Fiu de ticălos

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Scriitorul francez Sorj Chalandon s-a născut la 16 mai 1952 în Tunis. Din 1973 până în 2007 a fost reporter, apoi redactor-șef adjunct la Libération, iar din 2009 este redactor la Le Canard enchaîné. A realizat reportaje despre Liban, Iran, Irak, Somalia și Afganistan, experiență pe care a folosit-o din plin în scrierile sale literare. În 1988 a primit Premiul Albert Londres pentru reportajele despre Irlanda de Nord și despre procesul Klaus Barbie. A debutat ca romancier în 2005, cu Le petit Bonzi, și de atunci romanele sale au fost recompensate cu numeroase premii literare importante: în 2006, Premiul Médicis pentru Une promesse, în 2008, Premiul Joseph Kessel și Premiul Simenon pentru Mon traître, în 2011, Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze pentru Retour à Killybegs. Pentru romanul Al patrulea zid (Le quatrième mur, 2013; Humanitas Fiction, 2014) a primit Goncourt des lycéens și Premiul Liste Goncourt - le Choix Roumain. În 2015 publică romanul Profession du père, urmat de Le jour d'avant (2017) și Une joie féroce (2019). În 2021 apare Fiu de ticălos (Enfant de salaud), roman finalist la Premiul Goncourt.

Roman finalist la Premiul Goncourt 2021, Fiu de ticălos este o explorare a relației tumultuoase a autorului cu tatăl său și o meditație tulburătoare despre adevăr și minciună, despre vinovăție și responsabilitate personală și colectivă.

Fiul de ticălos este nimeni altul decât autorul cărții. Reporter special însărcinat cu relatarea unor evenimente cruciale, Sorj Chalandon scrie acum un roman autobiografic, folosind deopotrivă condeiul obiectivității reportericești și pe cel al confesiunii amare, cutremurate de descoperirea adevărului despre tatăl său. Din poveștile copilăriei aflase că acesta luptase în Rezistența franceză, dar, căpătând un târziu acces la arhive, coroborând documente până atunci clasificate, declarații de la martori, procese verbale de anchetă, concluzii ale investigatorilor oficiali, autorul-fiu-de-ticălos realizează că, de fapt, tatăl său avusese mai multe vieți și dusese mai multe războaie. Fusese colaboraționist și comunist, îl păzise pe însuși Hitler în buncărul său berlinez și dezertase, din motive obscure, din cinci tabere diferite. Sau că era posibil să fi fost și să fi făcut toate acestea. Pentru că poveștile lui prezente, amestecate cu confesiunile trecute și cu înscrisurile din dosar, dezvăluie un personaj care de fapt fabulează permanent, care-și visează vieți paralele și ajunge să creadă în ele, care minte cum respiră și dincolo de momentul când nu mai poate respira. O Șeherezadă mereu vinovată, care își inventează biografii convenabile, doar ca să dea bine în ochii celorlalți și mai cu seamă în ai săi.

"Cândva, bunicul mi-a zis că sunt un fiu de ticălos.
Da, sunt un fiu de ticălos. Dar nu din pricina războaielor tale în devălmășie, tată, a cizmelor tale nemțești, a trufiei tale, a nebuniei care te-a însoțit pretutindeni. Nu asta înseamnă ticălos. Nici din cauza rolurilor pe care le-ai jucat: SS-ist de doi bani, patriot de ocazie, partizan inventiv, care a salvat niște francezi doar ca să le culeagă aplauzele. Ticăloșia nu are nici o legătură cu lașitatea sau cu vitejia.
Nu, ticălos e bărbatul care și-a azvârlit fiul în viață ca într-o mocirlă. Fără urme, fără repere, fără lumină. [...] Ticălos este tatăl care m-a trădat."

