor într-una din închisorile gulagului comunist românesc.)

Iată-l aşadar pe Phil căsătorit cu buna Marci. S-au născut apoi doi băieţi, mai întîi Jake, urmat la cîţiva ani de Adam. În ultimii ani amîndoi s-au apropiat de M şi l-au iubit. Faţa lui Adam era udă toată de lacrimi la biserică, în timpul slujbei pentru M, iar Jake, adolescent acum în ultima clasă de liceu, s-a apropiat de noi şi ne-a spus, cu o voce gîtuită de emoţie: "Să ştiţi: M e omul cel mai bun pe care l-am cunoscut în viaţa mea". Părea mai mult decît o formulă de politeţe.

Dar să continui povestea, care mie mi se pare extraordinară, a lui Phil, "geniul autist", cum l-am numit într-unul din mai vechile mele jurnale. El a izbutit, într-un tîrziu, să-şi ia diploma de Bachelor of Science în fizică. Partea cea mai grea, aproape insurmontabilă, a studiilor prelungite a fost trecerea unor examene obligatorii la ştiinţele sociale şi la limbă şi literatură engleză, care include şi o probă scrisă. Limbajul e una din zonele cele mai sever afectate de autism. Mai uşor de trecut, în multe cazuri de autism numit "high-functioning" (nu găsesc un corespondent românesc potrivit), e obstacolul limbii vorbite, pe care Phil l-a trecut cu succes. Limba scrisă e însă cu totul altceva, centrii cerebrali care răspund de scriere sînt diferiţi de cei care controlează vorbirea, aparţin unui alt modul cerebral, care pare a fi în chip mai general afectat la autişti. Există şi aici excepţii, una din ele fiind Donna Williams, care şi-a putut scrie autobiografia - voi vorbi mai mult despre ea mai încolo. Phil n-a fost o asemenea excepţie. Un subiect pe care l-ar putea expune verbal cu o anumită claritate (în ciuda poate a unor paranteze sau "razne", cum le-aş numi, uşor de ignorat), pus pe hîrtie se împotmoleşte în incoerenţă. A izbutit totuşi să treacă şi de această piedică, datorită unei inocente ilegalităţi pe care mă felicit că am comis-o: i-am dat o notă fictivă pentru un curs fictiv pe care l-ar fi luat cu mine şi care a satisfăcut ultima cerinţă, punctajul necesar la subiectul de "English Composition" pentru acordarea diplomei.

Dacă pentru Phil diagnoza de autism a fost eliberatoare, o cotitură fericită în viaţa lui, o adevărată revelaţie, M, la vîrsta lui fragedă, n-ar fi putut înţelege despre ce e vorba, iar mai tîrziu, cînd i-am vorbit despre autismul lui, a rămas nepăsător, netulburat. Pentru noi a fost însă o lovitură cumplită. Lipseau orice antecedente clare atît în familia mea, cît şi în a Ucăi: ne-am scormonit amintirile spre a descoperi la strămoşii noştri semne psihotice, fie ele cît de ambigue, şi desigur că am descoperit unele, dar ele nu indicau vreun caz de autism asemănător cu cel al lui M. Enigma lui rămînea şi, în timp, devenea din ce în ce mai profundă.

După o perioadă agitată pentru el, în şcoala elementară publică, unde, în clase cu prea mulţi elevi şi apoi, la ora prînzului, în marele refectoriu unde luau masa sute de copii, el se simţea respins, frustrat, gata să replice violent cînd era luat în rîs sau aţîţat (copiii, în grup, pot fi cruzi), l-am mutat în clasa a IV-a la şcoala privată Harmony, unde s-a simţit bine. În clasa lui de acolo, avea doar opt colegi şi profesorii erau nu numai binevoitori (cum de altfel fuseseră şi cei de la şcoala publică), dar şi în stare să acorde mai multă atenţie individuală elevilor. Dintr-un "bătăuş" singuratic, închis în sine, cum fusese, M s-a transformat aproape peste noapte într-un copil cuminte. Ciudăţeniile lui au fost acum privite ca mici giumbuşlucuri, ca încercări de a atrage atenţia prin glume sau gesturi hazoase, care stîrneau rîsul bonom, afectuos, şi nu rîsul ironic penalizator, caustic, prin care e cenzurată sau respinsă diferenţa. Asta l-a încurajat pe M şi l-a ajutat să-şi dezvolte o tehnică de a-şi înconjura deficienţele într-o aură de umor inocent-absurd, uşor de tolerat şi chiar de îndrăgit. Profesorul lui de matematică, Daniel Baron, ne-a povestit deunăzi următoarea întîmplare din ultima clasă elementară: preda o lecţie de aritmetică şi voia să ilustreze o teoremă folosind scobitori. L-a rugat pe M, care era aşezat lîngă catedră, să-i aducă la tablă cutia pregătită cu scobitori. M a luat cutia şi o ducea grijuliu, cînd s-a împiedicat şi toate scobitorile s-au împrăştiat pe podea. "Patru mii şase sute nouăzeci şi trei", a declarat M ridicîndu-se, şi a zîmbit. Aşa şi-a parat el stînjeneala, cu o glumă. Şi cînd copiii au rîs, nu se mai ştia dacă rîd de M sau de gluma lui. O altă paranteză: după una din serbările şcolare, totdeauna urmate de jocuri, cîntece şi scenete inventate de şcolari, cît şi de activităţi distractive, tombole etc., M s-a întors acasă cu un uriaş borcan plin vîrf cu acele dulciuri numite jelly beans (un fel de jeleuri). "L-am cîştigat la tombolă", a zis surîzînd, "am ghicit cel mai aproape de numărul de bomboane din borcan. Am ghicit 1882 şi erau 1885." Se mîndrea şi se amuza cu astfel de mici succese.

În noua atmosferă de la Harmony, el a făcut progrese rapide (progrese mici, dar importante pentru sentimentul lui de demnitate personală în societate, de care avea atîta nevoie). Într-un cuvînt, a devenit ceea ce era şi a rămas: un copil bun, de o sinceritate dezarmantă, cu emoţii delicate care-l apropiau de copiii mai mici, cu care îi plăcea să se joace, mereu protector, căci dobîndise şi un fel de înţelepciune, un fel de naivă maturitate blîndă, care se armoniza cu vîrsta lui emoţională atît de fraged-constantă de-a lungul întregii sale vieţi. Am înţeles mai bine acest fenomen cînd am citit-o pe Donna Williams, pomenită în treacăt mai sus, care mărturisea că avea, chiar cînd îşi scria cartea Nobody Nowhere, o vîrstă emoţională de 3-4 ani, adăpostită într-un trup matur şi coexistînd cu o vîrstă mentală pe deplin matură, pe care o dovedea însăşi calitatea textului ei. (Merită poate să spun aici că şi ea se simţise eliberată cînd i se pusese, la 28 de ani, diagnosticul de autism.)

