26.04.2006
Matei Călinescu
Portretul lui M
Editura Polirom, 2003




Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro


Matei Călinescu (n. 1934) este profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. A părăsit România în 1973, lăsând în urmă câteva cărţi de critică literară, între care Conceptul modern de poezie (1972; ediţia a II­-a, Editura Paralela 45, 2002), şi un scurt roman-­eseu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1969; ediţia a II-­a, 1971; ediţia a III-­a, Editura Polirom, 1995), distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1969). Volumul în engleză Five Faces of Modernity (1987) a fost tradus în mai multe limbi, inclusiv în română (Cinci feţe ale modernităţii, Editura Univers, 1995). Împreună cu Ion Vianu a publicat în româneşte Amintiri în dialog (1994; ediţia a II­-a, Editura Polirom, 1998). La Editura Polirom au mai apărut, în două ediţii, Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade (2002; Marele Premiu al ASPRO) şi traducerea din limba engleză a volumului Rereading (1993), sub titlul A citi, a reciti (2003; Premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru ştiinţe socioumane, acordat Editurii Polirom).

*****

La şcoala Harmony

Nu ştiu dacă există nenorocire mai mare decât aceea de a-ţi pierde copilul. Suferinţele noastre nu sunt, de fapt, comparabile şi nici măcar cuantificabile. Ele sunt şi atât. Dar moartea celui căruia i-ai dat viaţă, pe care l-ai văzut crescând de la mărimea unui polonic la cea a unui om întreg, dispariţia lui fizică înainte de a ta reprezintă o violentare a cursului biologic, o ieşire din "firescul" natural, o monstruozitate. Numai un Dumnezeu crud, de Vechi Testament, îţi poate cere să-ţi jertfeşti fiul pentru El. Mulţi dintre bătrânii care trec prin această încercare nu-i pot rezista şi - cu pilonii sufleteşti retezaţi - se duc după copiii lor, nemaivoind să facă umbră pământului.

Matei Călinescu a scris o carte: Portretul lui M. M este, a fost Matthew Călinescu, fiul reputatului critic şi teoretician literar; un copil chinuit, născut sub semnul încâlcit-funest al unei "constelaţii" de boli şi care şi-a găsit sfârşitul înainte de a fi împlinit 26 de ani. Cum se poate scrie despre o asemenea tragedie? De unde îşi ia tatăl lovit de soartă puterea de a pune pe hârtie întâmplări şi episoade cu fiul său "ciudat" şi drag, pierdut pentru totdeauna? Tonul patetic nu i se potriveşte defel celui care scrie acest jurnal în doliu şi care, conturând un portret biografic al lui Matthew, găseşte în chiar acest demers o alinare, un mod de a fi împreună cu băiatul său. Scrisul nu înseamnă, în cazul de faţă, fugă de realitate, o formă de evaziune, retranşarea în sine. El constituie, dimpotrivă, o verigă de legătură între tată şi fiu, o punte de cuvinte şi imagini pe care primul o aruncă spre celălalt, peste groapa căscată între ei. Timp de patruzeci de zile, Matei Călinescu nu face altceva decât să se gândească intens la M. Îi caută silueta tremurătoare prin hârtii şi amintiri mai vechi şi îl înfăşoară cu dragoste în cearşaful ocrotitor al filelor de manuscris, încercând să-l exprime şi să-l "traducă" înţelegerii noastre. La sfârşit, avem un părinte mai împăcat cu durerea lui, înseninat în tristeţe; şi o carte excepţională.

Cronologia în zigzag deschide în paginile ei mai multe sertare ale memoriei, în planuri diaristice distincte. Prezentul dureros, traumatic al confesiunilor de după moartea lui Matthew preia în acolada sa fragmente consistente din jurnale mai vechi, cu o perspectivă, evident, datată, depăşită, corectată prin evoluţia bolii şi a dramei. Nu este vorba aici de trucurile compoziţionale prin care jurnalul (şi jurnalul în jurnal) intră în corpusul unei ficţiuni literare pentru a-i sublinia gradul de artificialitate, convenţia. Caietul cu coperte îndoliate, 1985-86 şi Diary M, 1993-98 sunt scoase la lumină şi transcrise masiv dintr-o dorinţă imperioasă, o necesitate aproape organică a tatălui de a merge, cât mai mult, pe urmele fiului. Certitudinile de azi (care au fost exact bolile lui M şi cum puteau fi contracarate manifestările lor) luminează enigmele înnebunitoare de ieri. Numai că primele se asociază morţii, pe când celelalte, chiar nerezolvate atunci, se roteau în jurul unui personaj viu, acum dispărut. Se creează astfel o mare tensiune dramatică. Fiecare pagină i-l restituie pe Matthew părintelui său, ca să i-l ia aproape concomitent şi să-l depună pe catafalcul final. O jupuire continuă, cu rana inimii deschisă şi redeschisă printr-un laborios parcurs retroproiectiv. Matei Călinescu fiind un cerebral, o minte limpede şi limpezitoare, complexul de boli de care suferă unicul său fiu îl loveşte în plin. Îi dezarticulează sistemul de referinţă şi cadrele bine fixate ale înţelegerii, îi spulberă succesivele teorii "explicative" şi ameninţă să-l clatine profesional şi uman. Însă, dacă patologia lui M îl macină pe tată pe dinăuntru, fărâmiţându-i nu numai habitudinile, ci şi convingerile, credinţele intime, M însuşi este cel care îl salvează pe Matei Călinescu. Asistăm la o tulburătoare inversare a raportului tată-fiu. Se va vedea imediat că vorbesc la propriu, nu la figurat: nu mi-am propus nici pe departe să fac jocuri de cuvinte, "brodând" pe conturul unor asemenea suferinţe...