"Un roman important, venit într-un moment când adevărul nu mai este un fapt, ci o opinie." (Le Figaro littéraire)

"Mărturia onestă a unui fiu de colaboraționist: fără îndoială cel mai puternic text al acestei toamne literare. [...] O carte bună? Nu, mai mult decât atât, o carte rară, o carte a luptei, a dezgustului și a... iubirii! Jurnalist excepțional, romancier copleșit de premii, Sorj Chalandon și-a făcut timp să elaboreze o operă. Iar acest opus este superior tuturor poveștilor lui precedente." (Challenges)

"Divină surpriză, al zecelea roman al fostului reporter este dintre cele mai izbutite. Fără tremurări în glas, fără emfază, iată un text deopotrivă sensibil și erudit, plin de demnitate." (L'Express)


La 15 aprilie 1944, pe Poligonul național de tir din Bruxelles, nu ai fost executat de nemți. Dovada sunt eu. Polițistului care te ancheta nu i-ai oferit decât această formulă vagă: "După acest simulacru de execuție, eram din nou adus la închisoarea Saint-Gilles, în celula condamnaților la moarte". Simulacru de execuție. Naziștilor le plăceau tare mult jocurile.

La începutul lunii mai, le povestești anchetatorilor că ai fost trimis ca ostatic în lagărul Beverloo, unde era instruit Tineretul Hitlerist din Divizia 12 Panzer-SS. Iar de-acolo susții că ai evadat.

Pe 7 mai, un subofițer - singur-singurel - te duce cu mașina la o audiere a tribunalului de război, în centrul Bruxelles-ului. Când cobori din vehicul, îi întinzi însoțitorului tău un plic pe care îl uitase pe bancheta din spate, dar el nu bagă de seamă. În plic, actele tale de identitate. Când vezi ușa rotativă care duce la clădirea militară, te repezi primul și, ca într-un manej, tamburul te aruncă afară pe trotuar, în timp ce ofițerul pătrunde în hol. "Am profitat de împrejurare și am evadat", i-ai explicat tu comisarului. În timp ce o tulești cu plicul în mână, subofițerul scoate pistolul, trage două focuri spre tine, dar nu te nimerește. "Am apucat-o îndată pe o străduță și, la Gare du Midi, m-am dus la cantina germană, de unde am înhățat o centură, o baionetă, un chipiu de polițist și o pușcă pe care un soldat le lăsase atârnate pe un perete."

De data asta, comisarul Harbonnier, șeful Supravegherii teritoriului din Lille, nu s-a mai lăsat dus de nas. Te asculta, bătea la mașină, tăcea. Dar în concluzii te-a pus la zid: "Acest individ este un mincinos, înzestrat cu o imaginație uimitoare. Versiunea lui despre felul cum a fost dus în fața plutonului de execuție și despre evadarea de la Tribunalul de război german e de domeniul fanteziei." În timp ce te străduiai să-i convingi pe polițiștii din țara ta, pe biroul judecătorului de instrucție ajungea tocmai această evaluare. Iar asta nu e totul. Înainte să pună pe procesul-verbal ștampila cu marca SECRET și Crucea de Lorena, polițistul de la Siguranța Națională a dat consemne riguroase celor care fuseseră puși să te judece:
"Cu toate că nu s-a produs dovada, acest individ trebuie considerat agent în solda nemților, al cărui rol nu a putut fi stabilit. Oricum, trebuie considerat foarte periculos pentru siguranța internă a statului și se cuvine tratat ca atare."

"Cu toate că nu s-a produs dovada." O clipă am avut impresia că această propoziție explica, ea singură, motivul prezenței mele printre cei vii. Și faptul că justiția fusese atât de îngăduitoare, deși erai sortit plutonului de execuție. Fuseseși agent în slujba nemților, "foarte periculos" pentru țara noastră, dar reușiseși să strecori îndoiala. Dar dacă puștiul ăsta spunea adevărul? Dacă făcuse totul cu scopul de a se infiltra în rândurile dușmanului? În folosul cui? Cine știe? Țicnit sau, într-adevăr, spion acoperit până la sfârșitul vieții? A spus că s-a infiltrat în Legiunea Tricoloră sub comanda lui De Lattre de Tassigny? Se expune riscului de a-i duce o scrisoare? De bună seamă, răspunsul generalului e limpede. Spune că "nu are desigur știință de nimic din această speță". Aghiotantul lui adaugă însă în misivă: "Generalul ar fi totuși încântat să afle ce urmare a prilejuit răspunsul său în acest dosar".

