Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Palatul chelfănelii


Pascal Bruckner

15.03.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pascal Bruckner
Palatul chelfănelii
Editura Trei, 2005


traducere de Sanda Reinheimer



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Preşedintele vrea să schimbe lumea

În momentul în care zvonul, care făcuse deja înconjurul oraşului, ajunse la ei, Matthieu şi Alice se jucau cu colegii lor în curtea şcolii. Întâi au dat din umeri, apoi le-a trecut pofta de joacă şi nu mai ştiau dacă era cazul să se bucure sau să plângă.

Când cei doi au ajuns seara acasă, părinţii lor erau pradă aceleiaşi frământări: şeful statului urma să ţină un discurs excepţional la televizor. Nu era deloc un semn bun. Nimeni nu uitase reforma pe care o făcuse cu doi ani în urmă când hotărâse să schimbe distanţele şi să modifice greutatea lucrurilor: fuseseră atunci distruse mii de rigle şi de cântare. Cei slabi, declaraţi obezi, fuseseră puşi la regim, iar cei graşi - hrăniţi cu forţa. Numeroşi oameni muriseră de foame, alţii de ghiftuială. În cele din urmă Preşedintele a fost de acord să restabilească sistemul metric; dar ţara se aflase pe marginea prăpastiei.

Aşa că toată lumea se temea dinainte de vreo toană nouă. La ora 8 seara, toţi membrii familiei Darbois se aşezară în faţa micului ecran: era obligatoriu să deschizi televizorul în zilele în care se transmiteau discursuri.

O fanfară militară intona imnul naţional şi apăru apoi faţa bucălată a Preşedintelui. Era ars de soare şi purta un lanţ de aur în jurul gâtului; salută fluturându-şi degetele încărcate cu inele scânteietoare. Răspândea în jurul lui bună dispoziţie, voioşie. Prin deschizătura prelungă a cămăşii de culoare roz i se vedea părul bogat de pe piept. Doi perciuni tăiaţi în formă de stridii păreau că vor să-i invadeze fălcile. Stând pe tron, picior peste picior, tuşi uşor, îşi plesni limba ca să vadă dacă era destul de suplă şi începu să vorbească:

"Dragii mei concetăţeni şi concetăţene, scumpii mei, iubiţii mei, îngeraşii şi puişorii mei. În seara aceasta, la sfârşitul acestei zile, sunt aici şi mă prezint cu scopul de a vă vorbi, de a vă întreţine despre o chestiune hotărâtoare, despre un subiect de cea mai mare însemnătate".

Trebuie să ştim că Preşedintele, iubitor de vorbe frumoase, avea un principiu şi anume acela că fiecare lucru trebuia spus de două ori.

"După şedinţa Consiliului de Miniştri şi întrunirea membrilor guvernului, după discuţii şi pălăvrăgeli, vot în unanimitate şi consens electoral, am stabilit şi hotărât, miniştrii mei împreună cu mine însumi; cei ce se află în subordinea mea şi Graţioasa Mea Maiestate, lucrul următor şi de viitor: de acum şi începând cu acest moment, se va interzice părinţilor şi capilor de familie, profesorilor şi cadrelor didactice, tutorilor şi preceptorilor, adulţilor şi majorilor, să-i atingă şi să-i cârpească pe copii, pe bulgăraşii noştri de aur, fie chiar şi cu o pană, cu acel apendice tegumentar al păsărilor, în public sau în particular, afară sau acasă, sub ameninţarea unei amenzi şi a unui proces-verbal putând să ducă şi să conducă la muncă silnică şi carceră."

De ce-i plăceau atât de tare Preşedintelui repetiţiile? Pentru că admira belşugul de cuvinte, bogăţia verbală. O frază simplă era pentru el un simbol al sărăciei. Repetiţiile îl ajutau să întipărească mai bine în mintea interlocutorilor săi maximele, iar presa îi publica în fiecare zi câte una.

