Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar

Citiți introducerea acestei cărți aici.


În iulie 2006, un avion al Agenției de Combatere a Drogurilor din SUA o scotea pe Virginia Vallejo din Columbia. Viața sa era în pericol pentru că acceptase să fie martorul-cheie în cele mai importante două procese penale din a doua jumătate a secolului XX din țara sa: asasinarea unui candidat la președinție și asaltul asupra Palatului de Justiție, ocazie cu care muriseră circa 100 de persoane, printre acestea magistrați, forțe de ordine și civili.

Cu 28 de ani mai înainte, Virginia Vallejo era prezentatoare de televiziune în Columbia și model care apărea pe copertele principalelor reviste. În 1982, îl cunoștea pe Pablo Escobar, un misterios om politic de 33 de ani care, în realitate, manevra ițele unei lumi de o bogăție inegalabilă, în care mare parte din fluxul continuu de bani provenind din traficul de cocaină se canaliza către proiecte caritabile și campanii electorale ale unor candidați la președinție aleși pe placul lui.

Această carte este o pasionantă poveste de dragoste transformată într-o cronică a ororilor și a rușinii. În paginile sale este descrisă evoluția uneia dintre mințile criminale cele mai sinistre ale timpului nostru. Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar este și unica mărturisire intimă despre legendarul baron al drogurilor, plină de strălucire și de spirit de supraviețuire, fără a fi lipsită de umor. Virginia Vallejo ne spune această poveste așa cum nimeni altcineva nu ar fi putut-o face.





La jumătatea anului 1982, existau, în Columbia, mai multe grupări de gherilă. Luptătorii de gherilă erau cu toții marxiști sau maoiști și admiratori înflăcărați ai modelului cubanez. Trăiau din subvențiile primite din Uniunea Sovietică, din răpirea de persoane pe care le socoteau bogate și din furtul de vite de la ferme. Cea mai importantă grupare de gherilă era FARC^[ii] (Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia), născută din violența anilor 1950, o perioadă de o nemărginită cruzime și sălbăticie, imposibil de descris fără să te simți rușinat că aparții speciei noastre. ELN (Ejército de Liberación Nacional)^[iii] și EPL (Ejército Popular de Liberación)^[iv] aveau efective mai reduse. EPL avea să se retragă mai apoi, pentru a deveni partid politic. În 1984, urma să ia naștere gruparea armată Quintín Lame, inspirată de figura curajosului luptător cu același nume, dedicată cauzei rezervațiilor amerindiene.

De asemenea, mai exista M-19: gruparea loviturilor spectaculoase, cinematografice, definită de o combinație de profesori universitari și profesioniști, intelectuali și artiști, fii de burghezi și de militari, precum și luptători care, în argoul trupelor armate, sunt denumiți troperos^[v]. Spre deosebire de ceilalți răzvrătiți, care operau pe câmpiile și în pădurile ce acoperă jumătate din teritoriul columbian, M-19 era o mișcare cu precădere urbană și număra, printre cadrele de conducere, femei de seamă, la fel de iubitoare de publicitate precum camarazii lor.

În anii ce au urmat operațiunii Condor din sudul continentului, regulile de confruntare armată din Columbia erau limpezi ca lumina zilei: dacă oricare dintre membrii acestor grupări ajungea pe mâinile militarilor sau ale serviciilor de securitate ale statului, era aruncat în închisoare și, adesea, torturat până la moarte, fără nici un proces și fără rezerve. În același fel, atunci când o persoană cu bani ajungea în mâinile luptătorilor de gherilă, nu era eliberată până când familia nu plătea răscumpărarea, de multe ori după ani de negocieri. Cel care nu plătea era ucis, iar cadavrul său era rareori găsit. Cu rare excepții, această situație este la fel de des întâlnită și astăzi. Orice columbian poate număra printre prieteni, rude sau angajați peste 12 persoane răpite, dintre care unele s-au întors tefere și nevătămate, iar altele au dispărut pe vecie. Persoanele din urmă se împart între cele pentru care familia nu a avut posibilitatea de a satisface cererile răpitorilor, cele pentru care s-a plătit o răscumpărare mare, dar n-au fost eliberate și cele pentru care nu a vrut nimeni să cedeze averea strânsă în generații întregi sau pe durata unei vieți de muncă cinstită.
Am adormit cu capul pe umărul lui Aníbal și mă trezesc din cauza zdruncinăturii avionului care aterizează pe pistă. El mă mângâie pe obraz și, când dau să mă ridic, mă apucă ușor de braț, dându-mi de înțeles că trebuie să rămân așezată. Îmi zice să mă uit spre hublou și nu-mi vine să-mi cred ochilor: de o parte și de alta a pistei de aterizare, 24 de bărbați tineri, cu ochelari de soare și cu o expresie încruntată din pricina luminii puternice de după-amiază, înconjoară micul avion, țintesc spre noi cu mitraliere, cu atitudinea unor oameni obișnuiți mai întâi să tragă și abia apoi să pună întrebări. Alții sunt pe jumătate ascunși după tufe, iar doi dintre ei se joacă cu niște mitraliere Uzi de mici dimensiuni cum ne-am juca noi cu cheile de la mașină. Nu mă pot gândi decât la ce s-ar întâmpla dacă una dintre ele ar cădea pe jos și ar trage 600 de rafale pe minut. Bărbații, tineri cu toții, sunt îmbrăcați comod și modern, cu tricouri polo colorate, blugi și adidași de import. Nici unul dintre ei nu poartă uniformă sau costum de camuflaj.

