Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea cu euri


Călin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica, Roxana Moroşanu, Ciprian Voicilă

22.03.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Călin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica, Roxana Moroşanu, Ciprian Voicilă
Cartea cu euri
Editura Curtea Veche, 2005


prefaţă de Aurora Liiceanu



Citiţi prefaţa şi două cronici ale acestei cărţi.

*****

Sorin Stoica: Cei şapte ani de-afară

Dacă stau bine să mă gândesc, până pe la vreo 7-8 ani, am fost un ageamiu în materie de fotbal. Îmi amintesc o zi despre care azi, după investigaţii ulterioare, aş putea să spun că era de iunie 1984. Era în jur de 5-6 după amiaza, stăteam la poartă şi aşteptam oamenii să se înapoieze de la serviciu. Şi copiii să se întoarcă de la şcoală. Îmi plăcea să-i privesc şi să ştiu că ei se duc acasă disciplinat şi previzibil. La un moment dat, a trecut şi o vecină de-a mea, una, Ioana, care era o idee mai mare decât mine. La momentul reconstituirii de faţă cred că era prin clasa a şasea sau a şaptea. Mi-am amintit că a trecut pentru că, la data cu pricina, ca şi mulţi ani mai târziu, am fost îndrăgostit fleaşcă de ea şi asta nu numai pentru că avea nişte sâni imenşi, superbi, pe care-i bălăngănea într-un fel de inconştienţă asexuată, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama că provoacă toată populaţia masculină din juru-i. Probabil, la data respectivă nu ştiam că sânii sunt frumoşi. Nu eram singurul care o iubeam, ci cam toată strada, toată gaşca cu care mai târziu voi juca fotbal nutrea cam aceleaşi sentimente. Atunci nu aveam încă o gaşcă.

La 6 ani, cât probabil aveam în 1984, nu pot să găsesc un cuvânt pentru sentimentele pe care le aveam faţă de acea Ioana. Poate aţi văzut-o pe Monica Bellucci în Malena, ca să înţelegeţi mai bine. Mă rog, ce pot să spun cu precizie e că a trecut atunci spre casă şi m-a întrebat ce e cu mine de nu mă uit la meci. Probabil meciul respectiv începuse, celor din clasa ei le dăduse mai devreme drumul de la şcoală şi acum se grăbea să vadă partida în chestie. Atunci am înţeles că meciul respectiv era un eveniment epocal şi nepăsarea mea era absolut nepotrivită, nu cadra cu solemnitatea şi precipitarea celorlalţi oameni de pe strada mea. Toată lumea trebuie să trăiască momentul sau măcar să mimeze că-i pasă. Tipei ăsteia pe care o chema Ioana pun pariu că i se rupea de meci, dar dădea bine să întrebi, să ai un subiect de discuţie ca să arăţi că participi, că nu te lasă indiferent aşa o întâmplare. Acum îmi dau seama că e posibil să fi fost vorba, în acea după-amiază, despre unul dintre meciurile pe care România le-a jucat la Campionatul European din Franţa. Ştiu că Ioana a venit atunci la mine şi m-a apucat de obraz, aşa, cu două degete, ca într-o menghină. E un gest pe care mi-l aduc aminte pentru că, v-am spus, o iubeam sincer. A încercat să se dea pe lângă mine, să mă alinte, să mă linguşească, deşi îmi dau seama că ea nu ţinea deloc la mine, ci încerca să se gudure pe lângă taică-miu, care era şi este în continuare profesor de sport la şcoala din Băneşti. Şi, probabil din servilism, probabil pentru că eu eram o metonimie a tatălui meu, Ioana încerca să se pună bine cu el, folosindu-se, infama, de mine, de corpul, de obrazul meu. Ca să-i dea vreo notă mai mare, sau cine-ştie din ce alte pricini neidentificabile. Oricum, e bine să dai de înţeles profesorilor că-i simpatizezi. Era nesinceră şi, depinde, asta poate să te dezguste sau să te amuze.

Dar, hotărât lucru, momentul în care am început să devin specialist, fanatic în ale fotbalului, a fost primăvara lui '86, când Steaua juca cu Kuusysi Lahti. Şi când Piţurcă a marcat golul calificării.

Din nou apăruse în clasă problema asta a identităţii. Cine din echipa Stelei e fiecare. Cu mine fusese uşor, pentru că aveam acelaşi nume de familie cu Tudorel Stoica, aşa că soarta mi-era pecetluită. Gogu se mişcase, ca de obicei, mai rapid, şi-şi adjudecase identitatea lui Piţurcă. Asta avea să-i fie fatal mai târziu, pentru că, dacă la vremea respectivă, Piţurcă era, într-adevăr, un individ care, din indolenţa apărărilor, sau din alte cauze, marca aproape meci de meci, mai târziu el avea să devină un ratagiu sau ratangiu notoriu şi gloria asta nefastă avea să se răsfrângă şi asupra lui Gogu. Adică el, oricât şi-ar fi dorit, oricâte eforturi ar fi făcut, nu mai putea ajunge, nu un fotbalist mare, dar măcar o pasă de Doamne-ajută nu mai era în stare să dea şi asta numai pentru că avusese proasta inspiraţie să decidă că el e Piţurcă. Şi asta îl marcase decisiv. Strigai la el, băi, Piţurcă! şi i se împleticeau picioarele, nu mai avea de ales şi trebuia să rateze.