Lui M, aşadar, nu i-am vorbit de autismul lui pînă în pragul adolescenţei, cînd ni s-a părut că totuşi ar trebui să ştie, deşi în mod paradoxal el nu se simţea cîtuşi de puţin diferit de ceilalţi. Cînd încercam să-l facem conştient de diferenţa lui, el ne răspundea, de pe atunci, cu candoare şi cu înţelepciune: "Dar toţi oamenii sînt diferiţi" sau "Fiecare om e aşa cum e". Subînţelesul era că-i comunicam un truism: dacă toţi oamenii sînt diferiţi, nimeni nu e, de fapt, diferit. Îi lipsea conceptul, de altfel fals (o ficţiune statistică), de "normalitate". Am luat atunci hotărîrea de a vorbi cu psihoterapeuta Stine Levy (cea care-l diagnosticase şi pe Phil şi, în ultimă instanţă, pe M, cu 7-8 ani în urmă) şi de a-i propune să-i spună ea lui M că are autism, şi ce înseamnă asta, în cursul cîtorva sesiuni de psihoterapie. A acceptat, era şi ea de părere că venise timpul ca M să ştie, dar după cîteva săptămîni de întîlniri cu M, care lui îi făceau mare plăcere - era foarte încîntat cînd îl duceam la ea şi-l lăsam acolo pentru o oră - ea ne-a spus că M e atît de echilibrat, atît de luminos în sinea sa, încît n-avea rost să-l convingă că are autism sau să continue o psihoterapie care era de prisos. M de altfel ajunsese să ştie vag că are autism, dar nu-i păsa, era ca şi cum ar fi ştiut că are ochi căprui şi nu albaştri. Nimic dramatic sau, din contra, îmbucurător. Sînt aşa cum sînt. Ce e aşa de important sau grav că eşti aşa cum eşti? N-a fost pentru el nici o eliberare, nici un subiect de preocupări anxioase. Era netulburat şi aşa a rămas, deşi mai tîrziu, cînd am fost cu el la diferite conferinţe de autism şi a întîlnit acolo alţi tineri cu aceeaşi condiţie, s-a înţeles de minune cu unii dintre ei, s-a împrietenit cu ei, şi luni sau chiar ani de zile după aceea avea cu ei interminabile convorbiri telefonice. Se simţea bine printre persoane cu autism, dar se simţea la fel de bine şi printre colegii de serviciu de la Indiana Center for 21st Century Scholars (unde a lucrat aproape 6 ani) sau printre cei de la biblioteca publică din Bloomington, în ultimii săi doi ani de viaţă.

Relaţia lui cu Phil a fost de un ordin particular. Phil l-a iubit de la început, a fost cucerit de el, iar iubirea lui avea avantajul că nu venea din partea unui părinte, că era spontană şi gratuită, nu obligatorie cum credea M că e dragostea părinţilor pentru copiii lor şi a copiilor pentru părinţi. (El detesta tot ce e obligatoriu: ne iubea în felul lui lipsit de efuziuni pentru că aşa simţea, în afara oricărui sentiment de datorie; iar dragostea cu care-l înconjuram trebuia să fie tot aşa, liberă, neaşteptată, fără manifestări externe.) Cu timpul, s-a creat între Phil şi M o reciprocitate care a continuat să întărească afecţiunea pe care Phil o avea faţă de M. Era ştiut că duminicile vine Phil să-l ia pe M la el acasă, unde juca diferite jocuri (video, de obicei, sau Monopoly, pentru care M avea o slăbiciune încă din copilărie) cu Adam şi Jake; unde, de asemenea, Phil stătea îndelung de vorbă cu M, serios, dar şi glumeţ în anumite momente, ca şi în alte împrejurări, cînd venea, bunăoară, să-l scoată pe M să ia masa de prînz în oraş. Uneori, de faţă cu M, Phil se supăra pe băieţii lui, îşi ieşea din fire, striga la ei. M totdeauna, calm, îl dojenea: "Nu e bine ceea ce faci. Nu trebuie să strigi la copiii tăi. Nu e frumos". Şi Phil, fără să crîcnească, se supunea instantaneu, îşi cerea iertare; iar M îl ierta, spunîndu-i: "Să nu mai faci aşa!" M căpătase o putere extraordinară asupra lui Phil, o putere acceptată de acesta în deplină umilitate. Pentru nimic în lume n-ar fi ridicat vocea la el - cum îşi permitea faţă de copiii săi, care-l scoteau uşor din fire; pentru nimic în lume nu l-ar fi certat, chiar cînd era încăpăţînat, ursuz, recalcitrant. Durerea pe care a resimţit-o Phil la pierderea lui M consta, cum ne-a explicat el plîngînd, în faptul că sursa, punctul de iradiaţie al acelei puteri dispăruse. Dar nu puterea însăşi. Phil ne spunea: "M a fost prezent, a fost cu mine cînd am vrut să-i cert pe băieţi acum două zile. M-a certat el. "Nu-i bine ce faci.» I-am auzit vocea şi m-am potolit numaidecît".

Această putere pe care o avea M asupra lui Phil, cum ar putea fi ea explicată? De unde putea să-i vină lui Phil sentimentul, asupra căruia a insistat atît, că-i e îndatorat lui M? Că, dacă de un an şi mai bine, se simte mai stăpîn pe sine, mai echilibrat, mai sănătos (pînă acolo încît a renunţat la orice medicaţie şi chiar la a fuma marijuana, care avea pentru el un efect calmant), asta se datorează exclusiv relaţiei dintre el şi M? Să fi fost vorba de-o simplă proiecţie? Sau să fie la mijloc acel angelism ascuns, invizibil, inefabil despre care am mai pomenit şi de care M însuşi era complet inconştient? Să fi fost bunătatea lui, inocenţa lui - atît de greu plătite şi totuşi atît de gratuite? N-am nici o explicaţie. Nu înţeleg, dar simt un fel de căldură în inimă. Mentorul lui M sfîrşise prin a-i deveni discipol.