"Într-adevăr, indeed, este de neconceput, de neînchipuit, dragi concetăţeni şi supuşi, ca la sfârşitul acestui secol, în apropierea anului 2000, zilnic şi cotidian, să moară şi să-şi dea sufletul, doi copii, doi ţânci, în urma brutalităţilor şi silniciilor comise şi săvârşite asupra lor de către adulţi, de către cei mari. Călăii mucoşilor, torţionarii îngerilor, nu ar îndrăzni să-şi desfăşoare fărădelegile, să comită nedreptăţile, dacă n-ar fi fost îndemnaţi şi incitaţi prin atitudinea de zi cu zi, prin comportamentul curent al celei mai mari părţi dintre dumneavoastră care vă pălmuiţi şi vă loviţi odraslele, plozii, pentru un da sau un nu, în orice moment şi fără motiv. Dragii mei prieteni, iubiţii mei amici, nu vă reproşez nimic şi nu vă condamn, dar vă atrag atenţia şi vă previn că epoca laxismului, a toleranţei, a luat sfârşit, s-a terminat. Atari deprinderi şi obiceiuri trebuie să fie părăsite, aruncate la gunoiul vremurilor, în pubelele istoriei."

Preşedintele făcu o pauză şi îşi frecă mâinile făcând să scânteieze pietrele scumpe ale inelelor la lumina proiectoarelor.
- Ce se mai lungeşte, suspină Alice.
- Ascultă doar un cuvânt din două, o sfătui tatăl ei, pentru că spune acelaşi lucru de două ori.

Era adevărat: intervenţiile televizate ale Preşedintelui se prelungeau târziu în noapte, şi şcolarii, care erau siliţi să asculte până la capăt, aveau a doua zi cearcăne la ochi. Prozopopeele sale fără de sfârşit, atunci când era în formă, puteau să ţină o zi întreagă din zori până-n seară, ţintuind locului o întreagă naţiune. Pentru motivul acesta, Preşedintele nu era primit la întâlnirile internaţionale, unde era poreclit: "înmulţiţi cu doi". Predispoziţia sa pentru reluări îi indispunea pe diplomaţi. Lui nici că-i păsa. Rămânea în continuare stăpân pe el şi conducea cu o mână de fier ţara aceea mică aşezată undeva între Elveţia, Franţa, Germania, Asia şi Africa.

"Totuşi şi cu toate acestea, dragi cetăţeni şi subordonaţi, regimul şi guvernul nostru, cu marea noastră înţelepciune şi clarviziune, ştim şi cunoaştem cât de greu şi de anevoios este pentru fiinţa umană, pentru bipedul vorbitor, să uite practicile învechite, să renunţe la comportamentul din trecut; de la începuturile lumii, de la facere, aţi fost obişnuiţi şi antrenaţi s-o luaţi pe coajă, să fiţi pocniţi pe obraz, în plină moacă, pe când eraţi mici, mucoşi, şi să daţi, să împărţiţi şi voi palme când aţi crescut, când v-aţi făcut mari. Acest obicei, această deprindere, fixate în memoria şi în cutia voastră craniană, n-o să se şteargă, n-o să dispară atât de repede, atât de iute. Astfel şi aşadar, pentru a uşura şi în scopul de a simplifica trecerea şi tranziţia de la perioada represiunii, epoca fierului, la epoca de aur a viitorului luminos, am hotărât şi decretat - ca o măsură de echilibrare, de alinare - să se ridice şi să se zidească în inima oraşului, în centrul capitalei, o clădire, o construcţie cu mai multe etaje, cu mai multe nivele, unde, în fiecare săptămână, adică de patru ori pe lună, sâmbăta şi duminica, adică în week-end, părinţi şi adulţi, tutori şi preceptori, vor putea în toată legalitatea şi fără pericolul vreunei pedepse, la un preţ stabilit şi în schimbul unei sume modeste, să păruiască şi să chelfănească, să ciupească şi să biciuiască haimanalele, loazele, indiferent de vârstă şi de condiţie socială. Acest lăcaş va fi numit, acestui edificiu i se va spune Palatul chelfănelii, Palatul chelfănelii bis, şi-şi va deschide porţile indivizilor de ambele sexe, va primi bărbaţi şi femei, de peste 18 ani, majori, fără cazier, juridic nepătaţi, în timp util şi la momentul necesar veţi afla toate informaţiile suplimentare, toate amănuntele ajutătoare. Dragi tovarăşi, îndrăgiţi concetăţeni, Preşedintele vostru Mult Iubit, Şeful vostru Respectat, Marele vostru Căpitan, Genialul vostru Conducător, vă salută, vă spune ciau!"