Mitu era Lăcătuş, pentru că avea o chică asemănătoare, gest de răzvrătire într-o epocă în care nişte perciuni tăiaţi necorespunzător erau prilej să te scoată tovarăşa în faţa careului ca să fii jumulit bine de tot, dat de exemplu negativ.

Castravete era Iovan, parcă. Asta pentru că dădea nişte agheuri formidabile şi pentru că, la fel ca Iovan, folosea stângul doar ca să se urce-n tramvai.

Limbă devenise Duckadam. La el chiar se poate vorbi despre inspiraţie, premoniţie, pentru că, la câteva săptămâni distanţă de meciul cu Lahti, Duckadam avea să apere seria aceea formidabilă de patru penaltiuri care i-a adus lui Limbă un prestigiu incredibil. Era privit cu alţi ochi. El nu mai era Alifie, Limbosu, sau alte apelative jenante, era însuşi Eroul de la Sevilla.

Belişca era Bărbulescu.

Orneaţă era Bumbescu sau Oagăru. Deşi era nonviolent, faptul că se alesese cu porecla asta, îl obliga să dea la gioale în neştire. Deşi, cum v-am spus, el era un om ca pâinea caldă. Îl alintau profesoarele, mai ales aia de engleză, chiar se îndrăgostise de el, îi băga capul între sâni, îl trăgea de nas. Aveam impresia că, uneori, în momentele de tandreţe dintre ei doi, noi ceilalţi din clasă suntem în plus, trebuie să o ştergem pe furiş şi să-i lăsăm acolo ca doi porumbei.

Persi. Persanu. Pepsicanu. Ăsta era Majearu.

Bölöni. Balint. Belodedici. Identitatea lor chiar că nu-mi mai amintesc cine şi-o însuşise.

Semifinala cu Anderlecht, mai precis returul de la Bucureşti, când am învins cu 3-0, a fost primul meci pe care l-am urmărit conştient în sfârşit de importanţa momentului. Învăţasem şi cum se aplică regula opţaidului, cum zicea Tarabă. Era într-o după-masă când trebuia să fac şi temele la matematică. Nişte fracţii subunitare pare-mi-se. Uite că pot să reconstitui anumite zile în raport cu meciurile importante. O madeleină care deşiră tot restul zilei. Şi în raport cu temele la matematică. După-amiaza aceea, când am învins Spania, aveam de făcut nu mai ştiu ce ecuaţii cu o singură necunoscută. Nu mi-a plăcut niciodată matematica şi poate dragostea mea pentru fotbal a sporit şi datorită concurenţei pe care sportul ăsta o făcea unei materii searbede şi antipatice.

În seara finalei de la Sevilia ştiu că am adormit înainte să înceapă prelungirile. Mă trezisem şi-l vedeam din pat pe taică-miu cum forfoteşte prin cameră. Mijisem ochii şi el, când a văzut că m-am sculat, a venit imediat să-mi povestească penaltiurile pe care le-am tot văzut după aia înregistrate la Albumul Duminical şi le-am reconstituit de nenumărate ori împreună cu Coştolo, un vecin mai mic decât mine, pe care îl puneam să-mi tragă la poartă ca să-mi formez reflexele. Avea 3-4 ani şi un şut năpraznic. Costel îl chema, alintat Tele Santana, ca antrenorul Braziliei de care auzisem într-o revistă. Un program de meci al Sportului Studenţesc cumpărat de la mare în 1982, imediat ce se terminase España '82.

Dimineaţa de după finală s-a remarcat prin două evenimente. Limbă venise cu revista Steaua şi era foarte pătruns pentru noul lui statut de Duckadam. Persi spărsese un geam şi o rănise pe soră-sa. Nu putea savura victoria pentru că avea remuşcări, sau aşa i se părea lui cuviincios să spună tuturor: că e un nenorocit, uite ce grozăvie a făcut.


Cosmin Manolache: FIIIIIIISTICACAOVANIL!

4 martie cinematografic. În filmele americane îmi plac copiii care stau cu ochii pironiţi în televizor. Secvenţele cu Bruce Willis, puşti din Pulp Fiction, sunt în capul listei. Într-o poziţie asemănătoare mă aflam în seara din 3 martie 1977. Nu mai ştiu ce era la televizorul Stassfurt. Aveam patru ani. Îmi amintesc doar că filmul, sau ce era pe ecran, a fost înlocuit de purici, apoi a venit marea zgâlţâială. Nu ştiam ce-i ăla cutremur. M-am trezit apoi pe braţul drept al bunicului, în vreme ce pe stângul se afla sora mea. Ca un erou din aceleaşi filme americane, bineînţeles, tot Bruce Willis, dar din cu totul alt film, bunicul meu a străbătut un hol care părea că nu se mai termină. În bezna în care înainta, tataie Marin s-a pomenit la un moment dat cu ditamai radioul Pacific strivindu-i picioarele. Înaintarea a continuat, fără să-mi dau prea bine seama ce se întâmplă. Casa nu a păţit nimic. Îmi amintesc vag grădina şi un pulovăr albastru de lână, de culoarea prunei, la vederea căruia mi se strepezeau dinţii. Şi frigul de martie, la fel de cutremurător.