Îl puteam identifica fără greş de departe, chiar şi într-o gloată de oameni mişcîndu-se încoace şi încolo: era înalt, cu umeri laţi, puternic şi totuşi vulnerabil, cu mîini lungi, cu degete foarte lungi (acromegalie, în termeni medicali), cu picioare lungi, călcînd prudent, ciudat, totdeauna fără grabă, legănîndu-şi trupul uşor în dreapta şi în stînga. Cînd mă apropiam de el, fără ca el să-şi dea seama că îl privesc, faţa lui de obicei nerasă avea un aer serios, gînditor, cu un început de surîs abia discernabil, gata să înflorească de îndată ce recunoştea pe cineva, cu ochii lui frumoşi, castanii, traversaţi de-o strălucire efemeră, de-o pîlpîire de atenţie, după care redeveneau contemplativi, umbriţi de nu ştiu ce melancolie blîndă. Cînd ne întîlneam întîmplător, pe stradă sau în vreun magazin de la College Mall, în care-i plăcea să stea îndelung (la librăria Borders, de exemplu, unde-şi putea petrece cîte o oră şi mai bine, după lucru, la raionul de videocasete sau, mai recent, de videodiscuri), era bucuros şi ingenuu mirat pentru cîteva clipe, după care devenea preocupat, îngrijorat că am să-i propun să vină acasă cu mine, căci el voia în mod evident să fie lăsat în voia lui, să fie lăsat singur, să vină acasă cînd voia el, drum de peste o jumătate de oră pe jos, cu mersul lui încet, legănat, cu gîndurile lui. Era, la 25 de ani, un tînăr de o frumuseţe particulară, cu sprîncenele lui graţios arcuite sub ochelarii mari pentru astigmatism, pe care-i purta de mulţi ani, cu părul lui bogat, castaniu deschis ca şi ochii, sclipitor-auriu în lumina soarelui, părînd răvăşit fără a fi răvăşit, cu pielea delicată a feţei împunsă de fire de barbă pe care le lăsa să crească zile şi uneori cîte o săptămînă-două, pentru că bărbieritul era pentru el, cu mişcările lui stîngace şi cu faţa lui extrem de sensibilă, o mică tortură mereu amînată. Se îmbrăca la fel cum se îmbracă tinerii de aici, cu o neglijenţă studiată, dar cu o insistenţă aproape obsesivă pentru curăţenie: nu accepta să poarte o cămaşă sau, de obicei, un T-shirt, mai mult de o zi; chiar blugii sau pantalonii lui din diferite materiale, unii dintre ei ponosiţi (avea două duzini), trebuiau spălaţi frecvent, o dată la două zile, nu pentru că ar fi fost murdari, ci pentru că trebuiau să aibă mirosul de curat, important pentru el, înzestrat cum era cu o sensibilitate olfactivă extraordinară. (Era total, aproape violent intolerant la mirosul cel mai slab de fum de ţigară, astfel că eu mă lăsasem de fumat, iar Uca îşi fuma cele cîteva ţigări pe zi, la care nu voia să renunţe, afară, în grădina din spatele casei, chiar în căldurile cele mai zăpuşitoare din timpul verii sau în gerurile aspre din timpul iernii.)

M se schimbase în multe feluri, iar în multe altele rămăsese neschimbat. Se maturizase, devenise mai tolerant, respecta timpul şi obligaţiile noastre. Nu ne scula niciodată din somn dimineaţa, deşi se trezea uneori cu noaptea în cap; ne lăsa să lucrăm cînd îi spuneam că avem de lucru; voia să aibă discuţii serioase, pe teme profunde, şi cu Uca şi, de la o vreme, cu mine, dar numai seara - ajunsese chiar la concluzia exorbitantă că eu aş fi aproape atotştiutor; continua să fie extrem de responsabil, cum fusese prematur, dar fără rigidităţile de altădată; devenise, în sfîrşit, mult mai social, în măsura în care învăţase chiar şi să mintă, să practice pe deplin conştient umorul lui absurd, glumele lui bizare, bucurîndu-se că îi făcea pe alţii să rîdă în hohote - jucîndu-se şi punîndu-şi astfel în valoare unele din propriile lui inabilităţi mentale, bunăoară tendinţa-i spre literalism ca sursă de comic. Mi se pare interesant să notez aici că, în ultimul său an de viaţă, filmul lui favorit era Bicentennial Man, bazat pe o povestire SF de Isaac Asimov, pe care-l văzuse la cinematograf şi-apoi îl cumpărase pe banii lui, înregistrat pe DVD, şi pe care-i plăcea să-l revadă mereu şi mereu. E vorba în el, într-un viitor îndepărtat şi totodată prezent (ca ambianţă socială, ca viaţă de familie, ca reacţii ale personajelor, un cuplu cu două fete, într-un interior tipic american de azi), de un robot, cumpărat pentru a îndeplini funcţii casnice, care încetul cu încetul se umanizează. O scenă din prima parte îl arată pe robot întrebîndu-l pe stăpînul casei, care-l simpatizează, cum să spună o glumă. Acesta îi spune cîteva anecdote hazlii, pe care robotul le memorează imediat şi apoi le repovesteşte, fără nici o întrerupere la poantă, într-o scenă în grădină, după o cină, în care sînt prezente mama şi cele două fete, care toate trei îl ascultă atent, cu mirare crescîndă, şi la sfîrşit izbucnesc toate în rîs. Robotul se bucură: e un mare pas spre umanizarea lui această putere nouă de a-i face pe alţii să rîdă. Pînă la urmă robotul se umanizează într-atît încît renunţă la imortalitatea lui relativă pentru a fi recunoscut ca om - om în toată puterea cuvîntului - şi exact în clipa în care devine om moare, pentru că e brusc un om foarte bătrîn, are deja 200 de ani (de unde titlul, Omul bicentenar). Inutil să spun că M nu mai susţinea că toate filmele sînt bune. Unele îi plăceau, altele nu, altele se plasau în acea zonă gri despre care Stine Levy spunea că e inaccesibilă autiştilor. În procesul de maturizare, M începuse să formuleze judecăţi de valoare, să fie sensibil la nuanţe, chiar dacă-i venea greu să le descrie altfel decît în termeni generici. Scena în care robotul Andrew, finalmente umanizat, moare îl fascina.

