Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar (II)

Citiți introducerea acestei cărți aici.

Citiți prima parte a acestui fragment aici.
 
La micul dejun suntem informați că gazda noastră va sosi spre prânz, pentru a avea plăcerea de a ne arăta personal grădina zoologică. Între timp, vom face o plimbare pe moșie în boogies, vehiculele acelea proiectate pentru tineri lipsiți de răspundere, care le permit să se deplaseze cu viteză pe nisip. Sunt alcătuite dintr-o caroserie cu garda foarte joasă, aproape de nivelul solului, și extrem de rezistentă, două fotolii, un volan, o cutie de viteze, un rezervor și un motor care scoate un zgomot infernal. Lasă în urmă vălătuci de praf și fum, dar și o undă de invidie, întrucât cel aflat la volanul unui boogie arată radiant și e bronzat, în pantaloni scurți și cu ochelari de soare, însoțit de o fată frumoasă și nițel speriată, cu părul fluturând în vânt, sau de omniprezentul prieten pe jumătate beat. Un boogie este singurul vehicul care poate fi condus pe plajă în stare avansată de ebrietate, fără ca ocupanții să pățească nimic grav, fără să se răstoarne și, mai ales, fără ca poliția să-l azvârle în închisoare pe țicnitul de la volan, deoarece are un avantaj suplimentar: frânează brusc.

Prima dimineață a acelui sfârșit de săptămână a trecut cât se poate de firesc. Totuși, mai apoi, au început să se petreacă lucruri stranii, ca și cum un înger păzitor ar fi încercat să mă prevină că desfătările din prezent și aventurile nevinovate sunt aproape întotdeauna măști care ascund chipul viitoarelor suferințe.

Aníbal e socotit drept unul dintre cei mai nebuni oameni din lume, etichetă care mă distrează, deoarece am spirit de aventurieră, dar din pricina căreia toate prietenele mele îmi prevestesc că logodna nu se va sfârși la altar, ci într-o prăpastie. Nu a avut nici un accident, deși conduce Mercedesul pe drumuri șerpuitoare de munte cu doar două benzi, la aproape 200 de kilometri pe oră, cu paharul de whisky într-o mână și cu o gustare pe jumătate isprăvită în cealaltă. Eu merg într-un boogie, fericită, ținând-o în brațe pe fetița lui, în vreme ce o adiere de vânt îmi mângâie obrajii și îmi răsfiră pletele. Simt o delectare sublimă, bucuria de nedescris pe care o ai când străbați sute de kilometri de șes sălbatic cu mare viteză, fără ca nimic să te oprească sau să-ți stea în cale, deoarece la orice altă moșie columbiană întinderile nemăsurate ar fi fost rezervate vitelor și ar fi fost îngrădite, cu porți cu drugi și zăvoare, pentru miile de vaci cu privire tâmpă și pentru duzinile de tauri în perpetuă stare de neliniște.

Preț de aproape trei ore am străbătut kilometri în șir de șes, în toate nuanțele posibile de verde, întrerupte ici și colo de o lagună sau de un pârâu, zărind când un deal ușor rotunjit, parcă de catifea, de culoarea muștarului, când o ușoară denivelare, semănând cu pășunile, unde, ani mai târziu, i-am văzut pe Meryl Streep și pe Robert Redford în Out of Africa, dar fără baobabi. Ținutul este populat în întregime de copaci, plante și animale mici, specifice tropicelor americane, imposibil de zugrăvit în detaliu, deoarece fiecare scenă ni se înfățișează mai înainte ca ultima să ne fi trecut pe dinaintea ochilor, în peisaje care s-au succedat la început cu zecile, dar acum par să alterneze cu sutele.

Ne îndreptăm cu o viteză amețitoare spre o zănoagă deasă și pe jumătate sălbatică, lată de aproximativ 500 de metri, pentru a ne răcori câteva clipe departe de soarele arzător al amiezii, sub evantaiele uriașe ale unei pădurici de guaduas. Câteva clipe mai târziu, stoluri de păsări în toate culorile curcubeului își iau zborul țipând strident, mașinuța saltă peste o groapă, ascunsă de frunze, un par de doi metri lungime și aproape un centimetru grosime pătrunde cu viteza unui glonț prin fața vehiculului, străbate cu vreo 100 de kilometri pe oră spațiul îngust dintre genunchiul Adrianei și al meu și se oprește la exact un milimetru de obrazul meu și la o jumătate de centimetru de ochi. Nu se întâmplă nimic, deoarece mașinuțele acestea frânează brusc și se pare că Dumnezeu mi-a rezervat o soartă cu adevărat deosebită.