Am mai spus că Preşedintele nu se sinchisea de poreclele cu care era procopsit în străinătate. Lingvişti, etimologi, foneticieni, urmaţi de hamali care cărau pe spinările lor dicţionare groase în mai multe volume, se aflau în permanenţă pe lângă persoana sa şi erau puşi să caute cuvinte noi, în afară de aceasta, un ministru al Condeiului nota zi şi noapte toate vorbele sale şi cele mai frumoase găselniţe! Preşedintele se recita cu mândrie şi recita Adunării listele sale lungi cu sinonime. La rândul lor, şcolarii erau obligaţi să le înveţe ca să treacă clasa. Folosirea sinonimelor era facultativă în viaţa de toate zilele, dar era obligatorie în presă şi în dezbaterile politice. Jurnalele, ba chiar şi fiţuicile, erau groase cât o biblie; iar documentele oficiale nu aveau niciodată mai puţin de 300 de pagini, ceea ce însemna o cheltuială enormă de hârtie. În Cameră, Preşedintele dădea întotdeauna dreptate deputatului care îşi exprimase cazul într-o mie de feluri, făcând dovada unui vocabular diversificat şi a unei stăpâniri perfecte a retoricii. Orice cuvânt trebuia să se prezinte însoţit de cel puţin un dublet care să-l justifice, iar cei care debitau trei sau patru, fie ele şi parţiale, aveau dreptul să-şi vadă numele înscrise cu litere de aur pe clădirile publice. Nu-şi găseau loc în conversaţie cuvintele izolate, numai dacă nu cumva Preşedintele, printr-un decret solemn, nu făcea apel la o limbă străină pentru a da un echivalent unui cuvânt unic. Şi astfel el se lăuda nu numai că se afla la conducerea unui popor de oratori, dar şi că avea pe limbă toată elocinţa din lume.

Mântuirea va fi şi pentru câini şi pisici

Totuşi în seara aceea, Matthieu, Alice şi părinţii lor nu prea se sinchiseau de nazurile lingvistice ale conducătorului. Mesajul lui îi neliniştea, cu atât mai mult cu cât în familia lor bătaia nu prea era obişnuită: doar ici-colo, din când în când câte o pălmuţă, urmată de o împăcare duioasă. Familiile prietene fură pradă unei emoţii asemănătoare.

A doua zi presa reluă în amănunt declaraţiile Preşedintelui. Cetăţenii republicii nu mai aveau timp decât o lună ca să-şi pocnească progeniturile. Să profite! După această dată; vor trebui să încredinţeze statului şi slujbaşilor acestuia pedepsirea. Acelaşi lucru urma să fie valabil pentru câini şi pentru pisici, care vor beneficia de drepturi şi de îndatoriri identice cu cele ale copiilor. Şi unii şi alţii vor face cu rândul la Palatul chelfănelii, printr-un sistem de rotaţie din cincisprezece în cincisprezece zile, inclusiv vara. Nici un pui de om sau de mamifer de la cinci la cincisprezece ani nu se va putea sustrage de la aceasta, în afară de cazul în care suferă de o boală gravă sau de o infirmitate atestată de un medic. Handicapaţii şi paraliticii erau dispensaţi de stagiu, cu excepţia vindecărilor miraculoase care i-ar face apţi pentru probe. Tarifele de intrare vor fi convenabile şi accesibile tuturor.

În câteva zile, zidurile oraşului fură acoperite cu desenele viitorului edificiu, începură lucrările. Mii de persoane în vârstă fură expulzate din câteva cartiere ale oraşului vechi; apărură buldozere uriaşe care distruseră case, sfârtecară oraşul pentru a face loc unei întregi armate de zidari, muncitori şi salahori, în fiecare dimineaţă, adepţii partidului unic defilau pe străzi strigând: "Trăiască reforma Preşedintelui, trăiască viitorul!"

Populaţia primi evenimentele cu un fel de nelinişte amestecată cu indignare şi uşurare: o grijă mai puţin. Legea preciza că după 20 martie - începutul reformei coincidea cu începutul primăverii - orice băieţandru molestat de un adult putea să depună o plângere împotriva lui şi să obţină arestarea imediată a acestuia. La gândul că nu vor mai avea voie să administreze nici o corecţie, taţii şi mamele se năpustiră asupra şezuturilor nevinovate, asupra obrăjorilor proaspeţi, fără să uite să dea câte un picior lui Azor sau lui Motănel. Loveau fără să se gândească, din reflex, aşa cum s-ar fi apucat de băutură dacă ar fi fost decretată prohibiţia. Aşa că primul rezultat al măsurii prezidenţiale a fost să umple spitalele în câteva zile de copii!