În timp ce micul avion înaintează pe pistă, calculez valoarea pe care am putea s-o avem pentru grupul de luptători de gherilă. Logodnicul meu este nepotul fostului președinte, Julio César Turbay, a cărui guvernare (1978-1982) s-a caracterizat printr-o violentă represiune militară a grupurilor insurgente, mai ales a celui numit M-19, ai cărui membri au sfârșit, în mare parte, în închisoare. Însă Belisario Betancur, președintele care tocmai a preluat funcția, a promis eliberarea și amnistierea tuturor celor care susțin Procesul său de Pace. Îi privesc pe copiii lui Aníbal și mi se strânge inima: Juan Pablo, de 11 ani, și Adriana, de nouă, sunt copiii vitregi ai celui de-al doilea cel mai bogat om din Columbia, Carlos Ardila Lülle, proprietarul tuturor fabricilor de îmbuteliere de băuturi carbogazoase din țară. Cât despre prietenii care ne însoțesc, Olguita Suárez, care peste câteva săptămâni se va căsători cu simpaticul cantautor spaniol Rafael Urraza, organizator al călătoriei, este fiica unui crescător de vite milionar de pe coasta Atlanticului, iar sora ei este logodită cu Felipe Echevarría Rocha, membrul uneia dintre cele mai importante dinastii industriale din Columbia. Nano și Ethel sunt decoratori și comercianți de opere de artă, Ángela este fotomodel, iar eu sunt una dintre cele mai cunoscute prezentatoare de televiziune din țară. Știu foarte bine că, dacă am ajunge pe mâinile gherilei, toți cei din avion ne-am încadra în definiția de "oligarhi" și, prin urmare, de persoane "potrivite pentru răpire", o expresie la fel de specific columbiană pe cât sunt prefixul "narco-" și substantivul "narcotraficant", despre care vom vorbi mai târziu.

Aníbal a rămas fără grai și este de-o paloare neobișnuită. Nu mă sinchisesc să aștept răspunsurile și-l potopesc cu întrebări:
- De unde ai știut că acesta era avionul trimis pentru noi? Nu-ți dai seama că e posibil să fim răpiți? Câte luni or să ne țină când o să afle cine e soția ta? Nu sunt luptători de gherilă săraci: uite ce arme și ce haine au! De ce nu mi-ai spus să-mi iau și eu încălțări mai comode? O să mă silească să străbat toată selva în sandale italienești și fără pălărie de paie! De ce nu m-ai lăsat să pun în bagaj articole sport? De ce accepți invitații de la persoane pe care nu le cunoști? Gărzile de corp ale celor pe care îi știu nu îndreaptă mitraliere către musafiri! Am căzut într-o capcană fiindcă, din cauza cocainei, nu mai deosebești fantezia de realitate! Dacă scăpăm cu viață, nu mă căsătoresc cu tine, fiindcă o să faci un infarct și n-am de gând să rămân văduvă!