Îşi păstrase seninătatea şi farmecul care se manifestau plenar încă din anii în care frecventa Harmony School. Continua să se oprească, în drum spre casă sau făcînd un mic ocol, la fosta lui şcoală, la care parcă-i rămăsese inima. Vizitele lui erau primite cu aceeaşi bunăvoinţă cu care fusese primit la început, cînd îl mutasem acolo de la şcoala publică. Stătea de vorbă cu foştii lui profesori, îi cunoştea pe cei noi, era vădit încîntat să se uite la copiii care mişunau pe culoare sau în grădină, în recreaţii. Cred că aproape toţi profesorii de la Harmony (în frunte cu Rock, directorul, şi sfîrşind cu Bart, profesorul de matematică şi de lucru manual, şi cu secretara Libby), ca şi foştii colegi de clasă: Camellia, Isaac, Heidi, Sacha, Ryan, Fern şi Heather, au venit la serviciul funerar. Cu Bart, pe vremea aceea, M a demontat o bicicletă delabrată şi a reconstruit-o, cu piesele lipsă obţinute de la un magazin de biciclete uzate, încît la sfîrşit arăta ca nouă; elevii s-au strîns la toate ferestrele de la cele două etaje ale şcolii şi l-au aplaudat cînd a făcut primul tur victorios; pe o sumă minimă, care a revenit şcolii, acea bicicletă a fost cumpărată de o altă profesoară de acolo, Julie. Fiecare dintre foştii lui profesori de acum 15-16 ani avea o amintire precisă despre M, pe care o povestea nostalgic-admirativ (am menţionat la început relatarea lui Daniel Baron despre cuvîntarea lui M la absolvirea şcolii). Cîteva cuvinte despre această şcoală. Localul, vechi, din cartierul nostru vechi, fusese al unei şcoli primare publice, abandonat cînd şcoala publică se mutase în clădirile mai noi, Rogers şi Binford. Comunitatea pusese în vînzare localul fostei şcoli Elm Heights pentru suma simbolică de 1 dolar, cu condiţia ca el să fie utilizat în scopuri educative nespecificate. Harmony (după numele unei comunităţi utopice-religioase din sudul statului Indiana, schimbat în New Harmony cînd ea fusese achiziţionată de socialistul utopic englez Robert Owen, la începutul anilor 1820) funcţionase pentru cîţiva ani în alt cartier, ca o şcoală "alternativă", privată, organizată de un grup de tineri profesori de orientare stîngistă, formaţi în anii 1960, anii revoluţiei studenţeşti şi ai activismului împotriva războiului din Vietnam, o şcoală pentru copiii care, din diverse motive, nu voiau sau nu puteau să frecventeze învăţămîntul public. Pentru M a fost o binecuvîntare. Taxele şcolare erau stabilite în funcţie de venitul părinţilor şi copiii săraci erau acceptaţi gratuit. Atmosfera era cu totul non-competitivă, destinsă, permisivă, dar deloc iresponsabilă; şcoala încuraja creativitatea: de pildă serbările de sfîrşit de an, cu multe improvizaţii neaşteptate, lăsate pe seama copiilor, sau yearbook-ul şcolii făcut de elevii înşişi. Toţi profesorii îi cunoşteau pe toţi elevii şi copiilor cu probleme li se acorda o atenţie individuală specială, cerinţele didactice fiind croite în consecinţă. Bazată pe principii egalitariste şi non-autoritare, şcoala îi încuraja pe elevi să înveţe după propriile lor puteri şi interese, dar în mod curios, după rezultatele la testele standardizate ale elevilor ei, îşi menţinea acreditarea. În felul ei, Harmony era o şcoală experimentală în care, după părerea mea, nu se învăţa mai nimic (de aceea l-am şi mutat pe M, în clasele mai avansate, la High-School South, un liceu public cu sute, dacă nu mii de elevi, unde ni se părea că va fi mai bine pregătit pentru un viitor pe care nu-l percepea şi pe care, de fapt, nu-l avea - cel puţin în virtutea principiului esse est percipi; deşi viitorul nu poate fi perceput decît ca posibilitate).

Dar, oricît de implauzibil ar părea, M a învăţat foarte multe la Harmony. A învăţat, în primul rînd, să-şi exercite nestînjenit farmecul - arma lui delicată şi foarte eficace - asupra celorlalţi. A învăţat să fie bun, să-şi reprime impulsurile violente, să blocheze ceea ce îl supăra sau deconcerta, să aştepte răbdător ca situaţia să se îmbunătăţească. Profesorii au stabilit trei moduri de "plimbare"-pedeapsă care să-l ajute să se calmeze cînd se simţea furios: de sus în jos pe coridor, în jurul şcolii sau, dacă se simţea chiar foarte furios, în jurul şcolii pe străzile înconjurătoare. Apoi, tot acolo, datorită grijii pe care i-o purtau profesorii, l-a cunoscut pe Phil Wheeler, recrutat de şcoală ca meditator voluntar al unui elev cu autism. O întîlnire crucială în scurta lui viaţă. Chiar şi din punct de vedere al instrucţiei şcolare a învăţat multe, pe care le-a uitat fără întîrziere, cum uita aproape tot ce învăţa, cum uita chiar şi ceea ce stăpînea foarte bine la un moment dat (probleme complexe de matematică şi de calcul integral), dar numai pentru moment. I-a lipsit totdeauna - poate pentru că nu putea trăi şi gîndi decît în prezent, pentru că detesta timpul, pentru că nu voia sau nu putea - datorită naturii sale angelice? - să cadă în timp - i-a lipsit puterea de a pune în legătură ceea ce ştia atît de limpede azi cu ceea ce urma să afle mîine, ceea ce aş numi "facultatea cumulativă" a minţii omeneşti. El nu uita pentru că n-ar fi avut memorie - din teste rezulta că avea o memorie bună - ci din pricină că nu avea sentimentul timpului sau că-l respingea. O deficienţă umană fundamentală, dar poate că, ontologic vorbind, o calitate inefabilă. Oricum, anii de la Harmony au fost probabil anii lui cei mai nepăsător fericiţi şi de aceea revenea acolo cu drag, după mulţi ani şi multe suferinţe, bucurîndu-se să regăsească acea atmosferă degajată, informală (elevii se adresau familiar profesorilor folosind numele lor mic), prietenoasă, acea clădire veche, mai puţin funcţională decît construcţiile şcolare noi, dar cu un farmec al ei, care-l făcuse pe M să se îndrăgostească de ea pînă într-atît încît a inclus-o în micul lui discurs de mulţumire la sfîrşitul ultimului său an acolo.