Un botez. În ianuarie 1980 am împlinit şapte ani. Şapte ani de-acasă pentru a intra într-un timp pe care nici acum nu prea ştiu cum să-l iau. Până atunci însă, în noaptea de Revelion, 31 decembrie 1979, avea să fie botezat fratele meu, al treilea dintre noi. Avea doar patru luni. Ritualul trebuia să aibă loc acasă. Nu ştiu dacă au vrut să se ferească de autorităţi, ori dacă personajul principal a fost răcit. Pentru familia noastră, intrarea în deceniul nouă s-a petrecut sub semnul cufundării în apa botezului, în sufragerie, având asistenţi câţiva vecini şi prieteni de familie. Pentru mine, noaptea aceea fusese îngrozitoare. Devenisem un individ cu totul neinteresant. Atracţia era, fireşte, proaspătul botezat, aşa că momentul de trecere spre un alt an, spre un alt deceniu, spre o altă atenţie ce avea să mi se acorde, însemna pentru mine un soi de dizidenţă. Am hotărât să fiu trist. Pur şi simplu. Am ascultat trist Lucia Altieri, Gigliola Cinquetti, Adamo, Don Backy, Dan Spătaru şi alţi solişti colecţionaţi de tata. Am privit la fel de trist spre iubirea mea, salata bœuf, care se tot împuţina. Şi-am înţeles, la fel de trist, că era timpul să mă bazez numai pe mine, să apelez la complicate alianţe de afectivitate şi să deschid ochii larg.

O execuţie morală. O singură dată ne-am mai adunat în grabă la careu. Chestia n-avea nici o relevanţă politică. Într-una din pauze, un grup de elevi băteau mingea în curtea şcolii. Era ceva obişnuit. Şi la fel de obişnuit era şi scăpatul mingii în curţile învecinate. Treaba este că-n acea zi cei care au sărit după minge îşi dovediseră certe calităţi de exploratori. Tipii înaintaseră în grădină, ajunseseră în bătătura casei, intraseră şi cotrobăiseră. Apoi selecţia câtorva obiecte ce le stârnise curiozitatea, dosirea lor în buzunare sau în sân şi întoarcerea. Nu mai reţin detaliile. Într-una din pauzele următoare, vestea se răspândise. Nu ştiu cum fuseseră prinşi. Făptaşii păreau a fi ţintele unui pluton de execuţie. Elevilor le atârnau de gât cartoane pe care erau scrise cuvinte obişnuite în westernurile atât de gustate pe-atunci: hoţ, bandit, pungaş. Unora le era ruşine, se vedea clar. Celorlalţi, însă, deşi aveau capul plecat, li se puteau lesne citi zâmbetele. Erau înlocuitori ai personajelor care ne intoxicau la concursurile de cultură generală bazate pe eterna întrebare Ştiaţi că? Numele lor nu erau Nansen, Neil Armstrong, Cpt. Cook... Asta însemna curaj, să-i înfrunţi pe toţi cei care întruchipau eroi palpabili în faţa noastră, care ne luau la bătaie în pauze şi ne spărgeau mingile de 35 de lei, eroi care aveau să exploreze ceva mai târziu o altă lume, interzisă celor cuminţi şi ascultători: puşcăria.

Ilegalism. Era vremea filmului Eroii nu au vârstă, care se dădea joi seara, cu un comunist ilegalist care lucra la o tipografie. Pe mine şi pe colegii mei ne surprinsese ingeniozitatea tipului. Sustrăgea literele de plumb ascunzându-le în cutia de chibrituri. Eram încântaţi. Şi eram convinşi că trebuie să facem şi noi ceva asemănător. Trebuia să imităm în vreun fel gesturile, tertipurile, păcălelile personajului de joi seara.

Într-o zi de 1 Mai, nu mai ştiu dacă picase la sfârşitul săptămânii, împreună cu Cornelia, vecina mea, am pornit spre gară. Am ţinut-o pe lângă şine, am trecut de turnul de apă în vârful căruia speram să ajungem la un moment dat, şi ne-am oprit la cantonul de lângă barieră. Ne-am lungit în iarbă şi-am rămas aşa aşteptând. Simţeam că e un moment bun să se întâmple ceva pe măsură. Să fim într-o ilegalitate, de orice fel ar fi fost ea. N-am stat prea mult pe gânduri. Ne-am ridicat, am urcat cele câteva trepte ale cantonului şi am spart geamul cu o piatră. Era o linişte seacă. Şi cald. Am scos cioburile rămase pe marginea cercevelei şi am pătruns în camera principală. Mirosea a petrosin, un aer închis, îmbâcsit. Mobilierul era sumar, o masă, vreo două scaune şi un dulap gol. Pe pereţi atârnau planşe care îndemnau muncitorii să se protejeze de accidentele ce pot surveni datorită neglijenţei sau neatenţiei. Pentru a salva momentul, am spus un banc cu Bulă. Un banc politic, în care mai apăreau un american şi un rus. După care am ieşit dezamăgiţi. Ajunşi acasă, am mâncat gogoşi şi am băut apă Aurora. Viaţa nu părea să fie la fel de periculoasă ca filmul.