De ce oare un erou de război, învingător în debarcarea din Provence, în campania Rin și Dunăre, care a trecut de Linia Siegfried după ce a cucerit orașul Ulm, care a reprezentat Franța la semnarea capitulării germane de la Berlin, este interesat de un soldat rătăcit în vârstă de 22 de ani, trădător de țară și "foarte periculos pentru Siguranța internă a Statului"? Și de ce oare ar fi fost "încântat" să afle ce urmare a prilejuit răspunsul său în acest dosar? Să acorde un general atenție unui neica-nimeni care, înainte ca războiul să-i despartă, a servit în unitatea lui preț de câteva luni?

Desigur te-ai folosit de această întrebare. Și de multe altele. De anumite mărturii amicale care spuneau că ești "patriot". De Paulette, iubita ta de taină, care declara unui anchetator că, în decursul discuțiilor voastre, te pretindeai "antigerman". De tatăl tău, audiat de polițiștii din Lyon, care le-a jurat: "Nu l-am considerat niciodată pe fiul meu colaborator, dimpotrivă. Când s-a înrolat în Legiunea Tricoloră, a făcut-o, în opinia lui, ca să continue lupta de Rezistență în rândurile germane, sperând astfel că va fi și mai de folos."

Îl revăd pe bunicul meu, cu lopata de cărbuni în mână, întorcându-se spre mine, pământiu la față, și adresându-se neveste-sii, care stătea într-un colț al cămăruței.
- E fiul unui ticălos, și trebuie să știe asta!

Mi-l închipui, radical-socialist, șef al unei asociații laice, republican fervent, cum a fost obligat să bată la ușa de la Kommandantur ca să afle vești despre trădătorul de fiu-său. Încercând să-i trimită un colet în străfundul unei pușcării germane. Apoi al uneia franceze. Obligat să se prezinte ca părinte de mișel în fața poliției de epurare. El, bravul soldat din Marele Război, admirator al lui Édouard Herriot, îmbrăcat mereu la costum cu vestă, cu dungă la pantaloni, pălărie de fetru, ghetre de culoarea tutunului, mustață subțire și pomădată, cu o țigară Gitane proptită în colțul gurii. El, șeful de birou al unei mari companii de asigurări, fără culoare, fără savoare, fără probleme, devenit în răstimpul unui război tată de colaboraționist. El, pe care vecinii de stradă îl priveau cu respect. El, pe care ai venit într-o bună zi să-l vizitezi îmbrăcat în uniformă germană. "Se umfla-n pene", i-a lămurit un martor pe polițiștii de după război. El, despre care un inspector avea totuși să zică: "Se bucură de stima generală a cartierului, nu a manifestat niciodată idei colaboraționiste, mai degrabă dimpotrivă".

După atâția ani, înțeleg mai bine furia bunicului meu. Pentru că ai ales partea greșită, el fusese umilit de-a lungul întregului război. Și chiar mai târziu. Cu poliția franceză care-i scotocise prin lucruri, prin sentimente, prin convingeri. A fost silit să dovedească cine este, de parcă trebuia să-ți răscumpere comportamentul. Prin urmare, da, bunicul meu a tăcut vreme îndelungată. Când îi povesteam isprăvile tale eroice, cu plaja Zuydcoote, bomba din cinematograful german din Lyon, tăcea. Nașa îmi mai dădea puțin piure certându-l din priviri, iar el ridica din umeri fără să răspundă. În acea zi, în joia aceea din 1962, probabil că vorbisem mai mult decât se cuvenea. Nu-mi mai amintesc. Iar bărbatul cel chibzuit și-a ieșit din fire, cu lopata de fier îndreptată spre mine ca o amenințare. Într-o singură frază, bunicul meu ne destăinuia în sfârșit tot răul pe care i-l făcuseși. Și ce a fost obligat să îndure ca să te apere. După ce i-a mințit pe nemți, pe francezi, după ce s-a mințit pe sine, îmi preda ștafeta. Fiindcă războiul se încheiase, pentru că toate astea erau departe, pentru că venise vremea să-mi întindă lopata neagră de cărbuni.
Tatăl ticălosului tocmai îi spusese nepotului său că din acel moment asta era sarcina lui.