Dar, cum spuneam, rămăsese acelaşi, pe un plan mai profund. Vîrsta lui emoţională (concept neştiinţific) se fixase la 3-4-5 ani. Era un lucru pe care numai alţi autişti îl simţeau, îl intuiau deplin. Evident, între timp aflase că e autist, se ducea cu plăcere la cinele lunare (deşi restaurantul în care se-ntîlneau îi displăcea) şi lua parte (cînd se simţea sănătos) la activităţile grupului de tineri autişti numit ABLES, organizat de trei femei admirabile (Suzi Rimstidt, mamă, Susan Grey, asistentă socială, şi Nancy Dalrymple, cercetătoare). Îl duceam la diferite conferinţe despre autism, unde era interesat aproape exclusiv să urmărească prezentările altor autişti - unii celebri în mica lume a autismului, ca Donna Williams sau Temple Grandin - sau să întîlnească alţi autişti, împrietenindu-se instantaneu şi menţinînd apoi legături cu ei, prin telefon mai ales, dar şi prin corespondenţă. Aşa a cunoscut-o cu doi-trei ani înainte de a muri pe Ann Hendrikson din Indianapolis, o femeie de 34 de ani care lucra într-un birou administrativ al statului Indiana, cu care vorbea la telefon cel puţin o dată pe săptămînă, ore în şir, aşa l-a cunoscut pe Scott Bales din Atlanta, topometru la Institutul cartografic al statului Georgia, pe care l-a îndrăgit şi cu care a menţinut un contact telefonic sau prin e-mail pînă în ultimele zile ale vieţii. Ca şi cu Julian, el vorbea cu ei o limbă de deasupra limbajului - banal acesta, redus la cîteva formule, la informaţii fără legătură una cu alta, de un arbitrar perfect - o limbă ca de la suflet la suflet, misterioasă, fără cuvinte, fericită. Acest tip de comunicare neverbală - şi fără complicaţii metacomunicaţionale - m-a izbit şi la o conferinţă despre autism, la care a vorbit Donna Williams. M stătea în primul rînd, cu ochii pironiţi asupra ei, în timp ce ea vorbea, cu vocea ei tremurătoare, nesigură, răsunînd abia audibil dintr-o cutie vocală cu pereţii ultra-fragili. După ce şi-a terminat conferinţa, Donna a întrebat-o pe una din organizatoare cum se numea băiatul cu păr vîlvoi castaniu din rîndul întîi. Cînd a aflat cum îl cheamă, i-a spus organizatoarei: "Tell M that Donna says hello to him!" Şi M s-a bucurat. Probabil că ei comunicaseră mult mai substanţial în limba lor fără cuvinte chiar în timpul conferinţei, prin priviri, prin ceea ce plutea deasupra vocii ei atît de firave, prin ceea ce plutea deasupra tăcerii lui atît de atent îndreptate spre ea.

A trecut pe la noi părintele Athanasius Wilson, preotul micii noastre comunităţi ortodoxe de rit antiohian, să ne vorbească despre M şi să stabilim data exactă şi detaliile slujbei de patruzeci de zile de la moartea lui (10 aprilie - sau poate cu o zi-două mai devreme, în nici un caz mai tîrziu). E o slujbă de o extremă importanţă: timp de patruzeci de zile, sufletul mortului rătăceşte prin lume, prin părţile în care a trăit, şi e oarecum descumpănit, supus unor ispite inefabile, dar primejdioase, într-o stare de aşteptare neliniştită, pentru ca în a patruzecea zi să fie primit în sînul lui Dumnezeu şi să-şi găsească liniştea veşnică. Patruzeci are o semnificaţie biblică bogată, atît în Vechiul Testament, cît şi în Noul Testament. Isus a stat în pustie şi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi înainte de a fi ispitit de Satana (flămînd, a refuzat să transforme pietrele în pîini: "Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu"). Isus a propovăduit patruzeci de luni. Apoi, s-a arătat discipolilor, după Înviere, ca om, în cele patruzeci de zile care s-au scurs pînă la Înălţare. Patruzeci e deci numărul punerii la încercare, al pregătirii şi al aşteptării. În Vechiul Testament, israelienii scăpaţi de robia egipteană au rătăcit patruzeci de ani în deşert pînă să ajungă în Ţara Făgăduinţei.

Athanasius Wilson, un om bine făcut, deşi mai degrabă scund, cu barba pe jumătate albă, cu ochi senini în care luceşte scăzut o răbdare molcomă, o înţelegere atinsă de misticism, e sănătos, dar fragil la vîrsta lui de peste 60 de ani. Era jurnalist, educat ca luteran, dar cu vreo 20 de ani în urmă s-a convertit la ortodoxie care, spune el, răspunde mai profund convingerilor lui religioase, căutării lui spirituale de rădăcini vechi, originare. A trecut printr-un seminar ortodox antiohian şi a fost hirotonisit acum vreo 10 ani, cînd a preluat mica parohie din Bloomington. Din discuţiile cu el, am dedus că are interese teologice teoretice, că scrie de mai mulţi ani o operă de teologie ortodoxă care, i se pare lui, se apropie, fără însă să se confunde cu ea, de erezia origeniană a apocatastazei. Evangheliile, ne spune el, lasă o anumită ambiguitate în ce priveşte mîntuirea: e adevărat că Isus vorbeşte de infern, de flăcările eterne în care vor suferi păcătoşii, dar tot el sugerează că toţi vor fi iertaţi şi, după sfîrşitul lumii, vor fi primiţi în sînul lui Dumnezeu. El însuşi, în lucrarea teologică pe care o scrie, tinde să creadă într-o iertare finală, fără însă să exprime explicit această credinţă generoasă, dar vagă, de teama de a nu cădea efectiv în erezie.

Cînd i-am spus că am vrea să-l incinerăm pe M - cînd venise la spital să rostească rugăciunea morţilor - el s-a opus cu severitate. I-am explicat situaţia noastră de exilaţi, de desţăraţi dintr-o ţară ortodoxă, şi i-am spus că am vrea ca rămăşiţele pămînteşti ale băiatului nostru drag, fie şi sub formă de cenuşă, să fie duse în cripta de la Turnu Severin, unde se află părinţii mei, bunica mea paternă şi alte rude, în loc să fie înhumate într-un cimitir oarecare din Bloomington ("Walhalla" bunăoară, care avea locuri de vînzare), mai ales că noi înşine nu ştiam dacă vom rămîne în acest oraş al "florilor". Mai ales că şi noi, cînd ne va veni vremea, am vrea să fim duşi acolo. Părintele ne-a spus că se va consulta cu episcopul antiohian şi că-i va cere aprobarea.