Mici incidente feroviare. Aproape de gară se întâmplau multe. Era un bufet unde se aciuiau tot felul de personaje, altfel celebre în orăşelul nostru. Purtau nume ciudate, Bobuleţ, Paiu, mai coborau din tren bolnavi psihic şi rătăceau în apropiere, erau Cobzarii, familia de ţigani care etala o armată de coşuri înţesate de seminţe, gume de mestecat şi ţigări albaneze şi bulgăreşti, şi mai eram noi, droaia de copii care buşeam mingea în peretele gării, fapt care ne atrăgea antipatia şefului de staţie. Asta era partea bună. Grav era când cei tăiaţi de tren ne adunau în gară ca la circ. Au fost câţiva şi le-am văzut bucăţile de trup înşirate printre linii. Gara noastră era un loc ciudat, seducător.

Într-o iarnă, înainte de sărbători, auzisem o întâmplare care, ca şi atunci, mi se pare decupată dintr-un film suprarealist. În anii '80, mizilenii mergeau pentru carne la halele din Buzău şi Ploieşti. În iarna aia, doi ciobani nu putuseră struni oile, care au intrat de bună voie la ghilotina roţilor unui marfar. A doua zi, măcelăria era ticsită de atâta carne de oaie. Carne picată din cer. Apoi zvonul a împânzit tot oraşul. Nu ştiu ce şi-au zis cei care au pătimit la cozile din Ploieşti şi Buzău, neştiind de mana cerească, salvatoare pentru o iarnă urâţită de tot la mijlocul anilor '80. Oricum, la întoarcere, au prins şi ei din plin din carnea căpătată prin miracolul de la bariera CFR.


Călin Torsan: Am fost copil

Alimentaţii

Neobişnuitele obiceiuri alimentare ale copilăriei mele au avut darul de a forţa limitele individului, constituind motorul principal al inovaţiilor şi invenţiilor. Omul e fiinţa care acţionează în urma unor lipsuri. Energia pe care el o investeşte în aceste situaţii umple golul frustrant pe care îl defineşte lipsa a ceva.

Lipsa a ceva poate atinge spectrul nevoii sau al necesităţii, dar acest lucru nu este obligatoriu.

Lipsa îl plasează pe om la graniţele imaginarului. Îi forţează imaginaţia şi îndemânarea. Chiar atunci când nu este manifestă, lipsa poate fi intuită, iar cel care face aceasta primeşte din partea posterităţii titlul nobil de pionier.

Chiar pionier eram pe vremea când, ca orice copil de vârsta mea, crescut la bloc, mă luptam şi eu cu lipsurile mele - şi nu erau puţine, deşi aproape toate gravitau în sfera alimentaţiei. Ca să o spun altfel, pe vremea copilăriei mele nu existau atâtea bunătăţi ca acum. Dar, pe multe dintre ele le intuiam. Aşa că, atunci când se întâmpla să îmi mai cadă în mână câte o ciocolată străină, ori câte o gumă de mestecat, comportamentul faţă de ele nu mai era unul normal, aşa cum ar fi fost al unui copil parizian, să zicem.

Aceste deviaţii comportamentale au condus la câteva obiceiuri alimentare bizare, de necrezut, uneori potenţial nocive (vezi cazul mestecării prelungite a ambalajelor de îngheţată baton, cu scopul de a smulge din ele până şi ultima brumă de savoare).

Aşadar, voi începe cu tipuri bizare de comportamente alimentare privind relaţia cu produsele indigene. Pe vremea copilăriei mele, acestea prezentau un grad înalt de risc. Mâncând un cremwurst în Gara de Nord, puteai să-ţi faci somnul la morgă. Pe veci. Şi nu era un mare efort. Cunosc cazuri concrete de oameni care au adormit pentru totdeauna după două înghiţituri de bere. Înainte de îmbuteliere, sticlele adăpostiseră verde de Paris. Ţin minte discuţiile aprinse despre fostul restaurant Budapesta unde, potrivit zvonurilor, s-ar fi servit ficat uman.

Din timpul vacanţelor de vară ţin minte că, în restaurantele de pe Valea Prahovei, şniţelele pané deveniseră, de fapt, felii de salam tăvălite prin pesmet. La fel, îmi aduc perfect aminte de cuiul găsit de maică-mea în halva, despre poveştile cu ce se întâmpla la Sicomed, uzina de medicamente, unde se pare că salariaţii flegmau în compoziţia pentru vitamina C. În fine, de şmecheriile ţăranilor din piaţă, care îngroşau smântâna cu făină, ori cu aracet, după caz.