Matthieu fu convocat înaintea surorii sale, în aceeaşi zi cu cel mai bun prieten al său, Baptiste Tusseau, la etajul al doilea, al scatoalcelor şi caftelii. Un week-end era rezervat la Palat băieţilor, celălalt fetelor. Preşedintele ştia că plăcerea de a bate sexul slab nu este aceeaşi cu cea resimţită atunci când ai de a face cu sexul tare. Fragilitatea legendară a domnişoarelor, anatomia lor sensibilă, în sfârşit pudoarea Şefului Suprem dictau această separare; nu te-ai fi putut gândi, de exemplu, să dai unei fetiţe jos pantalonaşii în faţa unui băieţel şi nici invers.

Chelfăneala bine temperată

Când în dimineaţa zilei de 20 martie, după ce şi-au luat un rămas-bun sfâşietor de la părinţi, cei doi prieteni se înfăţişară la poarta Palatului, fură uluiţi. Se aşteptau să vadă o clădire întunecată, în stil medieval, cu carcere subterane şi cu turnuri; aveau însă în faţă o construcţie zveltă din oţel şi sticlă; cu patrusprezece etaje ţâşnind înspre văzduh, cu lifturi diferit colorate. Un steag pe care era brodată o mână pregătită să se îndrepte spre un funduleţ gol şi rotunjor flutura pe acoperiş şi pe o pancartă de un roşu aprins stătea scris: "Trăiască dreapta bătaie democratică! Trăiască chelfăneala bine temperată!"

Efectul era nemaipomenit. La intrare se afla deja o grămadă de curioşi, dintre care unii veniseră de cu noapte. Reclame mari luminoase explicau publicului regulile de funcţionare ale stabilimentului.

Atracţiile erau repartizate pe etaje după cum urmează:
- La etajul întâi, se trage de urechi.
- La etajul al doilea, se dau perechi de palme.
- La al treilea, copiii sunt puşi la colţ.
- La al patrulea, drăcuşorii întind unor adulţi nostalgici degetul cel mare pentru a fi supt şi unghiile pentru a fi roase cu nervozitate.
- La al cincilea, se administrează câte o bătaie la fund cu palma şi se distribuie şuturi.
- La al şaselea, se ciupeşte pielea şi se trage de păr.
- La al şaptelea, se distribuie jordii.
- La al optulea, li se aplică îngeraşilor câte o sărutare sonoră şi udă. N-au dreptul să se şteargă.
- La al nouălea, sunt lovite degetele şi extremităţile cu o riglă de lemn sau de fier.
- La al zecelea, se aplică cravaşa pe părţile cărnoase.
- La al unsprezecelea, se biciueşte cu urzici proaspete dispuse în mănunchiuri.
- La al doisprezecelea, se aruncă ciulini pe pielea goală şi se freacă derbedeii cu ierburi tăioase.
- La al treisprezecelea, intră în funcţiune maşina de bătut, un robot automatizat cu patrusprezece braţe care furnizează toate pedepsele descrise mai sus.
- La al patrusprezecelea, se poate astâmpăra setea la o cofetărie şi se poate admira panorama capitalei.

În decursul unui an fiecare copilaş are datoria să treacă de cel puţin două ori pe la fiecare dintre cele treisprezece etaje. Ordinea se stabilea prin tragere la sorţi. Toţi aşa-zişii "voluntari" erau înregistraţi pe ordinator.

În dimineaţa aceea Matthieu şi Baptiste fură conduşi de o îngrijitoare într-un vestiar cu pardoseala de culoare albă, unde, în tovărăşia altor băieţi de vârsta lor - zece ani - fură nevoiţi să tragă pe ei un fel de veşmânt de bumbac, de culoare cenuşie, asemănător unui kimono de judocan. Îmbrăcămintea, croită dintr-un material solid lăsa descoperite braţele, gâtul şi gleznele şi putea fi ridicată cu uşurinţă. Numele şi prenumele erau înscrise pe un badge roşu şi negru prins cu ace de gămălie pe partea de dedesubt a gulerului. Programul începea la ora 9 şi se termina cu o gustare oferită tuturor participanţilor. La prânz toţi mâncau acolo unde se aflau. Părinţii aveau dreptul să vină să-şi smotocească vlăstarele, cu condiţia să plătească, precum orice muritor.