Diagnosticul exact al lui Matthew? Sindromul lui Asperger (o formă atenuată de autism) şi, pe de altă parte, epilepsia care îi va pune capăt zilelor. Aceasta din urmă e o boală aşa zicând clasică şi livrescă, simptomatologia ei fiind urmărită de Matei Călinescu cu gândul la aura ce-i anunţă prinţului Mîşkin intrarea într-o nouă criză devastatoare. În schimb, autismul constituie o mare necunoscută pentru o bună parte din corpul medical şi chiar pentru cei (auto)intitulaţi specialişti în domeniul respectiv. Părinţii disperaţi caută autorităţi profesionale reale, care să le explice coordonatele şi determinantele bolii. Dar tot ce pot ei obţine, până la un punct, este sintagma high-functioning autism. "Consolarea" care li se oferă este aceea că M are numai o gravă întârziere emoţională, nu şi una mentală. Abia în timp, cu progresele înregistrate în cercetarea acestei boli "moderne", de dată recentă, prin articolul ştiinţific al lui Asperger, cunoaşterea maladiei devine mai aprofundată şi detaliată. Până la acest prag al înţelegerii, părinţii se zbat în plasa alunecoasă, dar rezistentă a întrebărilor fără răspuns. Lipsesc nu doar soluţiile la problemele grave ale lui M. Lipseşte însăşi titulatura acestora, cheia măcar onomastică a unui comportament ce-i răvăşeşte şi-i face să sufere încontinuu, într-o oribilă progresie a răului fără nume şi chip.

După un lung interval temporal, acest rău se precizează şi lupta împotriva lui devine posibilă. Sindromul lui Asperger are o corolă întreagă de echivalenţe cu ceea ce i s-a întâmplat lui Matthew zi de zi. Autiştii trăiesc în prezent şi au mari dificultăţi în perceperea viitorului. În fiecare dimineaţă, la ieşirea din somn, îşi regăsesc cu greutate propria identitate. Nu posedă imaginaţie şi fac eforturi să-şi mute atenţia de la un lucru la altul, să parcurgă distanţa între contexte, fraze şi propoziţii diferite. Cunoaşterea şi înţelegerea lor, precum şi comunicarea sprijinită pe acestea, sunt profund non-contextuale şi rigid-literale, într-o cecitate mentală care le fracturează legăturile cu cei din jur. Ca şi ceilalţi autişti "high-functioning", Matthew e pasionat de abstracţii şi vede matematic. (Vi-l amintiţi pe Dustin Hoffman, în Rain Man, numărând instantaneu nişte chibrituri răspândite pe jos?) Are, de asemenea, o viziune maniheistă, văzând lumea împărţită în alb şi negru, buni şi răi, realitate (complicată foarte) şi ficţiuni (de gustat ca atare). Nuanţe şi verigi intermediare nu există. Este motivul pentru care urmăreşte cu detaşare la TV filme violente ori partide de wrestling, dar suferă la cele mai mici perturbări ale programului zilnic. Într-o parte avem ficţiunea, în cealaltă, realitatea, percepută ca îngrozitor de complexă, încurcată, aleatorie.

Toate aceste date ale bolii lui Matthew nu fac decât să sublinieze şi mai bine, prin contrast, frumuseţea lui morală, candoarea serafică, angelismul de care tatăl, treptat, devine conştient. Şi tot treptat, printr-o fină, uimitoare translatare, copilul chinuit şi totuşi senin se transformă într-un învăţător al părintelui său. Numele unei şcoli la care Matthew a învăţat, Harmony, e întru totul simbolic. Tatăl învaţă să se armonizeze cu fiul său atât de special, să intre pe lungimea sa de undă, să micşoreze, cu dragoste, atenţie şi infinită răbdare, traumatizantele distanţe. E drept că nu ajung să comunice aşa cum o fac autiştii între ei (într-o limbă de deasupra limbajului, de la suflet la suflet); dar este, în acest efort de apropiere şi înţelegere reciprocă, ceva eroic, ca într-o tragedie contemporană, tangibilă, intens personalizată. Destinul lui Matthew fiind anticipat, apoi despărţit brutal, apoi lăsându-se prezis din nou - pe o treaptă de adevăr mai profund - de începutul vieţii sale, pulsând într-o însemnare de jurnal patern: "27 august 1977. Uca şi M părăsesc spitalul. Uca fericită. M e un copil dorit, iubit şi-aproape divinizat de maică-sa, încă din prima clipă. Va fi fericit."

0 comentarii

Publicitate

Sus