Iată oferta statului român al anilor optzeci, în ceea ce priveşte alimentaţia. Şi, tocmai de aceea, iată cum numai imaginaţia şi disponibilitatea către improvizaţie puteau să ocolească acest spectru sumbru. Popor de jazz-meni.

Pentru că un banal produs, brânza de vaci, era la fel de greu de găsit ca şi legendarul salam de Sibiu, dar absolut necesar în regimurile de dietă ale unui popor de bolnavi, românii inventează, nu ştiu cum, un soi de pastă albă, mai groasă decât caimacul, dulce, care se poate mânca aşijderea, ori cu care se poate face plăcintă cu brânză. Reţeta presupunea cantităţi egale de lapte fiert şi nefiert. De obicei, două sticle de un kil. Laptele nefiert se turna peste cel fiert, încă fierbinte. Se năştea un precipitat alb, destul de bine coagulat, care se aşeza pe fundul oalei lăsând loc zerului să se ridice la suprafaţă. Cocoloşul alb se învelea în tifon şi se lăsa până a doua zi, pentru a ejacula şi ultimele picături de zer. Brânză de vaci! Dacă amintesc şi amănuntul că din capacele argintate ale sticlelor de lapte se făceau un soi de ornamente pentru pomul de Crăciun, şi că sticla de lapte era cea cu care se transporta borşul făcut de multe ori din pâine veche, prin cine ştie ce apartamente de blocuri, ajungem la concluzia că sticla de lapte, în tot angrenajul ei - ambalaj şi produs -, devenise un soi de porc, sau de oaie, care ne dădea nouă, oamenilor, tot ceea ce putea ea să ne dea: lapte, brânză, ouă, şorici, pluguri de arat ogoare.

Crutoanele sunt din nou rezultatul eforturilor de a reda normalităţii un lucru anormal. Astfel, ele constituie singura formă ingerabilă a ceea ce de cele mai multe ori se aducea către casă, bine îndesată în sacoşe: franzela veche. Veche de câteva zile. Departe de rudele lor occidentale, care se lăfăiau în fierbinţeala unor supe creme, crutoanele deveniseră la român un sport naţional. Bomboane agricole. În fiecare casă găseai castronul cu crutoane. Pe timpul meciurilor, erau adorabile. Calmau.

O altă reţetă care încerca să redea pâinea veche menirii sale primordiale era un soi de pizza, al cărei blat se construia pe fundul tăvii, ca şi fundaţia unei case, din felii de pâine tăiată cu drujba. Se înghesuiau mai multe astfel de felii în tavă şi se spârcâiau cu puţin lapte. Se băgau la cuptor cu o compoziţie ad hoc pe deasupra. Foarte bună cu o bere. Sau cu Florio. Un Florio de apartament.

Răpănosul se doreşte elegant mai abitir decât alţii. Cu pantalonii rupţi în cur, românii simţeau nevoia unui minim confort. Acest surogat de băutură avea destinaţia precisă de a crea senzaţia preţiozităţii. Acolo unde, din nefericire, nu era cazul. Florio-ul de apartament era prelungirea celor pe care românii le dibuiau în singurul serial, Dallas, sau le răsfoiau în Neckerman.

Pentru a recrea vestitul aperitiv italienesc, nu era nevoie decât de un kil de vin roşu, de un sirop de vişine, ceva zahăr şi o sticluţă de esenţă de migdale, care se găsea peste tot. Ea crea acea amăreală specifică licorii, pe care o găseai - întocmai crutoanelor - în toată casa de români. Ea creează probabil şi astăzi un alt soi de amăreală, aceea de a ne îngropa unii pe alţii, copii pe părinţi, părinţi pe copii, toţi copţi pe dinăuntru, victime ale ficaţilor şi pancreasurilor prea mult încercate.

Gumela şi Cil-gum erau lucruri cu care copiii trebuiau să se descurce singuri. Cele două nume reprezintă singurele mărci de gumă de mestecat care au fost realizate în România. Ambalajele care le adăposteau reproduceau în chip nefericit şi ilegal personajele lui Walt Disney. Gumela prezenta guma de mestecat în varianta lamă, iar Cil-gum pe aceea, mult mai incitantă, de ţigaretă. În fond, ambele tipuri se caracterizau printr-o lipsă totală a gustului. O uşoară briză dulceagă te însoţea timp de câteva secunde după introducerea în gură, apoi te abandona valurilor înspumate ale uitării. Şi una, şi cealaltă marcă, aveau o consistenţă extrem de dură, deci casantă, şi culori bolnăvicioase, pe care le mai puteai dibui prin cofetării la cremele prăjiturilor: roz, bleu şi vernil. Culori hibrid, culori lipsite de asumare.

Iată cum se putea mesteca un astfel de produs: se introducea în cavitatea bucală, acolo unde se fărâmiţa cu dinţii şi măselele. Toată această colecţie de fragmente şi aşchii se păstra îndelung în gura plină cu salivă - cam zece minute - pentru a se putea cumva constitui în ceva. În ceva care, apoi, cu chiu cu vai, şi mai ales dacă nu sufereai cu dinţii, puteai să îl mesteci încă alte zece minute, atunci când prin cine ştie ce legi chimice se pietrifica în gură, de nu mai ştiai sigur care sunt dinţii şi care e guma.