Aníbal Turbay este bine făcut, chipeș și liber, iubitor până la saturație și generos cu cuvintele, banii și timpul său, cu toate că nu este miliardar, la fel ca toți foștii mei iubiți. E adorat de grupul său eclectic de prieteni - precum Manolito de Arnaude, căutător de comori - și de sute de femei ale căror vieți se împart în "înainte de Aníbal" și "după Aníbal". Singurul său defect este dependența incurabilă de praful alb; eu îl urăsc, însă el îl adoră mai presus de copii, de mine, de bani, de toate. Înainte ca bietul om să apuce să-mi răspundă, ușa avionului se deschide și în interior pătrunde boarea tropicală care te poftește să te bucuri de ceea ce, în țara mea fără anotimpuri, se numește Tierra Caliente^[vi]. În avion urcă doi indivizi înarmați și, după ce ne cercetează expresiile stupefiate, exclamă:
- Dumnezeule! N-o să vă vină să credeți: așteptam niște cuști cu o panteră și mai multe tigroaice, dar se pare că au fost trimise cu alt avion. Vă cerem mii de scuze. Ce rușine față de doamne și față de copii! Când o să afle șeful, o să ne omoare!

Ne lămuresc că pe domeniu există o grădină zoologică foarte mare și, evident, s-a făcut o greșeală de coordonare între zborul cu care soseau invitații și cel care aducea animalele. În vreme ce indivizii înarmați se întrec în a ne cere scuze, piloții coboară din avion cu expresia indiferentă a celui care nu e silit să dea explicații străinilor, deoarece răspunderea sa se limitează la a respecta planul de zbor și nu ține de verificarea încărcăturii.

Trei jeepuri ne așteaptă pentru a ne conduce la vilă. Îmi pun ochelarii de soare și pălăria de safari, cobor din avion și, fără să știu sau fără să-mi dau seama, fac primul pas în locul care urmează să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Ne urcăm în mașini și, când Aníbal îmi petrece calm brațul pe după umeri, mă liniștesc și mă pregătesc să mă bucur de fiecare clipă a plimbării.
- Ce loc minunat! Pare enorm. Cred că această călătorie o să merite bătaia de cap, îi spun cu voce scăzută, arătând spre doi stârci care-și iau zborul de pe un mal îndepărtat.

Absorbiți de gânduri și cufundați într-o tăcere desăvârșită, contemplăm peisajul minunat, pământul, apa și văzduhul care par să se aștearnă până dincolo de orizont. Mă năpădește un val de fericire, dintr-acelea care te cuprind, te învăluie și apoi se retrag fără veste. De la o cabană din depărtare ajung până la noi acordurile melodiei Caballo viejo, de Simón Díaz, și vocea inconfundabilă a lui Roberto Torres, imnul câmpiei venezuelene pe care cei mai în vârstă l-au adoptat drept imn al întregului continent și pe care-l cântă la urechea mânzelor roaibe când vor să dea drumul frâielor, cu speranța că și ele vor face același lucru. Cuando el amor llega así, de esta manera, uno no tiene la culpa...^[vii], observă trubadurul în vreme ce istorisește faptele mărețe ale bătrânului armăsar de prăsilă. Cuando el amor llega así, de esta manera, uno no tiene la culpa..., se justifică, pentru a încheia cerându-i speciei umane să-i urmeze exemplul, porque después de esta vida no hay otra oportunidad^[viii], pe un ton plin de înțelepciune populară, cadențe ritmice, complice al unei adieri calde aducătoare de promisiuni.

Sunt prea fericită și prinsă de spectacol pentru a întreba care sunt numele, viața și miracolele gazdei noastre.
- Proprietarul trebuie să fie unul dintre acei politicieni vicleni și bătrâni, plini de bani și de femei, care se socotesc regii norodului, zic eu, sprijinindu-mi din nou capul pe umărul lui Aníbal, un zdrahon hedonist a cărui dragoste pentru aventură a murit odată cu el, cu doar câteva săptămâni înainte să-mi adun puterile pentru a relata povestea aceasta, întrețesută de clipele păstrate pe cărările memoriei mele, populată de mituri și de monștri care n-ar trebui readuși nicicând la viață.
Deși enormă, ferma este lipsită de rafinamentele marilor moșii tradiționale din Columbia. Nu se întrezăresc capela, manejul și terenul de tenis; cai, cizme de călărie și câini de rasă; argintărie veche sau opere de artă din secolele al XVIII-lea, al XIX-lea și XX; picturi în ulei înfățișând fecioare și sfinți sau frizele de lemn aurit de pe uși; colonade în stil colonial sau figurine smălțuite din ieslele strămoșilor; cufere bătute în ținte sau covoare persane de toate dimensiunile; porțelan franțuzesc pictat manual sau fețe de masă brodate de măicuțe, trandafiri sau orhidee îngrijite de stăpâna mândră a casei.