Te citesc. Iată că ai evadat, încă o dată. Iei tramvaiul și apoi trenul spre Charleroi, treci granița la Jeumont cu autostopul și mergi pe jos până la o fermă de pe lângă Eccles unde îi ceri "o ceașcă cu lapte" unei tinere. Se numea Nelly. Comisarul îi scrie numele la mașină în procesul-verbal. Acolo îi explici puștoaicei că ai dezertat din armata germană și că vrei să te alături Rezistenței franceze. Îi povestești asta lui Nelly, printre ogoarele nordului. Iar tânăra aduce un bărbat care îți cere să-l urmezi ca să-ți prezinte alți trei, care te așteaptă în mijlocul unui câmp. Te conduc la o cabană. Acolo, un paznic agricol stă cu ochii pe tine. Ești interogat, ei te ascultă, te cred.
"Din acel moment, am făcut parte din grupul de Rezistență FTPF din Solre-le-Château", în pădurea l'Avesnois, la poalele povârnișurilor din Ardeni. Și le-o trântești așa, pur și simplu, pe 18 noiembrie 1944, comisarului Harbonnier și inspectorului Bauw.

Cu câteva ore în urmă, băgaseră în birou un trădător. Un flăcău de 22 de ani, dezertor din armata franceză, urmărit pentru colaborare cu dușmanul. Un dosar fără probleme. Încă unul în stiva din colțul biroului. Povestea unui tânăr învins, uluit de cizmele cu glanț ale învingătorilor. Probabil că polițiștii te-au chemat zicând:
- Hai, următorul.

Atât doar că... Au convocat un actor de cabaret cu o mie de fețe. Un contorsionist de concurs. Te-ascultă și nu le vină să creadă. Tu, flăcăiandru fără cultură și educație, salahor de uzină concediat pentru trândăvie, care știe doar să scrie și să citească, îi plimbi pe toate fronturile. Unul stă așezat în fața ta, celălalt într-o parte, și asistă la cel mai mare spectacol al vieții lor. O paradă scânteietoare, în care tu ești eroul, iar ei, spectatorii. Iată că ești soldat francez, purtând însemnul Regimentului 5 de infanterie pe gulerul tunicii. Apoi dezertor, care încă de a doua zi și-a pus pe cap bereta Legiunii Tricolore a lui Pétain. Asta înainte să mai dezertezi, încă o dată, și să încalți bocancii nemțești și să pui pe umeri haina cafenie a NSKK, având brasarda cu svastică trecută peste brațul stâng. "Individ mincinos, înzestrat cu o imaginație uimitoare", notează comisarul care te anchetează. Cu siguranță. Dar erai cu adevărat urmărit de Franța pentru dezertare, după ce ai fugit din Regimentul 5 de infanterie. Ai fost cu adevărat încarcerat de regimul Vichy după ce ai părăsit Legiunea Tricoloră. Iar nemții te-au întemnițat, cu adevărat, în fortul Montluc, pentru că te-ai descotorosit de chipiul german. În patru ani, ai purtat deja trei uniforme. Și uite-așa, cu aerul cel mai liniștit din lume, tu, anticomunistul care pasămite visa să lupte din răsputeri împotriva sovietelor ca să apere buncărul lui Hitler, le spui că te-ai alăturat unei unități de luptă a Franctirorilor și Partizanilor Francezi din nordul țării?

Îmi povestiseși, cu ochi înlăcrimați, că ai luptat vitejește până la Berlin în rândurile Diviziei SS Charlemagne, deși tu înfruntai dârz dușmanul alături de comuniștii francezi?

M-am sufocat. Și nu din pricina uimirii. Am râs nervos.

"Din acel moment, am făcut parte din grupul de Rezistență FTPF din Solre-le-Château." Am recitit această propoziție de o sută de ori, întâi în șoaptă, apoi cu voce tare, timp de câteva minute bune. Am mers prin camera mea de hotel precum Fernandel în Le Schpountz când își declama tirada despre "condamnatul la moarte căruia i se va tăia capul". M-am întrebat cum reacționase comisarul Harbonnier auzind această dezvăluire.

Te aflai în fața polițistului. Mai întâi ai tras adânc aer în piept? "Din acel moment..." Ai spus șoptit aceste vorbe ca să-i surprinzi pe anchetatori și să te pună să repeți? Aveai ceva scris în față? Niște notițe?

Așadar, unde-am rămas? Cum să te urmăresc? Soldat, legionar, nazist... Ah, da. Și partizan! Asta lipsea.

Oare polițiștii au întrerupt interogatoriul, cât să-și vină în fire? Sau au consemnat această lovitură de teatru doar ca pe o altă peripeție?