Roxana Moroşanu: Sunt atâţia copii care n-au jucării şi eu am,
de ce să nu le dau şi lor?

"M-am născut pe 3 aprilie 1983, într-o zi de duminică.

Despre naşterea mea, din ce mi-a povestit mama, ştiu că... Era sâmbătă noaptea când au început contracţiile şi a plecat pe jos cu tata spre spital, care era aproape. Era foarte cald în noaptea aia, era ca o noapte de vară. Înfloriseră copacii, mirosea frumos pe străzi. Iar după ce m-a născut, când a ieşit cu mine din spital, era zăpadă. Între timp, se schimbase vremea şi ninsese şi era iarnă. Aproape.

M-a născut prin cezariană. Nu ştiu exact de ce. Cred că i-a fost frică să nască natural. Şi, fiind medic, nu a avut probleme să îi convingă. Atunci era foarte greu să obţii aprobarea să faci naştere prin cezariană. Mi-a povestit că, după ce i-au făcut anestezia, a adormit în timp ce o operau şi mă scoteau pe mine. Şi a visat ceva frumos, nu ştiu ce, oricum, a rămas cu ideea că a avut un vis foarte frumos atunci.

Părinţii mei s-au căsătorit pe 3 iulie '82, adică exact cu 9 luni înainte să mă nasc eu. Şi, când am mai crescut, am început să o tot tachinez pe mama cu chestia asta. Eram sigură că m-au conceput în noaptea nunţii. Până când, într-o zi (eram mai mare, prin liceu) mi-a povestit că de fapt nu m-au făcut atunci, ci într-o permisie. După nuntă, taică-miu a plecat să-şi termine armata, mai avea un rest de armată. Şi batalionul, garnizoana era pe undeva pe la ieşirea din oraş. Şi, într-o zi, s-a rugat el de plutonier să-i dea o permisie. Mama nu ştia că tata vine. Şi a stat câteva ore sau, nu ştiu, o noapte. Şi m-au făcut aşa, pe fugă, şi dup-aia el a plecat, s-a întors la garnizoană. N-a fost ceva prea romantic. Adică nu ştiu.

Iar pe frate-miu l-au conceput după o petrecere. După un chef, de la care se întorseseră veseli aşa, probabil şi băuseră. Frate-miu s-a născut sâmbătă, eu duminică. Şi glumeam când eram mai mici, ziceam că suntem nişte copii de week-end.

Prima mea amintire e destul de ciudată, pentru că e de pe la vârsta de vreo 2 luni, cred. Ceva de genul ăsta. Eram întinsă pe măsuţa din dormitor, după ce-mi făcuseră baie. Noi am stat, până când am împlinit eu vreo 2 ani, am stat împreună cu bunicii, cu părinţii tatălui meu, care aveau un apartament de 4 camere. Şi eu cu ai mei stăteam într-un dormitor, în primul dormitor, care era cel mai mic. Stăteam acolo toţi trei înghesuiţi: ei în pat şi eu dormeam într-un coşuleţ pe lada patului.

Bun, şi eram în dormitorul ăsta, întinsă pe măsuţă. Mă scoseseră de la baie şi mă ştergeau, mă ungeau pe corp cu ulei, mă dădeau cu pudră la fund, cam aşa ceva. Nu-mi amintesc imagini. Ştiu că vedeam aşa, nişte pete luminoase şi nişte pete mai întunecate. Ce-mi amintesc e o senzaţie de disconfort. Pentru că nu-mi plăcea ce-mi făceau ei acolo. Şi mă ustura. Asta era, o senzaţie de jenă şi mă deranja că se agită în jurul meu oamenii ăia şi nu ştiam de ce. Şi vroiam să fiu lăsată în pace. Şi plângeam, ştiu că plângeam foarte tare.

A doua amintire e tot cam în genul ăsta. Eram un pic mai mare, cred, dar tot aşa, până într-un an aveam. Acum îmi amintesc şi imagini. Eram în bucătărie cu mama şi cu bunica, care îmi fierbeau scutecele. Scutecele le fierbeau într-un cazan, într-o oală argintie, mare. Şi puneau şi o substanţă, ceva, ca să le dezinfecteze, care avea un miros... semăna cu apretul sau un miros de clor, nu pot să-mi dau seama. Oricum, era un miros specific al scutecelor fierte. Şi bunica şi mama stăteau acolo şi mai scoteau scutecele, învârteau în oala aia şi se certau. Bine, nu se certau violent, nu ţipau, dar simţeam aşa, o dispută între ele. Şi eu stăteam în fundul gol pe un scaun de la masa din bucătărie. Pe scaun era o pernuţă care avea firmituri. Şi mă deranjau îngrozitor firmiturile alea. Asta era senzaţia, deci tot ceva ca în prima amintire, ceva legat de disconfort. Mă jenau firmiturile. Şi nu înţelegeam de ce trebuie să stau eu acolo, în mirosul ăla, cu firmiturile în fund, când puteam să fiu în altă parte. Pentru că în momentul ăla ştiam clar că pot să fiu în altă parte, că există un în altă parte, unde nu miroase a scutece fierte şi nu se ceartă bunica şi mama şi, mai ales, nu există firmiturile alea. Asta mă enerva cel mai tare. Cred că... mă deranja ideea de corp, nu mă puteam obişnui cu ea. Nu ştiu, e destul de ciudat...