Etajul al doilea era alcătuit dintr-un spaţiu vast căruia îi puteai măsura dintr-o privire lărgimea şi adâncimea. Mai multe rânduri de fotolii de piele, pe care se aşezau stagiarii, îl împărţeau în părţi egale, între două fotolii era plasat un scaun de paie fixat de podea şi prevăzut cu cureluşe. Acolo putea fi legat un câine sau o pisică. Se hotărâse ca, spre deosebire de puii de om, care erau lăsaţi liberi, căţelandrii şi motăneii, lipsiţi de judecată, să fie legaţi, ca să nu poată s-o ia la sănătoasa.

În jurul fiecărui scaun şi fotoliu erau puse la dispoziţia spectatorilor balansoare şi şezlonguri: muştruluielile erau publice. Un cadran de cristal lichid, încrustat în braţul fotoliului, indica preţurile, descrescătoare în raport cu numărul prestaţiilor. Un valet era însărcinat să aibă grijă de câte un copil şi de câte un animal. Vindea biletele, supraveghea operaţiile şi trebuia să-i ademenească pe clienţi, la nevoie lăudând pielea moale, a protejaţilor săi, carnaţia catifelată. Puterea de convingere, darul de a da din gură făceau parte din însărcinările sale, cu atât mai mult cu cât era retribuit în funcţie de numărul de bilete vândute.

Servitorul lui Matthieu era o matahală arţăgoasă, îmbrăcată cu un combinezon fluorescent roz pe care era imprimată mâna pregătită să cârpească. Îi explică în câteva cuvinte ce trebuia să facă: nu avea voie nici să se mişte, nici să încerce să scape de târnoseală; nu trebuia să se teamă de nimic, căci urma să fie pălmuit, s-ar putea spune obiectiv, fără ca cineva să aibă pică pe el. Matthieu spuse că la el acasă nu-l atingea nimeni, doar poate de drag. "Ai noroc, îi răspunse servitorul, dar într-o societate solidară, cei favorizaţi trebuie să plătească pentru ceilalţi." Îl rugă să se aşeze, să stea drept, să nu se foiască şi să încerce să aibă un zâmbet atrăgător. Câţiva metri mai încolo alt servitor îi spunea aceleaşi lucruri lui Baptiste, care îi răspundea cu aceleaşi argumente. Palatul urma să se deschidă peste câteva minute.

Tot oraşul tropăia de nerăbdare în faţa intrării, ca să admire minunea. Pe coridoarele de acces la diversele etaje mişuna o mulţime zgomotoasă şi nedisciplinată, ţinută în frâu de oameni de ordine. La un semn, în mare zgomot de fanfară şi trompete, uşile fură deschise. Preşedintele însuşi, instalat la Postul de Comandă al Palatului, asista la ceremonie în faţa unui sistem video şi bea şampanie cu membrii guvernului şi ambasadorii străini.

Fiecare etaj era asaltat de câte un val de oameni cumsecade. Toţi scoaseră strigăte de uimire văzând băieţii şi animalele aşezaţi cuminte fiecare pe câte un scaun. Câte unul îl recunoştea pe fiul sau pe buldogul vecinului său. Unii părinţi veniseră să-şi încurajeze copiii. Se uitau atent şi pe rând la toţi candidaţii, le comentau ţinuta şi nu se hotărau să înceapă, în ciuda invitaţiilor stăruitoare ale paznicilor.

Timp de o oră nimeni nu îndrăzni să înceapă ostilităţile. Era greu să dai într-un necunoscut, dar era şi mai greu s-o faci de faţă cu martori. Prezenţa celorlalţi îi apăsa ca un bolovan. Oamenii îşi vorbeau din ce în ce mai puţin unii altora, iar câţiva se retrăseseră în vârful picioarelor. Preşedintele, cu ochii aţintiţi asupra ecranului, se temea deja de un insucces.