Aprobarea a fost dată şi Athanasius Wilson a venit cu noi, la un mic crematoriu din Indianapolis, unde am sărutat amîndoi fruntea rece - ce rece! - a lui M pentru ultima oară, înainte ca trupul lui să fie introdus în cuptorul electric. Preotul a rostit rugăciunea morţilor şi, cu permisiunea lui, în timpul incinerării (cuptorul duduia zgomotos), am ascultat, la micul aparat Bose pe care-l adusesem cu noi, discul CD cu Quator pour la fin du temps de Messiaen, cele două părţi de inspiraţie pur mistică, Louange de l'éternité de Jésus (pentru violoncel) şi Louange de l'immortalité de Jésus (pentru vioară, care e şi încheierea cvartetului). Muzica se auzea sublim, deşi intermitent, printre sunetele duduitoare, aproape asurzitoare, ale flăcărilor care transformau în cenuşă trupul atît de frumos, cu ochii închişi, culcat cu mîinile pe piept, înconjurat de flori pe jumătate ofilite, al lui M. Am plecat de acolo înainte ca incinerarea să se fi terminat - procesul arderii dura patru ore - cu ochi uscaţi, care nu mai puteau plînge. Pe drumul spre casă, i-am spus Ucăi că M e mai liniştit (deşi poate încă neliniştit, căci cele patruzeci de zile de punere la încercare abia începeau) acolo decît era aici, păstrînd răceala nefirească de piatră a frunţii lui pe buze. Înfăşurat în lauda nemuririi lui Isus, care stăruia în imaginaţia mea auditivă. Cele două teme, a veşniciei şi a nemuririi lui Isus, ţin, cum am discutat şi cu părintele Athanasius, de dubla lui natură: divină (veşnicia) şi omenească (mortalitatea, învinsă însă prin nemurire, prin depăşirea morţii din moartea însăşi: cu moartea pe moarte călcînd). Ceva mai tîrziu, cînd am ajuns acasă, am putut din nou plînge.

Julian a venit să ne viziteze din New Jersey după moartea lui M; n-a putut veni pentru slujbă sau pentru incinerare, dar a venit cu cîteva zile după aceea şi a stat la noi patru zile. A dormit în camera de TV a lui M, în camera în care el s-a prăpădit; dar, ca prieten, nu numai că n-a obiectat, ci i-a făcut poate chiar o plăcere melancolică, i-a întărit un sentiment de intimitate pierdută, dar nu cu totul, cum mi-a fost şi mie drag să îmbrac vesta lui de lînă gri fără mîneci, în care regăseam parcă o urmă din căldura corpului lui, un rest infim din prezenţa lui, ceva imposibil de definit, dar care mă apropia de el, care făcea cumva tangibilă intangibilitatea lui. De obicei oamenii se feresc să doarmă în patul cuiva care a murit de curînd sau să poarte o haină a lui. În afară de vesta gri, eu caut şi port hainele lui M dacă mi se potrivesc, le port cu drag (acesta e cuvîntul cel mai exact), cu o tristeţe senină, ca şi cum astfel mi-aş apropia umbra lui, amintirea lui atît de vie încă şi de afectuoasă, dincolo de cuvinte. Am pus deunăzi, cînd era destul de frig afară, haina de piele pe care i-am cumpărat-o la începutul iernii, cu teama că el va refuza s-o poarte, căci nu-i plăceau în genere darurile, lucrurile noi, ne certa că risipim bani pentru el, care n-avea nevoie de nimic, care putea purta aceleaşi haine ani de-a rîndul, fără să-i pese.

Şi totuşi acea haină de piele îi plăcuse şi o acceptase, nu pentru că arăta bine, ci doar pentru că era moale şi alunecoasă la pipăit, pentru că degetele lui simţeau o înfiorare răcoroasă cînd o mîngîiau - de parcă ar fi mîngîiat uşor pisica Mikadoo, care a murit acum vreo trei ani şi pe care o ţinea în braţe ore întregi, mîngîind-o foarte uşor, abia atingîndu-i blana şi ascultîndu-i torsul. Ciudat, pisica nu i-a lipsit, n-a întrebat de ea, dar cînd atingea o suprafaţă moale îşi amintea de ea, o evoca, o chema şi era trist că nu vine (deşi ştia că murise). Haina de piele îi plăcuse pentru că-i amintise poate de ea, deşi el n-a spus nimic de data asta, pur şi simplu i-a fost agreabilă senzaţia - desigur diferită, mai rece - de o moliciune lină, care l-a făcut să uite să obiecteze că am cheltuit bani pentru el. Haina îi plăcuse atît de mult încît nici nu prea voia s-o poarte, i-era frică să nu-i fie furată la biblioteca publică, unde lucra, şi unde pînă la o vreme îşi lăsa lucrurile de iarnă într-un locker cu combinaţie, în care el îşi pierduse totuşi încrederea, în mod ilogic, pentru că odată i se furase, dar nu acolo, mica pungă de piele în care îşi ţinea portofelul cu banii şi actele şi cheia de la casă. Îşi uitase, credea, punga în toaleta publică a bibliotecii pentru puţină vreme şi cînd se dusese s-o caute n-o mai găsise. De atunci avea grijă să ţină totul în preajma lui: paltonul, căciula şi, în zilele de iarnă, cizmele de zăpadă - îşi lua totdeauna tenişii cu el, ca să-i poarte la bibliotecă, şi apoi îi aducea în mînă, grijuliu, venind pe jos acasă cu cizmele de zăpadă. Chiar şi aşa se temea să piardă haina aceea. Pînă la urmă l-am convins s-o atîrne în cuierul bibliotecarilor şi, evident, nimeni nu i-a furat-o. I-am "furat"-o eu, mîngîind-o în amintirea lui, amestecîndu-mă astfel cu el, simţindu-i trupul pe care cădea atît de frumos - deşi eu eram prea gras pentru acea haină, pe care o purtam deschisă, ca să nu se vadă cît de strîmtă îmi este. Ca să nu mă fac de rîs pe stradă - lucru de care lui puţin i-ar fi păsat. Am purtat cîteva zile cu drag acea haină de piele aproape nouă şi-o voi mai purta pe vreme friguroasă.