Posterele din Popcorn (fragment Compuneri)

Într-o zi când eram în camera mea şi ascultam muzică la cască, aud un ţipăt. Când mă uit, văd cum unul din cei patru băieţi din formaţia REM pe care îi am eu în poster ţinând trandafirii în mână îşi mişcă repede mâna. Curioasă, mă duc lângă peretele pe care e agăţat posterul şi observ cum acelui băiat îi curge o picătură de sânge din mână. Îmi dau seama imediat de ce se întâmplă, el se înţepase la mână ţinând un trandafir. Apoi îl văd pe Arnold Schweizeneiger cum îi trage un pumn şi zise:
- Ei şi tu cu trandafirul tău! Ne-ai dat de gol! Roxana nu trebuia să ştie că noi suntem vii şi nu postere! Dar dacă tot ştie, acum putem să terminăm şi noi cu cearta aia care o amânăm mereu. Fă bine şi dă-te la o parte că dacă nu îţi trag un pumn! De-azi înainte eu voi fi în mijloc!
- Da cine te crezi tu, Arnold? Mare vedetă, nu? interveni supărat Michael Jackson. Dacă vrei să ştii Roxanei îi place mai mult de mine! Ai uitat că eu sunt în vârful topului? De azi înainte eu voi sta pe peretele din mijloc.
- Are dreptate Michael, dar eu sunt preferatul Roxanei. Pe mine mă vede în fiecare zi la desene animate, zise Pif. Eu voi sta pe peretele din mijloc!
- Gata, băieţi cu cearta, zise Madona. Se vede de departe că sunteţi rău crescuţi! Nu ştiţi să cedaţi locul din mijloc unei doamne!
La aceste cuvinte, Arnold vru să-i tragă o palmă Madonei, dar unul dintre tipii cu trandafiri îl opri şi-i spuse:
- Măi, italianule! Tu dacă n-ai făcut puţin Karate şi puţin Judo trebuie să stai în mijloc. Află că Roxanei îi plac foarte mult trandafirii mei. Aşa că eu rămân în mijloc!
rnold, Michael, Pif şi Madona vrură să protesteze împortiva acestei idei, dar se ivi mama care auzise zgomot. Toţi se aşezară repede unii peste alţii pe perete neţinând cont care stă în mijloc şi care nu...


Sorin Stoica, Ciprian Voicilă: Povestea vieţii lui Andrei Mihai Stan

M-am născut pe 7 mai 1994. Naşa mi-a pus numele ăsta că a vrut să am mai multe torturi pe an. Io am trei torturi pe an. Pe 7 mai, în ziua de Andrei şi de Mihai.

M-am născut la Baloteşti. La Otopeni. Adică în Bucureşti, dar la Baloteşti acolo sunt bunicii mei şi acolo am mai stat. M-am născut la maternitate, normal, că doar nu pe aeroport. Mi-au povestit ai mei de atunci, dar nu mai îmi aduc aminte cum a fost. Nu prea ştiu cum să zic că am uitat.

Io sunt ca zodie Taur. Taurii sunt muncitori, ajută pe toată lumea. Mi-am ajutat şi duşmanii când au avut nevoie. De zodiacul chinezesc nu am fost interesat să aflu ce sunt.
Prima mea amintire: am văzut cum mi-a tăiat moţul. Naşul mi-a tăiat moţul şi eu am început să dau cu pumnul în el. N-aveam ochelari. La opt ani am început să port. Când mi-a tăiat moţul aveam vreo doi ani abia.

La Baloteşti, avem trei câini şi două pisici. Terry, Bela, Puffy, care acuma e cam bolnav nu poate să meargă, Tony şi Fluffy sunt pisicile.

Animalele au minte, poate să ne înţeleagă. Le zici să atace, atacă. Câinii mei sunt pichineţi. N-au muşcat pe nimeni, dar fac un zgomot ca naiba. Dacă simte pe cineva, pisică, sau chiar un şoricel, începe să latre şi latră toată noaptea. Nu se aude, nu fac scandal vecinii.

În Bucureşti nu am prieteni, doar la Baloteşti şi la Constanţa. Mama e de acolo. Stăm la casă. Mamaia e bătrână, şchioapă, stă la curte. Mergem la plajă să se bronzeze, să se simtă bine. Chiar dacă e soarele ăla, dacă pui umbrela stai pe cearceaf sau pe umbrelă şi e foarte frumos. Sunt gagici.