Înţelese, prea târziu, că scatoalcele ar fi trebuit să fie gratuite în prima zi, se înfurie pe miniştri că nu-i sugeraseră această idee şi îi ameninţă cu ocna şi cu biciul dacă reforma dădea greş. Dacă ar fi anunţat acum gratuitatea, ar fi însemnat să dea înapoi în ultimul minut.

Şi totuşi paznicii invitau, implorau aproape pe vizitatori să treacă la acţiune şi nu ştiau ce să mai spună şi cum să mai linguşească pentru a-i scoate din starea de indiferenţă. Cine va avea privilegiul să fie bătut primul?

În sfârşit, la etajul al doilea, o doamnă durdulie, cu obrajii rumeni, se apropie de Matthieu, îl examina cu de-amănuntul, îi atinse pielea, îi pipăi muşchii, se uită la dinţi, şi, cu o voce tremurătoare de emoţie, întrebă pe valet care sunt tarifele. Se uită iar la băieţel, şovăi din nou, scoase din portofel două hârtii foşnitoare - casa nu accepta creditul -, îşi scoase haina încredinţând-o împreună cu geanta valetului şi îşi suflecă mânecile.
- Aşadar, Matthieu (îi citise numele pe partea de dedesubt a gulerului), ce prostie ai făcut de te afli aici?
- Ştiţi bine, doamnă, că n-am făcut nimic, am fost numit de guvern.
- Nu-i frumos să minţi, Matthieu, spune-mi tot adevărul.
- Dar vă jur, n-am făcut nimic.
- Chiar nici o poznă? N-ai şterpelit nimic?
- Nu, chiar nimic.

Pleosc: îl pocni serios sub ureche, gata gata să-i scoată capul din ţâţâni.

Matthieu lăsă capul în jos şi-şi frecă obrazul.
- Aha, acum nu mai zici nimic? Obraznicule!

Doamna inspiră aer pe nări şi, pleosc, îi mai cârpi una pe celălalt obraz, năucindu-l. Apoi îşi masă încheieturile şi luă mulţimea drept martor:
- Cel puţin acum ştie de ce e aici, golanul ăsta.

Spectatorii aplaudară şi Matthieu, cu nasul în pământ, nu putu să-şi stăpânească două-trei lacrimi. Prigonitoarea lui se împăuna auzind strigăte de bravo şi îi invită pe ceilalţi să o imite: în câteva minute copiii fură asaltaţi, începutul era făcut şi se transmise la toate etajele; de la parter până la ultimul nivel, lumea se puse care mai de care pe snopeală şi burduşeală. Unii zgâmboi plângeau înainte chiar de a fi atinşi, urlau când vedeau că cineva ridica mâna împotriva lor. Clienţii erau tot mai înverşunaţi cu fiecare plânset, uitând de sângele rece pe care li-l recomandase Preşedintele. Ţipetele, în loc să-i potolească, îi stimulau, făceau să le crească pofta de scărmăneală. Vacarmul culmina cu scheunatul câinilor, cu miorlăiala pisicilor prinşi cu toţii în chingi, care ajungeau să producă în jurul Palatului o văicăreală să-ţi frângă inima. Supraveghetorii de abia reuşeau să stăvilească nerăbdarea vizitatorilor şi nu-i puteau împiedica pe unii chilipirgii să ardă una fără să plătească; în cartierul său general, Preşedintele sălta în sus de bucurie, îi săruta pe miniştri şi pe diplomaţi pe gură şi vedea deja cum vistieria i se umple cu grămezi mari de aur şi de argint.

Ispăşirea prin cazne

Pentru toţi voluntarii, dintre care făceau parte şi Matthieu şi Baptiste, ziua a fost plină de încercări: de sute de ori îmbrânciţi, ciomăgiţi, bruftuluiţi de burghezi, de muncitori, de pramatii, de sindicalişti, de imigranţi, bătuţi de femei din lumea bună care cotcodăceau şi se sclifoseau, s-au umplut de vânătăi, de echimoze, de zgârieturi, aveau degetul mare zdrelit sau le curgea sânge din nas, iar obrajii lor înroşiţi purtau urmele a zeci de degete care se întipăriseră unele peste altele.