Julian, sobru îmbrăcat acum (adică: vag neglijent, o haină de ploaie scurtă, departe de a fi nouă, eternul T-shirt, pantofi de baschet, ca toţi tinerii de 23 de ani; adică: cenuşiu, neieşind prin nimic din comun), cu părul blonziu nevopsit (coafura mohawk de altădată şi lanţul atîrnat de gît - doar în amintirile mele), ne-a îmbrăţişat timid, articulînd convenţionalele condoleanţe cu o voce joasă, îndurerată, aproape şoptită: îşi pierduse marele prieten. Ce face el acum? Lucrează la un adăpost (a midway house) pentru schizofrenici şi alţi bolnavi mental din New Jersey, plătit cu ora - speră să fie angajat, cîndva în viitor, cu normă întreagă. E o muncă, recunoaşte şi el, nu prea veselă, dar care nu-i displace. Are vreo legătură, vreo prietenă, a girlfriend? Nu, deşi se întîlneşte din cînd în cînd cu o fată, cu care nu se prea înţelege. De ce? Pentru că, de cîte ori cineva vrea să se apropie prea mult de el, el are tendinţa să se retragă.

Are prieteni? Nu prea. Evident, i-a văzut pe foştii lui colegi de la Harmony, Austin, băiatul unui cîntăreţ de muzică folk, şi Andy, de care se simţea apropiat. Dar M era marele lui prieten. Cum se înţelegea cu el - la telefon - în ultima vreme? Minunat, dar nu prin ce-şi spuneau; era o înţelegere, explică el fără să explice, dar în termeni foarte cursivi, o înţelegere dincolo de cuvinte. Era suficient să-şi audă vocile, să sporovăiască despre sporturi şi despre statistici sportive, despre orice şi despre nimic, conta vocea auzită, contactul vocal aşteptat, reamintit, restul era fără importanţă. Ce-mi spune mă confruntă din nou cu misterul comunicării între autişti, între cei care au sindromul lui Asperger mai ales. Cred că la mijloc e un element profund uman, adică: să ştii, să fii sigur că cineva nu aşteaptă nimic altceva de la tine decît să fii, să exişti; că nu vrea să afle nimic de la tine, că nu-l interesează informaţiile pe care i le poţi da, serviciile pe care i le poţi face, o simpatie pe care poate ar dori să i-o întorci, lucrurile inteligente sau originale pe care ţi le-ar putea spune. Să ai această certitudine şi s-o aibă şi celălalt: iată ce aş numi o prietenie pură, pur dezinteresată, la nivelul fiinţei, al lui a fi, despuiată de tot ceea ce implică categoria lui a avea.

De aceea Julian a fost atît de impresionat de moartea lui M: el era Prietenul, tot aşa cum şi Julian era pentru M Prietenul, deşi nu singurul. Cum Julian, care funcţionează verbal şi social ca mai toată lumea şi nu are contacte cu alţi autişti, nu merge la conferinţe pe această temă, cum el este, aş zice, un autist invizibil, şansele lui de a întîlni un alt om ca M sînt minime, dacă nu inexistente. Întîmplarea a făcut ca el să-l cunoască pe M încă din copilărie şi să stabilească cu el acea legătură care s-a menţinut, dincolo de contingenţele vieţii, de-a lungul anilor. Vechimea acestei legături conta, desigur, pentru amîndoi.

Interesant, atît el, cît şi M au devenit la un moment dat, cu vreo zece ani în urmă, vegetarieni. Julian a devenit un vegetarian radical - un vegan cum se zice aici, adică cineva care nu mănîncă produse animale de nici un fel. M accepta laptele, ouăle, brînza şi chiar peştele, dar pentru nimic în lume nu s-ar fi atins de carne, el care cînd era mai mic adora hamburgerii pe care noi îi detestam. Deşi ei motivau vegetarianismul ca pe o filosofie de viaţă (mila de animalele ucise brutal în abatoare), cred că la M cel puţin repulsia pe care i-o producea carnea venea şi din cauze mai adînci, de ordin fiziologic. Era o intoleranţă organică pe care am explicat-o prin faptul că anumite substanţe din carne îi făceau pur şi simplu rău. Propriul său corp îi devenise doctorul invizibil care-i poruncea să evite carnea de orice fel, cu excepţia peştelui. Să fi avut această interdicţie autoimpusă vreo legătură cu autismul lui sau cu epilepsia? Fapt este că el devenise vegetarian în perioada în care începuse să aibă crize epileptice. Cînd, la Mayo, l-am întrebat pe neurologul Patterson dacă ar putea exista vreo legătură între crizele lui şi abstinenţa de la carne (în sensul că aceasta ar indica o reacţie de apărare a organismului, că ar fi un semn care ar merita să fie luat în consideraţie în vederea unei diagnoze mai exacte şi a unor recomandări dietetice mai bine precizate), el mi-a spus, pe un ton sigur, că nu, nu există nici o legătură. Personal, n-am fost convins; am fost convins doar că această relaţie obscură n-a fost încă supusă unei cercetări sistematice.

Cu toate precauţiile doctorului interior al lui M, crizele i s-au agravat încetul cu încetul, ineluctabil. Ele au avut - ca şi medicaţia prescrisă pentru a le combate - efecte secundare serioase, observabile în timp. Capacitatea lui de expresie verbală - faţă de vîrsta de 7-8 ani cînd a fost diagnosticat ca autist, dar cînd vorbea bine, chiar cu o anumită vioiciune, cum am văzut într-o bandă video din acea perioadă, la care ne-am uitat din nou împreună cu Julian şi apoi cu Phil Wheeler şi familia lui abia după moartea lui M - se deteriorase; de asemenea memoria lui pe termen scurt, cum de altfel observasem. Miracolul - dacă de miracol se poate vorbi în aceste împrejurări - era că în ce priveşte caracterul său nu se produsese nici o modificare, decît în bine. Caracterul lui a fost de la început frumos, în ciuda nenorocirilor care s-au abătut asupra lui, şi a devenit din ce în ce mai frumos, dureros de frumos pentru noi, îngăduitor şi strict totodată, de o bunătate care iradia din mijlocul suferinţelor lui tăcute, de o bunătate care se confunda din ce în ce mai mult cu fericirea. În acest sens fundamental, M a fost, cred, fericit: prezicerea absurdă pe care am notat-o în vechiul meu jurnal, la cîteva zile după naşterea lui, s-a adeverit. Nu s-a adeverit aşa cum am fi dorit noi, dar s-a adeverit cu prisosinţă, şi pentru noi, şi pentru el, în acea lumină blîndă a bunătăţii lui, care a rămas şi va rămîne în noi.