În ciuda distanțelor străbătute și grație invenției numite walkie-talkie, pe care o socotisem întotdeauna o dovadă de snobism, un obiect superfluu și cu desăvârșire inutil, în vreo 20 de minute, câteva jeepuri sosesc pentru a ne salva și a recupera cadavrul primului boogie stricat și imposibil de folosit din istoria omenirii. O jumătate de oră mai târziu, ne aflăm la micul spital al moșiei, unde suntem tratați cu injecții antitetanos și cu pansamente cu iod, pe zgârieturile de pe genunchi și obraz, în vreme ce toată lumea răsuflă ușurată că eu și Adriana am scăpat tefere și nevătămate. Aníbal, cu o expresie de copil dojenit, bombăne pe tema costului reparației afurisitei de mașini și a eventualității de a o înlocui cu una nouă, pentru care este nevoie, înainte de toate, să se verifice cât costă să fie adusă cu vaporul din Statele Unite.

Suntem anunțați că elicopterul proprietarului moșiei a sosit de ceva vreme, deși nici unul dintre noi nu-și amintește să-l fi auzit. Ușor neliniștiți, eu și logodnicul meu ne pregătim să-i prezentăm scuze pentru pagubele provocate și să întrebăm despre posibilitățile de despăgubire. Câteva clipe mai târziu, gazda noastră își face intrarea în salonașul unde ne-am adunat cu restul invitaților. Chipul i se luminează când ne vede cât de surprinși suntem că este atât de tânăr. Cred că intuiește ușurarea mea și a logodnicului meu "boogiecid" la auzul faptului că are vârsta medie a celor care constituie grupul, fiindcă un fel de expresie năzdrăvană i se așterne pe chip, în vreme ce pare să se lupte să nu râdă, un râs dintr-acelea care preced un hohot neînfrânat.

În urmă cu câțiva ani, la Hong Kong, venerabilul și elegantul căpitan Chang îmi spusese despre mașinile sale Rolls Royce Silver Ghost - cu șofer cu șapcă, uniformă gri și pantofi negri, staționate în fața hotelului meu 24 de ore din 24: "Nu vă faceți griji, dragă doamnă, fiindcă avem alte șapte pentru invitații noștri, iar automobilul acesta este al dumneavoastră!"

Pe același ton, tânăra și zâmbitoarea noastră gazdă exclamă cu o mișcare disprețuitoare a mâinii:
- Nu vă faceți griji pentru boogie, avem zeci! alungând cu un gest categoric orice urmă de îndoială referitoare la resursele, ospitalitatea sau disponibilitatea sa deplină de a împărtăși cu noi, în momentul acela și pe parcursul întregului sfârșit de săptămână rămas, nenumăratele surse de distracție pe care le promite paradisul acela.

Apoi, pe un ton care mai întâi ne liniștește, apoi ne dezarmează și, în cele din urmă, ne seduce, pe femei, bărbați și copii deopotrivă - însoțit de un zâmbet care ne face să ne simțim complici la o trăsnaie pregătită cu grijă, pe care doar el o știe - mândrul proprietar al Hacienda Nápoles ne salută:
- Îmi pare foarte bine să vă cunosc personal, în sfârșit! Ce vă fac rănile? Promitem să-i recompensăm pe copii cu vârf și îndesat pentru timpul pierdut: nu se vor plictisi nici o clipă. Îmi pare foarte rău că nu am reușit să ajung mai devreme. Pablo Escobar, îmi pare bine.