Cu o oră înainte de gustarea de adio, Preşedintele, suita sa şi demnitarii străini veniră să inaugureze la rândul lor Palatul, în generozitatea sa, şeful statului îşi lăsase poporul să facă safteaua clădirii. O echipă a televiziunii îl urmărea pretutindeni, iar ministrul Condeiului îi nota până şi răsuflările într-un caiet mare cu margini aurite, înaintând cu paşi mari, Preşedintele pălmuia uşor, în trecere, pe fiecare ştrengar şi strângea mâna valetului acestuia. Deşi nu lăsa să se vadă, starea de plâns a cobailor îl nelinişti în cele din urmă. Când sosi în faţa lui Baptiste, care avea ochii umflaţi şi umezi, îl întrebă cu asprime:
- De ce plângi, Baptiste?
- Plâng de ruşine, îhîhîî, domnule Preşedinte. Am primit într-o singură zi, îhîhîî, mai multe lovituri decât în toată viaţa mea.
- Şi te plângi? (Să notăm că Preşedintele nu se repeta: într-adevăr, privilegiul sinonimelor era păstrat pentru ocaziile deosebite şi nu era folosit într-o întrevedere cu un minor.) Până acum părinţii tăi nu te băteau, în timp ce în alte părţi alţi copii primeau câte o porţie dublă sau triplă: iată-vă de acum supuşi cu toţii aceluiaşi regim. Echilibrul a fost restabilit. Nu-ţi dai seama cât e de ingenios? Nu asistăm oare la un progres nemaipomenit, la o deschidere istorică înspre ceva nemaivăzut, nemaiauzit?

Preşedintele nu putea totuşi să se abţină să nu se repete. Era ceva mai puternic decât el: sinonimele îi plăceau la nebunie!
- Nu ştiu, domnule Preşedinte, mă doare, asta-i tot.
- Oh, smiorcăitule, tare nu-mi place cum te porţi, îmi daţi voie?

Preşedintele se întoarse către valet ca să-i ceară încuviinţarea şi trosc! cu un du-te-vino îi arse două lui Baptiste, care aproape căzu de pe scaun, ceea ce aduse un ţţţ reprobator din partea suitei prezidenţiale.
- Ce ziceţi, domnilor, mi-a reuşit?
- Grozav, extraordinar, strigară în cor miniştrii şi consilierii, iar Preşedintele îşi expuse palma grăsuţă în faţa camerei de luat vederi.
- Iată, domnilor, o adevărată scatoalcă, eficace şi sonoră, cum mi-ar place să văd că dă toată lumea.
- Bravo! Ura pentru Preşedinte!

Preşedintele nu deschidea niciodată gura fără să fie imediat aplaudat de suita sa. Lăsa ropotul să dureze până ce se sătura şi îl întrerupea printr-o mişcare a bărbiei.

Mai încolo dădu peste o javră îngrozitoare care lătra fără încetare ca o sirenă apucată, o javră cu urechile lăsate, cu un păr scurt pe cap ca o perie şi căreia o avalanşă de lovituri îi dăduse darul vorbirii. Bineînţeles urla înjurături obscene la adresa vizitatorilor. Preşedintele se opri în faţă-i şi, foarte întărâtat la auzul acestor grosolănii, îi ţinu următorul discurs:
- Cu ce drept îndrăzneşti să vorbeşti? Rolul tău e să latri şi să fii ascultător, îţi ordon nu numai să taci, ci şi să fii fericit!
- Tacă-ţi fleanca, împuţitule, şterge-o!

Indignat, zăpăcit, şeful Statului încercă să-i croiască una corciturii. Dar şi-o făcu cu mâna lui. Mai iute decât el, javra îi apucă palma între fălci şi îşi înfipse caninii. S-a auzit un muget şi toţi se năpustiră în ajutorul celui muşcat. Din fericire rana era superficială şi onorabilul vătămat putu să ia loc la masă puţin după aceea.

Dar, în locul unei adunări de tineri zburdalnici, avea în faţa lui doar o adunătură de prăpădiţi posaci, acoperiţi de vânătăi, pe care aroma eclerurilor cu ciocolată, priveliştea prăjiturilor cu frişcă, rotunjimea bezelelor nu reuşeau să-i înveselească. Preşedintele mâncă din toate cu mare poftă - la drept vorbind a mâncat toate prăjiturile, avea nevoie să se refacă după cele suferite - dar proasta dispoziţie din jur îi strica plăcerea.
- Ce! eu mă plâng?