Tati era la aviaţie, dar s-a desfiinţat aviaţia, acolo, mai încoace de Metro. Repara avioane. De toate. Era un fel de mecanic. Repara de toate. Din astea care zburau. Mami era la Protecţia copilului. Nu ştiu ce făcea ea acolo.
Io cred în reîncarnare, dar nu în oameni. Adică, dacă un om ar fi acuma să moară, s-ar duce sus, ar sta acolo ce-ar sta şi s-ar naşte în câine, în vultur, în pisică. Dar când te reîncarnezi nu-ţi mai aduci aminte, că nu ai aceaşi minte, ai minte de vultur. Io de-aia ţin atât la pichineţii mei, că Bela s-ar putea să fie bunica, adică străbunica mea din partea lu' mama. Seamănă mult, sunt blânzi, face acelaşi lucru ce trebuie, io îi zic să mănânce, mănâncă.

Io aş vrea să mor pe front ca să mă bat pentru America şi România. În Irak acuma se bat Bin Laden cu America şi cu noi, românii. Saddam e prin peşteri, pe undeva. A plecat pentru că nu-l mai iubea nimeni în Irak, nu-l mai venerau. Adică cum îl venera? Adică ziceau bravo că le-ai distrus la ăia blocurile. A pus bombe acolo Ossama bin Laden. Amândoi au distrus. El şi Saddam. El ne-a distrus cam multe clădiri pentru că ne ura pe noi, adică pe americani. Dar după ce distruge America nu se ştie că poate să vină la noi că suntem aliaţi şi cu NATO. NATO nu prea ştiu ce e.

Ne-a distrus că nu ne plăcea. Ei are Allah, noi avem Doamne-Doamne. Dar e unul şi acelaşi. Nu sunt toţi arabii aşa. Sunt diferiţi. Şi de noi sunt diferiţi, că stau tot timpul în căldură. Şi noi stăm la Constanţa în căldură, la mamaia mea, dar la Constanţa există şi iarnă, la ei nu există iarnă. La ei e doar deşert. Cei care stau în iarnă tot timpul nu se aude nimic de ei, de Antarctica. Sunt mai paşnici.

Cel mai frumos vis. Că m-am dus la un profesor, mi-a dat o licoare, am băut-o, aveam muşchi ca Arnold şi m-am dus în războiul mondial în Irak. Şi m-am întors din război, am fost medaliat de preşedintele Bush şi de preşedintele nostru.

Visul ăla urât -că dormeam, a venit o maimuţă, m-a dus la cuibul ei, acolo erau mai mulţi copii pe care nu-i mai găsea nimeni. Şi atunci maimuţa ne-a mâncat. Şi m-am sculat şi era mami lângă mine.

Am auzit de somnambuli. Ăştia vorbesc noaptea. Io sunt altfel de somnambul. Adorm cu capul aicea şi mă scol cu capul în altă parte.

Cum arată Dumnezeu, nu l-am văzut, dar mi-a spus mami o poveste despre el în care o femeie a murit, s-a dus la Doamne-Doamne, el a trimis-o înapoi, era cerşetoare, să spună la toată lumea despre el. Mergea din casă în casă, cerea o mie de lei şi spunea povestea. Dumnezeu era îmbrăcat în alb.

Dumnezeu e în ceruri. Departe, mai departe decât planetele. Într-o zi o doamnă a luat apa ce-a mai rămas de la rufe şi a aruncat-o pe cer, şi Doamne-Doamne s-a urcat sus să nu mai arunce oamenii în cer.

Dacă n-aş fi fost om, aş fi vrut să mă fac câine, pentru că câinii aproape toată ziua oamenii îi apără, le dă de mâncare, se duce la doctor cu ei, dacă sunt bolnavi. Aş fi vrut să fiu buldog. Nu mi-ar fi plăcut să ies la ore fixe, să-mi fac nevoile, să stau la bloc, pentru că câinii trebuie să stea în aer liber, în armonie. Oamenii care îşi iau câini la bloc le face şi bine, le face şi rău că îi ia din cuşti. Şi oricum, e mai bine la bloc decât în cuşti.

Io nu am prins nici un cutremur până acuma. Acasă stau la etajul doişpe. Tati doar. Era cutremur, dar nu s-a întâmplat nimic, nu s-a stricat nimic. La cutremur se întâmplă aşa. Cum ar fi jos, sub noi, la kilometri adâncime e lavă şi lava câteodată se mai mişcă şi prin pământ iese cutremurul şi face odată aşa... Sau s-ar putea ca un asteroid să dea peste noi şi să se cutremure pământul. Planeta noastră merge în jurul soarelui şi stă pe lângă el. Soarele merge mai încolo, planeta după el. Pământul are axă imaginară şi se învârte pe axă. Aşa l-a făcut Doamne-Doamne, să se învârtă.

Care beau sunt nişte proşti. Îşi scurtează viaţa pentru că alcoolul distruge maţele. Fumatul şi mai mult scurtează pentru că e un fel de drog. Drogul e aşa - pe de o parte te face să te simţi bine, pe de alta te face dependent de el, îţi vine să omori, să te omori singur. Îţi vine să înjuri. Toţi ăştia care înjură, în marea lor majoritate, sunt fumători.

Cafeaua nu face rău. Cafeaua e altceva. Cafeaua e făcută din pom, nu din frunză, cum e drogul. Drogul e făcut dintr-o plantă. Există un fel de cofeină care nu e drog.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer