Iron John. Redobândirea masculinității și cele 8 etape ale devenirii (II)

Citiți o cronică a acestei cărți aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.

Citiți prima parte a acestui fragment aici.


În acest moment mai multe lucruri s-ar putea întâmpla. Dacă Bărbatul Neîmblânzit se întoarce în pădurea sa, în timp ce băiatul rămâne la castel, clivajul istoric fundamental din psyche, dintre bărbatul primitiv și bărbatul civilizat, va fi restabilit în băiat. Acesta, la rândul său, ar putea plânge pierderea pentru totdeauna a Bărbatului Neîmblânzit. Sau ar putea pune cheia la loc sub pernă înainte ca părinții să se întoarcă acasă, pentru ca apoi să spună că nu știe nimic despre evadarea Bărbatului Neîmblânzit. După acest subterfugiu, ar putea deveni un director executiv de corporație, un preot fundamentalist, un profesor titular, cineva de care părinții săi ar putea fi mândri, cineva "care nu l-a văzut niciodată pe Bărbatul Neîmblânzit".

Cu toții am pus de mai multe ori cheia la loc și am mințit în ceea ce-o privește. Astfel că vânătorul solitar din interiorul nostru trebuie să intre încă o dată în pădure însoțit de câinele său, iar acesta să fie iarăși tras la fundul iazului. Pierdem în acest fel o groază de "câini".

De asemenea, ne-am putea imagina un scenariu diferit. Băiatul îl convinge pe Bărbatul Neîmblânzit, sau își imaginează că l-ar putea convinge, să rămână în curtea castelului. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, el și Bărbatul Neîmblânzit ar fi putut purta unul cu altul conversații civilizate în grădină, la un ceai, iar aceste conversații ar fi putut dura ani la rând. Dar povestea sugerează că Iron John și băiatul nu pot fi uniți - adică nu pot trăi experiența uniunii lor inițiale - în curtea castelului. Probabil pentru că ar fi prea aproape de perna mamei și de cartea cu reguli a tatălui.

Ne amintim că băiatul din povestea noastră, atunci când vorbește cu Bărbatul Neîmblânzit, spune că nu știe unde se află cheia. Or, asta înseamnă să ai curaj. Pentru că unii bărbați nici nu-i vorbesc vreodată Bărbatului Neîmblânzit.

Când băiatul deschide cușca, Bărbatul Neîmblânzit pornește spre pădurea lui. Băiatul din povestea noastră, sau bărbatul în vârstă de 35 de ani din mintea noastră - indiferent de cum vrei să pui problema -, face acum ceva uimitor. Îi vorbește încă o dată Bărbatului Neîmblânzit și spune: "Stai puțin! Dacă părinții mei vor veni acasă și vor afla că ai plecat, mă vor bate". Această propoziție face ca inima să ne doară, în special dacă știm câte ceva despre practicile de creștere a copiilor care au predominat mult timp în nordul Europei.

Așa cum ne reamintește Alice Miller în cartea sa Pentru binele tău, psihologii care lucrau cu copii în Germania secolului al XIX-lea i-au avertizat pe părinți mai cu seamă asupra exuberanței. Exuberanța copilului este rea și, la primul ei semn, părinții ar trebui să fie severi. Exuberanța implică faptul că băiatul neîmblânzit sau fata neîmblânzită nu mai sunt ținuți sub cheie. Părinții puritani din New England își pedepseau adesea sever copiii dacă nu puteau sta locului în timpul lungilor slujbe bisericești.
"- Dacă părinții mei vor veni acasă și vor afla că ai plecat, mă vor bate.

Ca atare, Bărbatul Neîmblânzit răspunde:
- Te-ai gândit bine. Mai bine ai veni cu mine."

Astfel că Bărbatul Neîmblânzit îl ridică pe băiat pe umerii lui și pleacă împreună în pădure. Acesta este un moment decisiv. Ar fi bine dacă am fi cu toții așa de norocoși.

Odată ce a intrat în pădure, băiatul trebuie să își înfrângă, cel puțin pentru moment, frica de sălbăticie, de iraționalitate, de păroșenie, de intuiție, de emoție, de corp și de natură. Iron John nu este atât de primitiv pe cât își imaginează băiatul că ar fi, doar că el - sau mintea noastră - nu știe încă acest lucru.