Poate singura adevărată dintre multele banalităţi care se spun despre moarte este aceasta: după ce mori, eşti cum erai înainte de a te fi născut. M, fireşte, mai ales în adolescenţă, mă întreba ce e moartea şi eu îi repetam această banalitate, care-l lăsa perplex. "Cum adică?" "Cum erai, să zicem, în 1973, cînd noi am venit în America din România." "Atunci", zicea el, întorcînd-o spre glumă, "eu aveam minus patru ani, nu-i aşa? Dar cum eram eu atunci?" "Nu ştiu, dragul meu, nu ştiu. Dacă aş şti, ţi-aş spune." "Dar atunci eram?" "Cine ştie?" "Dar Dumnezeu, nu ştie nici el?" "Poate că da, dar nu-l putem întreba, pentru că el nu răspunde la întrebări." "El nu răspunde la întrebări? Dar de ce nu-mi răspunzi tu? Ce e moartea?" Repetam banalitatea: "E starea în care erai înainte de a te fi născut". M cădea pe gînduri şi aşa se terminau de obicei discuţiile noastre despre moarte; uneori mai întreba - şi întrebarea lui era de fapt o afirmaţie, o întrebare retorică, o certitudine: "Dar cerul?" (Unii eretici creştini, care-l urmau pe Origen, credeau că sufletele celor care se nasc există înainte de naştere, de întruparea pămîntească, şi continuă să existe, desigur, şi după moarte, pînă la sfîrşitul lumii, cînd toţi vor fi absorbiţi în eternitatea divină, cînd toţi vor fi finalmente iertaţi, inclusiv Diavolul.)

De cînd poate că-şi presimţea într-un mod obscur moartea, astfel de conversaţii, care aveau loc mai ales spre seară, după cină, cînd M avea, cum se spune, "mîncărici la limbă" şi devenea curios (el, care era atît de rareori curios, acum poate mimînd curiozitatea de dragul de a sta de vorbă), astfel de conversaţii erau sistematic evitate; temele abordate în conversaţiile noastre de seară puteau fi de o imensă varietate, cu excepţia acesteia. Nu mai suporta nici măcar să audă cuvîntul moarte şi de aceea, cum am mai spus, nu prea mai voia să meargă la biserică, deşi el era credincios, pentru că acolo se vorbea, ne spunea el, prea mult despre moarte. Nu cred că-i era frică de moartea lui, ci doar de viitor (care, cum el ştia prea bine, se sfîrşeşte cu moartea), şi mai ales de viitorul lui, în absenţa noastră, căci noi îi vorbeam uneori de posibilitatea ca el să rămînă singur şi-l asiguram că nu-i va lipsi nimic, că avusesem grijă să-i lăsăm moştenire casa din Wylie Street pe care o iubea şi mijloacele de a trăi, şi că se vor îngriji de el Phil şi băieţii lui, şi poate Irina, dacă ar fi vrut să se mute la Los Angeles (deşi el n-ar fi vrut nici în ruptul capului).

Am spus că n-avea sentimentul viitorului, dar e posibil ca el să-l fi blocat - cum bloca şi alte lucruri neplăcute din viaţa cotidiană - din teama că va rămîne singur. Aproape că-l convinsesem, pentru a-l linişti, că noi vom muri înaintea lui, că el, tînăr, avea în faţă o viaţă lungă şi liniştită. Dar el refuza să se gîndească la asta, refuza să se gîndească la viitor (al cărui concept îl dobîndise în timp, şi al cărui concept era, pentru el, sumbru, pentru că semnifica singurătatea în lume). Părea că ajunsese la concluzia că despre moarte trebuie tăcut. Între timp, se apropia, din ce în ce mai calm, mai senin, fără nici cea mai mică bănuială din partea noastră, deşi el însuşi poate simţea ceva, de propria sa moarte, în acea tăcere particulară, meditativă, care înconjura pentru el acest subiect în ultima vreme.

Ce e, totuşi, moartea? A dorit-o el, inconştient şi profund, cum am dorit-o eu conştient şi superficial, de multe ori? Într-un fel, pentru a relua banalitatea cu care am început acest fragment, poate că moartea e ca naşterea despre care nu ştim nimic, nu ne amintim nimic. Să fie cu adevărat moartea chiar corespondentul simetric al naşterii? Eternitatea de dinainte şi cea de după, care se confundă, şi între care viaţa e o clipă fără sens, sau cu un sens individual creat după puterile fiecăruia, dar care în ultimă instanţă nu înseamnă nimic (vezi Eclesiastul). Un scurt miracol, în care căpătăm un nume, o identitate sau poate mai multe (adevărate? false?), nişte bucurii şi mai ales nişte suferinţe care ne singularizează - un miracol efemer ca toate miracolele, fără consecinţe pe termen mai lung. Isus l-a înviat pe Lazăr, dar n-a murit şi Lazăr, ca noi toţi? Cum va fi murit Lazăr? Cum au murit, pînă la urmă, toţi miraculaţii? Unde s-au dus? În raiul în care au crezut? De unde au venit, doar pentru a se duce, acolo sau altundeva, ca noi toţi, de altfel, după o clipă în care, înţeleptul Solomon ne spune, în cartea din Biblie cea mai întunecată şi totodată, după mine, cea mai luminoasă, că nimic nu are nici o semnificaţie? De ce, la ce şi pentru ce? Întrebări de gramatică elementară, pentru găsirea complementului circumstanţial de cauză. Dar dincolo de frază? Dincolo de frază domnesc doar Hazardul sau Dumnezeu. "Un coup de dés jamais n'abolira le hazard..." - scria Mallarmé. Dar poate că e vorba de Altceva. Poate - o posibilitate infimă şi infinită. M credea însă în Dumnezeu, în Isus: imperturbabil în credinţa lui, fără fervori, fără îndoieli, avea certitudinea calmă şi simplă că va merge în cer.

(martie-aprilie 2003)

---

Notă: Citiţi Postscriptum la Portretul lui M, o carte semnată Matei Călinescu, apărută la Editura LiterNet.