Deși e un bărbat scund de statură - are sub 1,70 metri -, sunt absolut convinsă că nu i-a păsat niciodată de asta. Este robust, cu o constituție care prevestește că, în câțiva ani, va tinde să se îngrașe. Gușa lui, precoce și vizibilă, și gâtul gros, neobișnuit de scurt, îl fac să pară mai în vârstă decât este, dar imprimă o oarecare autoritate, un aer respectabil de domn în vârstă cuvintelor măsurate cu grijă care ies pe gura lui dreaptă și fermă, deoarece vorbește cu o voce senină, nici ridicată, nici adâncă, educată și foarte plăcută, cu siguranța deplină că dorințele lui sunt porunci și că stăpânește la perfecțiune subiectele care-l privesc. Are mustață sub nasul care, din profil, pare aproape grecesc și, laolaltă cu vocea, e singura trăsătură deosebită în prezența fizică a unui bărbat tânăr care, în alt cadru, ar putea fi descris drept perfect obișnuit, mai degrabă urât decât frumos, și s-ar confunda cu oricare dintre milioanele de oameni de pe stradă din orice țară latino-americană. Are părul negru și destul de creț, cu o buclă care-i cade pe frunte și pe care o dă la o parte din când în când cu un gest iute; are tenul destul de deschis, nu e bronzat ca noi, care suntem așa tot anul, deși locuim în Tierra Fría^[i]. Ochii îi sunt foarte apropiați și are o privire deosebit de evazivă. Când nu se simte observat, pare întoarsă spre adâncuri insondabile, sub sprâncenele nu foarte groase, pentru a distinge acolo gesturile care ar putea trăda gândurile celor din exterior. Bag de seamă că privirea i se îndreaptă tot timpul spre Ángela, care-l observă cu un dispreț politicos, de la ai săi 23 de ani, 1,75 metri - o frumusețe mândră.

Ne urcăm în jeepuri și ne îndreptăm spre grădina zoologică de pe moșie. Escobar se află la volanul uneia dintre mașini, însoțit de două brazilience în tanga, frumoase, mici de statură, cu șolduri fără cusur, care nu scot o vorbă și se mângâie între ele, deși din ce în ce mai discret, din pricina prezenței copiilor și a frumuseților elegante care acum atrag toată atenția gazdei. Aníbal observă indiferența desăvârșită a ambelor față de ceea ce se petrece în jurul lor, lucru care, pentru o autoritate în domeniul său, este un semn incontestabil că au tras ceva pe nas. Băgăm de seamă că cele două fete, cu adevărat necoapte, ca niște îngerași pe cale să adoarmă, poartă pe degetul arătător al mâinii drepte câte un inel cu diamant de un carat.

În depărtare se ivesc trei elefanți, poate prima atracție a oricărui circ sau grădini zoologice care se respectă. Deși eu n-am reușit niciodată să fac diferența între elefanții asiatici și cei africani, Escobar ne lămurește că aceștia sunt asiatici. Ne informează că toți masculii din grădina lui zoologică care aparțin speciilor mai importante, aflate pe cale de dispariție, au două sau mai multe femele și că, în cazul zebrelor, cămilelor, cangurilor și al cailor appaloosa sau al altora mai puțin costisitori, femelele sunt mult mai numeroase. Apoi adaugă cu un zâmbet malițios:
- De-asta sunt așa de mulțumiți, nu atacă și nu sunt violenți.
- Nu, Pablo, nu e din cauza surplusului de femele, ci din pricina întinderilor sublime care seamănă cu șesurile Africii. Uite cum aleargă hipopotamii și rinocerii spre râu: fericiți, ca și cum ar fi acasă! îi spun, arătând spre animale, fiindcă-mi place la nebunie să contrazic bărbații care supraevaluează sexul și fiindcă, sinceră să fiu, cel mai frumos aspect al grădinii lui zoologice este libertatea cu care animalele uriașe aleargă în spații deschise sau se retrag pe pășunile mănoase aflate la mare înălțime, unde, în momentul cel mai neașteptat, s-ar putea ivi și pantera, și tigroaicele de ieri.

La un moment dat, pe traseu, ne dăm seama că braziliencele au dispărut grație "escortelor" serviabile, nume pe care îl primesc în Columbia gărzile de corp înarmate. Băgăm de seamă că Ángela ocupă acum locul de onoare alături de gazda noastră, care este mai vesel decât noi toți laolaltă. Aníbal e și el fericit, deoarece își propune să-i ofere elicopterele pe care le fabrică prietenul său, contele Agusta, și deoarece Escobar tocmai i-a spus că prietena noastră este cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o în ultima vreme.

Ajungem la trioul de girafe și nu rezist ispitei de a-l întreba pe proprietarul lor cum se pot importa animale de asemenea dimensiuni, cu gâturile lor kilometrice, de pe șesurile din Kenya; unde le comandă, cât costă, cum sunt urcate pe vapor, dacă au rău de mare, cum sunt coborâte, în ce fel de mijloc de transport călătoresc până la moșie, fără a trezi curiozitatea, și cât durează până se adaptează la schimbarea de continent.
- Cum le-ai aduce tu? mă întreabă pe un ton sfidător.
- Judecând după lungimea gâtului și având în vedere că sunt pe cale de dispariție, ar fi riscant să le aduc prin Europa. Ar trebui să străbată Africa subsahariană până într-o țară precum Liberia. De pe Coasta de Fildeș până pe coastele Braziliei sau poate ale Guayanelor, cred că ar ajunge fără probleme în Columbia străbătând Amazonul, câtă vreme se plătesc câteva teancuri de bancnote la fiecare post de control câtorva sute de polițiști mulțumiți de-a lungul drumului, de la Manaus la Puerto Triunfo. Nu e chiaaar așa de complicat!
- Sunt absolut scandalizat de înclinația ta către infracțiu ni transfrontaliere, Virginia! Când îmi dai și mie niște lecții? Girafele mele sunt importate pe cale legală, ce vrei să insinuezi? Au venit din Kenya pe ruta Cairo - Paris - Miami - Medellín până la Hacienda Nápoles, cu certificate de proveniență și vaccinate la zi! Ar fi imposibil și de neconceput să le aduc prin contrabandă, deoarece gâturile astea nu sunt pe arc, știai? Sau crezi că se duc cuminți la culcare, ca niște copii de cinci ani? Am eu față de individ care face contrabandă cu girafe?

Și, înainte să apuc să răspund, exclamă fericit:
- Iar acum, la scăldat! Haideți să vedeți un colț din paradisul pe pământ înainte de masa de prânz!

Dacă există ceva care pune pe fugă o persoană civilizată din Tierra Fría este perspectiva unui sancocho însoțit de o plimbare pe un râu din Tierra Caliente (sancocho este o supă consistentă de găină sau pește, însoțită de manioc, orez și cartofi; fiecare regiune din Columbia se mândrește cu propria rețetă). Cum nu-mi aduc aminte să mă fi cufundat, din copilărie încoace, în altceva decât în ape de culoare turcoaz, mă simt teribil de ușurată să descopăr că nuanțele de verde ale acestui Río Claro, hrănit de zeci de izvoare de pe proprietate, sunt limpezi. Curg lin printre bolovani uriași, rotunjiți, iar adâncimea pare ideală pentru scăldat. Ici-colo se zărește câte un norișor de țânțari, care îmi iau sângele drept miere.

Pe mal ne așteaptă rude sau prieteni de-ai gazdei noastre și vreo 24 de gărzi de corp cu câteva șalupe. Concepute pentru cursele care, acum știu, sunt pasiunea lui Escobar și a vărului său, Gustavo Gaviria, aceste ambarcațiuni de oțel ating viteze impresionante și pot purta peste 12 persoane echipate cu căști de protecție, veste de salvare și antifoane, pentru a le feri de zgomotul asurzitor al motorului, care este închis într-o cușcă metalică în partea posterioară a caroseriei.

Pornim iute ca gândul, cu Escobar la volanul ambarcațiunii noastre. Hipnotizat de plăcere, zboară pe râu ferindu-se de obstacole, ca și cum ar cunoaște fiecare cotitură și fiecare piatră, fiecare vârtej mai mic sau mai mare, fiecare copac căzut sau trunchi plutitor. Ar vrea să ne impresioneze cu îndemânarea lui de a ne feri de primejdii pe care doar le întrezărim trecând în zbor pe lângă ele și care dispar în câteva clipe, asemenea unor năluciri. Excursia aventuroasă durează aproape o oră și, când ajungem la destinație, ne simțim de parcă am fi petrecut o viață coborând în rapel pe cataractele Niagarei. Fascinată, îmi dau seama că, în fiecare secundă din ceasul care tocmai a trecut, viețile noastre au atârnat de îndemânarea acestui bărbat, care pare născut anume pentru a sfida limitele propriei supraviețuiri sau pentru a sări în ajutorul altora, bucurându-se, în felul acesta, de admirația, recunoștința sau de aplauzele lor. Întrucât intensitatea împărtășită este unul dintre cele mai splendide daruri care se pot oferi celor care își trăiesc și ei viața cu simțul aventurii, mă întreb dacă gazda noastră și-a pus toată priceperea histrionică în slujba unui spectacol emoționant și irepetabil, supunându-se doar pasiunii sale de a cuceri primejdia, nevoii de a expune în fiecare clipă nenumăratele forme pe care le îmbracă generozitatea lui sau ceea ce ar putea fi un amor propriu nemărginit.

Ajungem acolo unde vom lua prânzul și sunt fericită să mă relaxez în apă, în vreme ce se pregătesc sancocho și cărnurile la grătar. Înot pe spate și, cufundată în propriile gânduri și vrăjită de frumusețea văzduhului, nu bag de seamă cum cercurile concentrice ale unui vârtej s-au strâns treptat în jurul meu. Când simt forța bulboanei reci paralizându-mi picioarele și sorbindu-mă spre adâncuri, îmi agit brațele și îi strig pe logodnicul meu și pe prietenii care se află pe mal, la vreo 80 de metri depărtare. Crezând că îi invit la scăldat, râd cu toții, fiindcă nu-și doresc decât să sărbătorească la un pahar odiseea trăită și să se încălzească delectându-se cu un delicios prânz cald. Sunt la un pas de moarte, în prezența a peste 40 de prieteni și de gărzi de corp care refuză să privească dincolo de propria comoditate, de mitraliere sau de pahare, când, aproape epuizată, privirea mea o întâlnește pe cea a lui Pablo Escobar. Doar cel care este mai ocupat, conducând spectacolul și dând ordine, dirijorul orchestrei, "stăpânul plimbării" - cum s-ar spune, în spaniola columbiană -, bagă de seamă că sunt într-un vârtej din care n-o să scap cu viață. Fără să stea pe gânduri, se aruncă în apă și, în câteva secunde, ajunge la locul în care mă aflu. Folosind mai întâi cuvinte care mă liniștesc, apoi mișcări atât de precise, încât par coregrafiate și, în cele din urmă, o forță ce pare să fie îndoită față de cea a bulboanei, bărbatul acesta sigur și curajos mă smulge din ghearele morții ca pe o pană, ca și cum fapta aceasta ar fi doar una dintre răspunderile sale de gazdă galantă, ca și cum ar fi fost imun la o primejdie pe care o alungă, cu mine agățată mai întâi de mâna lui, apoi de antebraț și, în cele din urmă, de piept, în vreme ce Aníbal ne privește de la depărtare, parcă întrebându-se de ce naiba nu mă desprind de cineva pe care l-am cunoscut abia în urmă cu câteva ore și care, cu cinci minute mai devreme, stătea de vorbă cu el.

Când eu și Escobar atingem fundul apei cu pi cioarele, ne îndreptăm împleticit spre mal. Mă înșfacă zdravăn de braț, iar eu îl întreb de ce, dintre atâtea persoane, doar el și-a dat seama că eram în primejdie de moarte.
- Fiindcă am citit disperarea din ochii tăi. Prietenii tăi și oamenii mei ți-au văzut doar brațele agitându-se.

Îl privesc și îi spun că nu a fost doar singurul care mi-a văzut spaima, ci și singurul căruia i-a păsat de viața mea. Pare surprins, încă și mai mult când adaug cu primul zâmbet pe care sunt în stare să-l schițez după sperietură:
- Acum o să fii răspunzător pentru viața mea cât timp o să trăiești, Pablo...