Nu se zăresc pe nicăieri nici servitorii umili de pe tradiționalele moșii bogate din țara mea, aproape întotdeauna moșteniți împreună cu proprietatea, oameni încercați de viață, resemnați, cu o dulceață nesfârșită, care, de-a lungul gene rațiilor, au ales siguranța în locul libertății. Țăranii aceia înveliți în ruana (un poncho scurt din lână de culoare cafenie), știrbi, dar veșnic zâmbitori, care răspundeau fără șovăială la orice rugăminte, descoperindu-și capul cu o adâncă plecăciune - "Imediat, domnia voastră!", "Eleuterio González la ordinele domniei voastre!" -, și care nu aflaseră de existența bacșișurilor au dispărut astăzi aproape în întregime, deoarece luptătorii de gherilă le-au spus că, într-o zi nu foarte îndepărtată, odată cu triumful Revoluției, aveau să se bucure și ei de pământuri și de vite, arme, băuturi și femei ca ale stăpânilor, frumoase și fără varice.

Încăperile vilei dau într-un coridor foarte larg și sunt decorate spartan: două paturi, o noptieră cu o scrumieră din ceramică locală, o veioză oarecare și fotografii de pe moșie. Slavă Domnului, baia separată din camera noastră are apă rece și caldă, nu doar rece, ca aproape toate vilele din Tierra Caliente. Terasa, nesfârșită, e înțesată de zeci de mese cu umbrele de soare și sute de scaune albe, rezistente. Dimensiunile zonei destinate socializării - aceleași ca pentru orice club rural - nu lasă urmă de îndoială, vila a fost proiectată pentru a găzdui sute de persoane; judecând după numărul camerelor de oaspeți, se poate deduce că, la sfârșit de săptămână, invitații se numără cu zecile.
- Oare cum or fi petrecerile? ne întrebăm. Cu siguranță, îl aduc pe regele vallenato^[ix]-ului din Valledupar, laolaltă cu zeci de acordeoniști!
- Nuuu, ci pe Sonora Matancera și Los Melódicos! corectează cineva pe un ton de dispreț, prin care răzbate o undă de pizmă.

Administratorul domeniului ne informează că proprietarul este reținut de o problemă de ultimă oră și va ajunge abia a doua zi. E limpede că angajații au primit sarcina de a ne face întru totul pe plac, pentru ca șederea să fie comodă și plăcută. Totuși, ne dau de înțeles, de la bun început, că turul proprietății exclude etajul doi, la care se află camerele pe care le ocupă familia. Toți angajații sunt bărbați și par să simtă o mare admirație față de proprietar. Nivelul lor de trai, cu mult mai ridicat decât cel al servitorilor altor familii bogate, se reflectă în atitudinea lor plină de siguranță și în lipsa desăvârșită a umilinței; țăranii aceștia par să facă parte din familie, poartă haine de lucru bune, de calitate și mai discrete decât cele ale tinerilor de pe pista de aterizare. Spre deosebire de primul grup, nu sunt înarmați. Ne adunăm în refectoriu pentru cină.

Masa principală, din lemn, este enormă.
- Cât pentru un batalion! observăm noi.

Șervețelele sunt din hârtie albă, iar felurile de mâncare sunt servite în vase tipice zonei de către două femei eficiente și tăcute, singurele pe care le-am zărit de la sosire. Așa cum prevăzuserăm, meniul constă dintr-o delicioasă bandeja paisa, fel de mâncare tipic din Antioquia și element esențial al bucătăriei columbiene: fasole, orez, carne tocată și ou prăjit, însoțite de felii de avocado. Nu se zărește nici un detaliu care să trădeze grijă pentru crearea unei atmosfere primitoare, rafinate sau luxoase: totul la această proprietate de aproape 3.000 de hectare, situată între Doradal și Puerto Triunfo, pe încinsul platou Magdalena Medio din Columbia, pare să fi fost conceput în stilul practic și impersonal al unui hotel enorm din Tierra Caliente, nu în stilul unei vile mari de țară.

Așadar, nici un amănunt din noaptea aceea tropicală și caldă, prima petrecută la Hacienda Nápoles, nu m-ar fi putut pregăti pentru lumea de proporții colosale pe care urma să o descopăr a doua zi și nici pentru dimensiunile acelui regat, diferit de toate cele pe care avusesem ocazia să le cunosc până atunci. Nimeni nu m-ar fi putut preveni în privința ambițiilor nemăsurate ale omului care o clădise din praf de stele, cu spiritul din care sunt alcătuite miturile, care schimbă pentru totdeauna istoria națiunilor și destinul oamenilor.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți introducerea acestei cărți aici.