Totuși, despărțirea clară de mamă și de tată, pe care vechii inițiatori o prilejuiau, a avut loc. Iron John îi spune băiatului: "Nu-ți vei mai vedea niciodată mama și tatăl. Dar am comori mai multe decât vei avea nevoie vreodată."

Și cam asta a fost.


Momentul în care băiatul pleacă împreună cu Iron John este acel moment din viața Greciei antice în care un preot al zeului Dionysos accepta un tânăr băiat ca elev. Sau acel moment din viața de azi a eschimoșilor când șamanul - acoperit uneori în întregime în blană de animale sălbatice, purtând gheare de lup și vertebre de șarpe în jurul gâtului, cu o căciulă din cap de urs - apare în sat și îl ia pe băiat pentru instruirea spiritului acestuia.

În cultura noastră nu mai există un astfel de moment. Băieții de astăzi au o nevoie continuă de inițiere în spiritul masculinității, însă, de cele mai multe ori, bătrânii nu o mai oferă. Uneori, preotul încearcă să facă acest lucru, dar și el este acum prea mult parte a satului corporatist.

Printre membrii triburilor Hopi și printre alți nativi americani din sud-vest, bătrânii îl iau pe băiat atunci când acesta împlinește 12 ani și îl duc jos, în kiva, zonă care aparține strict bărbaților. Acesta stă acolo jos timp de șase săptămâni și nu își mai vede mama pentru un an și jumătate.

Problema familiilor nucleare din zilele noastre nu este atât de mult aceea că sunt confuze și pline de mesaje contradictorii (acest fapt este valabil atât în colectivități rurale, cât și în echipe corporatiste - de fapt, în orice fel de grup). Problema este aceea că bătrânii bărbații din afara familiilor nucleare nu îi mai oferă fiului o modalitate eficientă de a rupe legătura cu părinții săi, fără a-și face rău.

Societățile din vechime credeau că un băiat devine bărbat numai prin ritual și efort - doar prin "intervenția activă a bărbaților mai în vârstă".

Ne devine clar faptul că masculinitatea nu se întâmplă de una singură; nu se întâmplă doar pentru că s-a întâmplat să mâncăm toate cerealele din farfurie. Intervenția activă a bărbaților mai în vârstă se traduce prin faptul că aceștia îi primesc pe tinerii bărbați în lumea străveche, mitologizată și instinctivă a bărbaților.

Una dintre cele mai bune povești pe care le-am auzit despre acest tip de primire este una care se întâmplă în fiecare an printre membrii tribului Kikuyu din Africa. Atunci când un băiat este suficient de mare pentru a fi inițiat, este luat de lângă mama sa și dus într-un loc special pe care bărbații l-au așezat ceva mai departe de sat. Acolo băiatul trebuie să postească timp de trei zile. În a treia noapte este așezat într-un cerc format în jurul focului de bărbații mai bătrâni. Este flămând, însetat, în alertă și îngrozit. Unul dintre bărbații mai în vârstă scoate un cuțit, își deschide cu el o venă din propriul braț și lasă puțin din sângele său să curgă într-o tărtăcuță sau într-un vas. În timp ce vasul trece de la unul la altul, fiecare bărbat mai în vârstă din cadrul cercului își deschide o venă din braț și lasă un strop de sânge să curgă în interiorul acestuia. Când vasul ajunge la tânărul bărbat, el este poftit să se hrănească din el.

În cadrul acestui ritual, băiatul învață câteva lucruri. El învață că hrănirea nu este oferită doar de mama sa, ci și de bărbați. Și mai învață faptul că un cuțit poate fi folosit pentru multe alte scopuri în afară de cel al rănirii celorlalți. Mai poate avea acum vreo îndoială în ceea ce privește primirea sa în rândul celorlalți bărbați?

Odată ce primirea a avut loc, bărbații mai în vârstă îl învață miturile, poveștile și cântecele care încorporează în mod distinct valorile masculinității: adică nu doar valorile competitivității, ci și valorile spirituale.

De îndată ce aceste mituri "umezitoare" sunt învățate, miturile însele îl duc pe tânărul bărbat mult dincolo de propriul său tată, în umiditatea părinților mlăștinoși care se întinde departe în trecut, secol după secol.

Ce se întâmplă în absența muncii făcute conștient de bărbații mai în vârstă? Inițierea bărbaților occidentali a continuat o perioadă într-o formă alterată chiar și după ce fanaticii au distrus școlile inițiatice grecești. În timpul secolului al XIX-lea, bunicii și unchii trăiau în casă cu noi, iar bărbații mai în vârstă socializau foarte mult. Prin intermediul partidelor de vânătoare, în cadrul muncilor pe care bărbații le făceau împreună în ferme și în cabane, prin sporturile locale, bărbații mai în vârstă petreceau timp cu tinerii bărbați și le făceau cunoscut acestora spiritul și sufletul masculine.

Wordsworth, la începutul poemului său Excursia, îl descrie pe bătrânul bărbat care stătea zi după zi sub un copac și care se împrietenise cu Wordsworth când acesta era doar un băiat:
[...]

O mare parte din acea șansă sau din acea întovărășire accidentală s-a sfârșit. Cluburile și societățile bărbaților au dispărut încet și sigur. Bunicii trăiesc în rețeaua Phoenix sau în azile de bătrâni, iar mulți băieți au parte doar de compania altor băieți de aceeași vârstă cu ei, care, din perspectiva bătrânilor capabili să ofere inițiere, habar nu au de nimic.

În timpul anilor '60, unii tineri bărbați își trăgeau puterea de la femeile care, la rândul lor, își primiseră o parte din puterea lor din mișcarea feministă. Am putea spune că mulți dintre tinerii bărbați ai anilor '60 au încercat să accepte inițierea oferită de femei. Însă doar bărbații pot iniția bărbați, la fel cum doar femeile pot iniția femei. Femeile pot transforma un embrion într-un băiat, însă doar bărbații pot transforma un băiat într-un bărbat. Bărbații care oferă inițierile spun că băieții au nevoie de o a doua naștere, de această dată, o naștere din bărbați.

Într-unul dintre eseurile sale, Keith Thompson se descrie pe sine la 20 de ani ca fiind un tânăr bărbat tipic, "inițiat" de femei. Părinții săi divorțaseră pe când el avea 12 ani, așa că a trăit cu mama sa, iar tatăl său s-a mutat într-un apartament din vecinătate.

În timpul liceului, Keith a fost mai aproape de femei decât de alți bărbați, iar lucrurile au mers la fel și în anii colegiului, când el și principalii săi prieteni erau feminiști pe care îi descria ca fiind grozavi, informați și generoși, oameni de la care a învățat enorm. Mai apoi s-a angajat într-un post în administrația statului Ohio, lucrând cu femei și fiind preocupat de îngrijorările acestora.

Cam pe atunci a avut un vis. El și o haită de lupoaice alergau prin pădure. Lupii îi sugerau mai ales independență și vigoare. Haita de lupi se mișca repede prin pădure, în formație, până când a ajuns la malul unui râu. Fiecare lupoaică s-a uitat în apă și și-a văzut acolo reflecția. Însă, când Keith s-a uitat în apă, nu a văzut acolo niciun chip.

Visele sunt subtile și complicate, și ar fi nesăbuit să tragem rapid vreo concluzie. Cu toate acestea, ultima imagine sugerează o idee răscolitoare. Atunci când femeile, fie și femeile care au cele mai bune intenții, cresc de unele singure un băiat, s-ar putea ca acesta, într-un anumit sens, să nu aibă un chip masculin sau să nu aibă niciun fel de chip.

Prin contrast, bătrânii bărbați capabili să ofere inițierea le transmiteau băieților o anumită asigurare, care este invizibilă și nonverbală; una care îi ajuta pe băieți să-și vadă adevăratul lor chip sau adevărata ființă.

Așadar, ce e de făcut? Mii și mii de femei, fiind părinți singuri pentru copiii lor, își cresc băieții fără a avea în casă vreun bărbat adult. Dificultățile inerente acestei situații mi-au devenit cunoscute în Evanston, într-o zi în care susțineam o prelegere despre inițierea bărbaților în fața unui grup format în cea mai mare parte din femei.

Femeile care își creșteau de unele singure fiii erau foarte conștiente de pericolul absenței unui model masculin. O femeie a declarat că abia ce realizase faptul că fiul ei, care ajunsese la vârsta liceului, avea nevoie de mai multă fermitate decât avea ea de oferit în mod natural. Însă, a completat ea, dacă ar fi devenit mai dură pentru a ieși în întâmpinarea acelei nevoi, și-ar fi pierdut legătura cu propria sa feminitate. Am pomenit despre clasica soluție a mai multor tradiții culturale, aceea de a-l trimite pe băiat tatălui său atunci când împlinește 12 ani. Moment în care câteva femei mi-au trântit-o plat: "Nu, bărbații nu sunt hrănitori. Ei nu ar avea grijă de băieți". Cu toate acestea, mulți bărbați - iar eu sunt unul dintre aceștia - au găsit în interiorul lor o abilitate de a hrăni, care nu și-a făcut simțită prezența până ce nu a fost chemată.

Chiar și atunci când tatăl locuiește în casă, poate exista o puternică legătură secretă între mamă și fiu pentru a-l exclude pe tată, ceea ce reprezintă o conspirație, iar conspirațiile sunt dificil de dezamorsat. O femeie care avea doi fii se bucura să meargă în fiecare an la o convenție din San Francisco împreună cu soțul ei, băieții fiind lăsați acasă. Dar, într-o primăvară, tocmai după ce se întorsese de la un retreat pentru femei, a simțit că își dorește să petreacă mai mult timp singură și i-a spus soțului ei: "De ce nu-i iei pe băieți anul acesta?" Ceea ce tatăl a și făcut.

Cei doi băieți, în vârstă de 10 și de 12 ani, așa cum a reieșit, nu experimentaseră niciodată compania tatălui în absența mamei. După această experiență au cerut să petreacă mai mult timp cu tatăl lor.

În primăvara următoare, când momentul convenției se apropia, mama a ales încă o dată să rămână singură, iar băieții au plecat din nou împreună cu tatăl lor. În momentul în care aceștia s-au întors acasă, mama stătea în bucătărie cu spatele la ușă. Băiatul cel mare s-a apropiat și și-a pus de la spate brațele în jurul ei. Fără să intenționeze asta, corpul ei a reacționat atât de exploziv, încât băiatul a zburat prin cameră și s-a izbit de perete. Când acesta s-a ridicat, a spus ea, relația lor s-a schimbat. Ceva irevocabil se întâmplase. Era bucuroasă de această schimbare, iar băiatul era surprins și puțin ușurat de faptul că ea nu mai avea nevoie de el în vechiul mod.

Povestea aceasta sugerează faptul că munca de separare poate fi realizată chiar și atunci când bătrânii capabili de a oferi inițierea nu creează ruptura. Mama poate produce ea însăși această ruptură. Observăm că este nevoie de o mare intensitate și remarcăm faptul că a fost corpul femeii, și nu mintea ei, cel care, cumva, a împlinit această muncă.

O altă femeie ne-a spus o poveste în care distrugerea conspirației mamă-fiu a venit din partea băiatului. Ea era părinte singur a unui fiu și a două fiice. Fetele erau bine, în timp ce băiatul, nu. La 14 ani, a plecat să locuiască împreună cu tatăl său, dar a stat doar o lună și s-a întors. Mama a realizat că cele trei femei reprezentau pentru fiu un exces de energie feminină, însă ce ar fi putut face? S-a scurs o săptămână, poate două. Într-o noapte ea i-a zis fiului său: "John, e vremea să vii la cină". Când l-a atins pe braț, el a explodat, iar ea a zburat izbindu-se de perete - același tip de explozie precum cel din povestea anterioară. Observăm că și de această dată nu a existat nicio intenție de abuz și niciun indiciu că evenimentul s-ar fi repetat. În ambele cazuri, psyche-ul sau corpul știau ceea ce mintea nu știa. Când mama s-a ridicat de pe podea, a spus "E timpul ca tu să te întorci la tatăl tău", iar băiatul a răspuns: "Ai dreptate".

Ruptura inițiatică tradițională este clar de preferat și prin ea este evitată violența. Însă acum poți vedea peste tot în țară fii mătăhăloși, purtându-se urât în bucătării și vorbindu-le grosolan mamelor lor. Cred că toate acestea sunt încercări de a li se face neatrăgători mamelor. Dacă bătrânii nu și-au făcut treaba de a întrerupe unitatea mamă-fiu, ce altceva pot face băieții pentru a se extrage din această unitate, în afară de a vorbi urât? Gestul este destul de inconștient și nu există nicio eleganță în el.

O ruptură curată de propria mamă este crucială, doar că pur și simplu ea nu se întâmplă. Iar acest lucru nu înseamnă că femeile fac ceva greșit. Cred că problema este aceea că bărbații mai în vârstă nu își fac treaba.

Modul tradițional de a crește fii, care a durat de mii și mii de ani, a făcut ca tații și fiii să trăiască într-o strânsă proximitate - ucigător de strânsă - timp în care tatăl îl învăța pe fiu o meserie: munca la câmp, tâmplăria, fierăritul sau croitoria. Așa cum am sugerat în altă parte, nucleul de iubire cel mai afectat de Revoluția Industrială a fost cel al legăturii tată-fiu.

Deși nu are niciun sens idealizarea culturii preindustriale, știm totuși că în zilele noastre mulți tați lucrează la 50 sau 70 de kilometri distanță de casă, că, în momentul în care se întorc noaptea acasă, copiii sunt adesea în pat, iar ei înșiși sunt prea obosiți pentru a fi tați la modul concret.

Revoluția Industrială, în nevoia ei de muncitori pentru birouri și fabrici, i-a târât pe tați departe de fiii lor și, în plus, i-a plasat pe fii în școli obligatorii în care profesorii erau cel mai adesea femei. D.H. Lawrence a descris acest lucru în eseul său Men Must Work and Women as Well. Generația sa din zonele de extracție minieră ale Marii Britanii a simțit forța deplină a acestei schimbări și noua atitudine centrată asupra ideii că munca fizică este rea.

Lawrence își amintește că tatăl său, care nu auzise vreodată această nouă teorie, muncea zilnic în mine, bucurându-se de camaraderia celorlalți bărbați, venea acasă în toane bune și își făcea baia în bucătărie. Doar că în perioada aceea, au venit noii profesori de școală de la Londra, pentru a-i învăța pe Lawrence și pe colegii săi că munca fizică este josnică și nevrednică. Potrivit acestora, bărbații și femeile ar trebui să năzuiască spre un nivel mai "spiritual" - spre o muncă "mai elevată", o muncă intelectuală. Copiii acelei generații au dedus de aici că tații lor au făcut în tot acest timp ceva greșit, că munca fizică a bărbaților este greșită și că acele mame sensibile care preferau perdele albe și o viață elevată au avut întotdeauna dreptate.

În anii adolescenței sale, pe care i-a descris în Fii și îndrăgostiți, Lawrence i-a crezut în mod evident pe noii săi profesori. Și-a dorit viața "mai elevată" și a ținut partea mamei sale. Doar cu doi ani înaintea morții sale, deja bolnav de tuberculoză în Italia, Lawrence a început să observe vitalitatea muncitorilor italieni și să simtă un dor adânc după tatăl său. A realizat atunci că ascensionismul mamei sale nu i se potrivise și că l-a încurajat să se separe de tatăl său și de propriul corp într-un mod foarte nerodnic.

O singură idee clară, bine hrănită, se răspândește ca o boală contagioasă: "Munca fizică este greșită". Pe lângă Lawrence, mulți oameni au preluat acea idee, iar în următoarea generație ruptura dintre tați și fiii lor s-a adâncit. Un bărbat primește o muncă de birou, devine el însuși tată, dar nu are niciun fel de muncă de împărtășit cu fiul său și nu îi poate explica fiului ce anume face. Tatăl lui Lawrence putea să își ia fiul în mine, așa cum a făcut și propriul meu tată, fermier, care putea să mă ia cu tractorul ca să îmi arate împrejurimile. Știam ce anume face de-a lungul întregii zile, în toate anotimpurile anului.

Din momentul în care munca de birou și "revoluția informației" încep să domine, legătura tată-fiu se dezintegrează. Dacă tatăl locuiește acasă doar o oră sau două în timpul serilor, atunci valorile femeilor, așa de minunate cum sunt, vor fi singurele valori ale casei. Am putea spune că acum tatăl își pierde fiul la cinci minute după nașterea acestuia.

Când intrăm într-o casă a zilelor noastre, adesea, mama este cea care ne iese în întâmpinare cu încredere. Tatăl e inarticulat pe undeva prin spate. Iată un poem de-al meu intitulat Căutându-l pe tată:

Citiți o cronică a acestei cărți aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.