Îmi petrece un braț protector pe după umeri, care-mi tremură necontrolat. Apoi, cu o expresie zâmbitoare, exclamă:
- Cât timp o să trăiesc? Ce te face să crezi că voi muri primul?
- E doar o vorbă din popor... Atunci, s-o lăsăm la cât trăiesc eu, ca să fim liniștiți, iar tu să plătești cheltuielile pentru înmormântarea mea!

Râde și spune că asta se va întâmpla peste un veac, fiindcă întâmplările din ultima oră par să arate că am mai multe vieți decât o pisică. Pe mal mă las înfășurată în prosopul pe care-l desfac brațele iubitoare ale lui Aníbal; e călduț și uriaș, astfel încât mă împiedică să zăresc ceea ce el nu vrea să descopăr în ochii lui.

Carnea la grătar este pe măsura celei din Argentina, iar locul în care luăm prânzul este, efectiv, de vis. Ceva mai retrasă față de restul grupului, contemplu în tăcere umbrișul stufos, cu ochii unei Eve iertate dinaintea celei de-a doua vederi a paradisului. În anii ce au urmat aveam să recompun în amintire, în repetate rânduri, frumoasa construcție din tec orientată spre zona mai liniștită a acelui Río Claro, devenit pentru mine lac de smaralde, și spre desișul de pe malul opus, cu soarele strălucind pe fiecare frunză și pe aripile fluturilor. Multe luni mai târziu aveam să-l rog pe Pablo să ne întoarcem acolo, dar el avea să-mi spună că nu mai e cu putință deoarece zona colcăia de luptători de gherilă. Apoi, după o zi oarecare și după alte două decenii, aveam să înțeleg sau să accept, în sfârșit, că nu trebuie să te întorci în locurile splendid de frumoase unde, cândva, ai simțit o fericire intensă preț de câteva ore, fiindcă nu mai ești același și tot ce rămâne este nostalgia culorilor și, mai ales, a hohotelor de râs.
Totul, la Hacienda Nápoles, pare să fie de dimensiuni colosale. Acum ne aflăm lângă Rolligon, un tractor uriaș cu roți de un diametru de aproape doi metri, cu o cabină la înălțime în care încap vreo 15 persoane și o forță comparabilă cu cea a trei elefanți.
- Pariu că nu-i faci față, Pablo! strigăm, arătând spre un copac cu trunchi nu foarte gros.
- Pariu că și pe ăsta îl doborâm! strigă Escobar, încântat, culcând la pământ fără pic de milă bietul copac, cu argumentul că tot ceea ce nu-i opune rezistență nu merită să trăiască și trebuie să se transforme în pulbere ca să devină hrană.

Pe drumul de întoarcere la vilă trecem pe lângă un automobil ciuruit de gloanțe, care pare să fie un Ford de la sfârșitul anilor 1920.
- E automobilul lui Bonnie și Clyde! ne informează, mândru.

Îl întreb dacă e al cuplului sau dacă e cel din film, iar el îmi răspunde că e originalul, deoarece nu cumpără falsuri. Când comentăm, cu toții, că pare ciuruit de mitraliere, Escobar ne lămurește că cei șase polițiști care i-au prins pe amanți pentru a încasa recompensa au tras cu mitralierele mai bine de o oră și au lăsat, în jurul mașinii, peste 100 de cartușe.

Clyde Barrow, "Robin Hood al Americii", era, în 1934, inamicul public numărul unu al guvernului american. Jefuia bănci și, cu patru luni înainte de moartea sa, a pus la cale, cu succes, evadarea mai multor membri din banda sa. Bonnie Parker îl însoțea în atacuri, dar n-a participat niciodată la asasinarea polițiștilor, crime care au devenit tot mai numeroase pe măsură ce urmărirea se întețea prin tot mai multe state, iar valoarea recompensei creștea. Când au murit, ea avea 24 de ani, iar el, 23. Trupurile goale ale celor doi au fost expuse dinaintea a sute de fotografi, pe podeaua de la morgă, un spectacol care a trezit proteste înflăcărate nu doar din pricina caracterului său morbid, ci și din pricina zecilor de răni de gloanțe de pe trupul tinerei, a cărei singură crimă și al cărei unic destin fuseseră să-l iubească pe eternul fugar din calea justiției.
 
Citiți introducerea acestei cărți aici.