Şi îşi tot arăta mâna înfăşurată într-un pansament enorm.

Deja presa şi televiziunea nu vorbeau decât despre suferinţa pricinuită preşedintelui, iar miniştrii, curtenii, ambasadorii se înghesuiau spre reşedinţa lui pentru a-i prezenta regretele şi urările lor de grabnică însănătoşire.

Acest incident puse cu totul în umbră starea proastă a puşlamalelor. Pretutindeni sosirea lor acasă provocă groază şi revoltă, iar părinţii petrecură ore întregi, duminică seara, să răcorească epidermele zgâriate în ligheanele cu apă, să ungă obrajii îndureraţi cu cremă. Cât despre câinele vinovat de crima de lezmaiestate, fu arestat în aceeaşi seară, judecat cu uşile închise şi condamnat să stea opt ani în fortăreaţă. Din moment ce n-a mai fost lovit, el pierdu darul vorbirii îndată după aceea şi se mulţumi să schelălăie, tâmpeşte, ca toţi semenii săi.

Palatul chelfănelii deveni unica obsesie a republicii. Băieţaşi şi fetiţe aşteptau cu groază apropierea sfârşitului săptămânii. Dimpotrivă, vizitatorii se îngrămădeau încă de vinerea după-amiază în faţa intrării. Hotelurile din jur erau ocupate dinainte pentru următoarele şase luni. Bişniţarii închiriau la preţuri de speculă, pentru o noapte, saltele întinse pe trotuar. Oamenii foloseau cele mai nebănuite vicleşuguri pentru a se vârî la coadă cât mai în faţă. Unii dădeau bani unor bătrâni sărmani, unor cerşetori, sau îşi trimiteau bona sau omul de serviciu să stea la coadă în locul lor. În ciuda acestor şiretlicuri, mii de cetăţeni rămâneau mofluji, în drum, pe ploaie sau pe soare, fără să mai poată ajunge în Sfântul Lăcaş. Erau nevoiţi să se mulţumească, prin urmare, cu poveştile de la ieşire ale celorlalţi, iar seara cerşeau anecdote şi amănunte celor care avuseseră norocul să intre.

Totuşi unii luară mai departe legea prea uşor şi nu încetară să ridice mâna asupra puradeilor, sfidându-i să li se împotrivească, împuterniciţi cu noi drepturi, puştii dădură de îndată de ştire autorităţilor, iar părinţii recalcitranţi, profesorii vinovaţi fură aruncaţi în închisoare. Ca să se întărească supravegherea, statul instala în colţul străzilor cutii pentru denunţuri. Crescu numărul scrisorilor anonime: fratele îşi denunţa sora geamănă, vecinul vecina, profesorul pe colegul său, iar arestările de nevinovaţi se înmulţiră?

Câţiva ştrengari, supăraţi pe mama şi pe tata, se pălmuiau ei înşişi, apoi, cu urmele propriilor lor degete pe faţă, alergau să-l avertizeze pe primul jandarm. Alţii, şi mai şmecheri, şi acţionând în înţelegere cu agenţii forţei publice, se ascundeau prin colţuri, chemau câte un gură-cască şi întindeau obrazul: vai de cel care nu putea rezista ispitei! Abia dacă apuca să ridice mâna că se şi trezea cu un proces-verbal şi o amendă pe care complicii şi-o împărţeau între ei. Închisorile se umplură de mame vitrege, de brute, de inamici ai progresului, iar judecătorii, supraîncărcaţi, se plângeau că nu mai fac faţă.
Dar Palatul prospera, aducea beneficii, iar Preşedintele era în culmea fericirii. Mări salariile procurorilor şi construi închisori noi. Ca să stăvilească criticile, publică în presă comunicatul următor: "Guvernul, augusta mea persoană, nu va da îndărăt niciodată, nu va face nici un pas înapoi. Părinţii neîndurători, taţii şi mamele fără milă, vor fi pedepsiţi cu asprime, reprimaţi fără cruţare, dacă încearcă sau se străduiesc să zăgăzuiască, să împiedice reforma mea măreaţă, mersul neabătut înainte al Istoriei"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer