05.04.2006
Pascal Bruckner
Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?
Roman
Editura Trei, 2006


Prefaţă de Bogdan Perdivară
Traducere din limba franceză şi note de Vasile Zincenko



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Viaţa ca o partitură la patru mâini


Nu poţi intra în contact cu literatura lui Pascal Bruckner fără a deveni imediat conştient de interesul acestuia în explorarea zonelor întunecate ale psihologiei umane, ale sexualităţii paroxistice şi maladive, ale depresiei şi psihozei. Romanele lui Bruckner îşi prind protagoniştii, ca într-o plasă, într-o structură de reprezentare simbolică, în care arareori personajele se pot mişca în voia lor, iar tema este, de multe ori, conflictul dintre iubirea ca expresie a valorii umane şi egoismul dorinţei de posesiune, exprimată crud şi pulsionar. Cărţile sale sunt adevărate "nuvele exemplare". Fără prea multă simpatie pentru eroii lui, scriitorul îi foloseşte ca pe nişte recipiente menite să poarte parabole moralizatoare şi pesimiste, pline de sarcasm, despre excesele disperate şi criminale ale iubirii de cuplu (Luni de fiere), despre "extragerea" frumuseţii, resursă uşor epuizabilă, din corpul uman (Hoţii de frumuseţe), despre sexul prestat ca serviciu social, în numele unei înspăimântătoare afecţiuni impersonale, pseudo-religioase (Iubirea faţă de aproapele), pentru a nu mai vorbi de snoavele postmoderne din Palatul chelfănelii ori din Copilul divin.

Generaţia Occidentului european "eliberat sexual" post '68, crede Bruckner, are de luptat cu o nevroză generalizată ce vine din distrugerea concepţiilor tradiţionale despre dragoste şi înlocuirea acestora cu un cortegiu întreg de experimente, bogate în satisfacţii momentane, dar care distrug emoţional şi, de ce nu, fizic. Bruckner (care, de altfel, în paralel cu romanele sale, pune sub lupă, într-o serie de lucrări eseistice — dintre care Noua dezordine amoroasă rămâne cea mai cunoscută — problemele de adaptare ale omului contemporan la o lume cu valori în schimbare) nu este singurul care a mers pe această linie. Mai recent, Michel Houellebecq, poate cel mai important scriitor francez al noii generaţii, nu s-a ferit să aducă în discuţie, în termeni duri, competiţia şi hedonismul extrem al societăţii şi sexualităţii occidentale, propunând, în romanele sale, rezolvări radicale precum renunţarea la sex şi înmulţirea prin clonare, în timp ce, tot în spaţiul francez, Frederic Beigbeder integrează şi el sexualitatea unei zone de de consum alienante, vorbind chiar despre "clubizarea" lumii.

Pentru protagoniştii volumului de faţă, intitulat "Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt", viaţa însăşi pare o partitură scrisă pentru interpretarea la patru mâini. Pianişti, nedespărţiţi atât pe scenă, cât şi în spatele ei, Gabriel şi Luc sunt deosebiţi cu greu de public, din cauza modului aproape perfect în care interpretarea unuia se contopeşte cu virtuozitatea celuilalt. Îşi împart aprecierile ascultătorilor, fiind însă măcinaţi de dorinţa de a fi iubiţi, fiecare, pentru meritele proprii. Cei doi nutresc în secret dorinţa de a sparge cuplul gemelar, în care îşi simt identităţile insuficient pronunţate. Dorinţa de realizare personală îi devorează. La orice încercare, însă, de a se desprinde, în fiecare dintre ei stăruie încă umbra celuilalt, pentru înlăturarea căreia nici relaţiile amoroase (în care încordările simţurilor sunt întotdeauna succedate de teribile momente de înstrăinare şi dezgust), nici refugiul în munca de creaţie nu vor fi de ajuns. Între dependenţă şi dezabuzare, vioiul Gabriel şi interiorizatul Luc nu vor găsi în relaţiile lor cu Julia şi Chrystèle, ce ajung până la urmă de nesuportat, nici un principiu generator al identităţii de care au atâta nevoie. Separaţi în urma unei operaţii brutale, ca doi fraţi siamezi, ei nu reuşesc, până la urmă, să construiască o imagine a lumii în care absenţa celuilalt să fie, până la urmă, întru totul acceptabilă. In extremis, Gabriel căuta salvarea în escapade erotice, dar eliberarea orgiastică, extrem de dezamăgitoare, ajunge curând să capete contururi groteşti, felliniene: "Din seara aceea a păstrat o singură viziune: în vreme ce nişte ţopârlani graşi se opinteau pe nişte nimfete, în fundalul unei încăperi un domn scund era căţărat pe o femeie planturoasă, foarte grasă, cu pântecele plin de cute ca un acordeon şi, în semiobscuritate aveai impresia că vezi o insectă pe o conopidă". La rândul său, Luc se lansează într-o relaţie submisivă cu maestrul Castelanne, un compozitor pe care-l admiră, dar care se dovedeşte, şi acesta, egoist şi fals, un receptacol găunos pentru adoraţia celorlalţi.

Eroii noştri se apropie şi se depărtează de cei în care îşi proiectează afectivitatea, încercând, una după alta, adoraţia, plictiseala, dezgustul şi dezamăgirea. Balansurile emoţionale devin, după impulsul iniţial, din ce în ce mai puţin ample şi, ca limba unui pendul, sfârşesc prin a îngheţa complet în resemnare. Poveştile lor, simetrice, ajung repede istorii ale inadaptării şi dezagregării, sub care mocneşte încă regretul pentru fosta prietenie. În acelaşi efect "de oscilaţie", Bruckner combină descrierile metaforizate ale micilor şi marilor intimităţi cu pasaje brutale, impregnate de scârbă, punând în relief un peisaj de coloratură isterică, în care deciziile luate de protagonişti sunt imature şi confuze, iar patetismul este doar masca unui egoism frustrat.

Pentru a completa simetria acestei poveşti moralizatoare, viaţa îl va aduce pe Gabriel în locul lui Luc şi pe Luc în locul lui Gabriel, atrăgând atenţia, parcă, asupra faptului că, privite de sus, de dincolo de orgoliile mărunte, existenţele lor sunt atât de banale încât pot deveni cu uşurinţă interşanjabile. Ambii eşuează în poveştile lor de iubire şi îşi văd nerealizate ambiţiile de mari compozitori. Iar reîntâlnirea, când se produce, nu mai poate, de fapt, salva nimic. Conştienţi de mediocritatea lor, fără nici o bucurie, fără nici o iluminare, ci doar cu lehamitea şi dorinţa de a uita a unor oameni goliţi de suflet, Luc şi Gabriel învaţă să accepte că întrebarea ce dă şi titlul cărţii (preluată de Pascal Bruckner dintr-un poem de Paul Eluard) nu are, la final, nici un răspuns, sau, dacă are, răspunsul nu mai prezintă, pentru ei cel puţin, nici o importanţă. Se întorc la singurătate, măcinaţi de amărăciune, piese disparate ale unui mecanism care s-a stricat pentru totdeauna: "Poate că fiecare a plecat în direcţia lui prin ninsoarea care acoperea Olanda, îngropând sub zăpadă case, câmpuri, canale, zăpadă care egalizează, nivelează şi poartă în cristalele ei un mesaj de uitare, un mesaj de somn".

0 comentarii

Publicitate

Sus