Ți-ai continuat declarația. Iar anchetatorul a continuat să bată la mașină.

"Când nemții s-au retras, am participat împreună cu grupul meu la mai multe incursiuni împotriva lor, mai cu seamă pe 6 septembrie 1944, la ferma Colson, în locul numit "Champs-Élysées din Eccles»."

Am deschis fereastra. Respirație adâncă, sudoare pe față, trebuia să-mi recapăt calmul. M-am întors la masă. Am sperat să aflu adevărul, dar, în ciuda atâtor ani irosiți, m-ai dus cu preșul ca și pe ceilalți. Fierbeam de furie. Mi-era greu să îndur trecerea de la vorbele lui Lise Lesèvre la vorbele tale. Mi-era rușine de tine și rușine pentru tine. M-am așezat și am ordonat cronologic: audierea bunicului, cea a prietenei tale Paulette, declarațiile prietenilor tăi din copilărie, ale vecinilor tăi suspicioși, scrisoarea generalului De Lattre, anunțurile prin care fuseseși dat în urmărire, comisiile rogatorii, mandatele de arestare, notele delegației pentru epurări, scrisorile tale manuscrise, mesajele către judecătorul tău.

Și, cu toate astea, înainte să închid dosarul albastru, am aruncat un ochi la ceea ce urma. Declarația unui oarecare Sylvain Leclerc, a lui Paul Ruguin, a soților Colson și două fotografii de-ale tale, deghizat în partizan.

Încă o dată, am rămas fără aer. Dar nu mai râdeam. Era o nebunie întreagă.

Da, luptaseși și în rândurile FTP.


Procesul lui Klaus Barbie
Marți, 26 mai 1987

Azi-noapte am dormit puțin. M-am culcat în zori, fără să citesc mărturiile celor din Rezistență. Aș avea nevoie de o zi întreagă, singur și în liniște, ca să te urmăresc în maquis. Așa cum îmi promisesem, înaintam încet, de la un proces-verbal la o declarație despre onoare. Trebuie să simt, să înțeleg și să diger fiecare cuvânt. Descopeream războaiele tatălui meu. False, adevărate, nu mai știam, dar nu voiam să ating sfârșitul poveștii sale așa cum termini o carte. Dosarul acesta avea să-mi dezvăluie adevărata naștere a tatălui meu, băiețandrul acela condamnat după Eliberare, pedepsit cu înjosirea națională și care iese din închisoare în timp ce încă mai fâlfâie steagurile libertății regăsite. Acest fiu de funcționar din Lyon, fără viitor, fără diplomă, fără meserie, fără un război măreț de povestit la tejghea, care va fi obligat să reconstruiască totul din minciuni. Să-și croiască un veșmânt civil pe măsura uniformelor pe care le îmbrăcase și le trădase. Un tânăr de 23 de ani, mărșăluind singur, lipsit de o familie care să-l sprijine, printr-o țară care îi întoarce spatele. Acesta este drumul pe care am vrut să-l cunosc.

La trezire însă, când a venit vremea să mă întorc la Palatul de Justiție, m-am gândit să renunț. Mersul pe urmelor pașilor, căutarea adevărului, acceptarea prezenței tale stânjenitoare la Curtea cu Juri din Lyon mă sleiau. Căutarea mea era pe cale să se împotmolească. Eram pierdut. Chiar așa, ca un copil care dă drumul mâinii mamei sale în adâncul pădurii. La Lille, când Alain pusese pe masă dosarul tău de poliție, eram gata să citesc tot și să înțeleg tot. Eram fericit să știu și îngrozit de ceea ce aveam să aflu. Teamă că tatăl meu e turnător, o secătură care a mâzgălit scrisori anonime sau care a dat telefoane la Gestapo. Când am citit cum descriai că ai fugit din armata franceză înfrântă ca să te înrolezi în legiunea lui Pétain, am sperat că povestea ta se va sfârși aici. Un tânăr descreierat adoptând legea celui mai puternic și visându-se salvatorul nației. Războiul ăsta îmi convenea. Îmi îngăduia să pricep tot restul. Pe tine, care întreaga viață îți reproșaseși că nu ți-ai dus lupta mai departe, că ți-ai părăsit camarazii și ai intrat în LVF, că le-ai urmărit luptele mai târziu, în cărțile de istorie, povestind omului care-ți era fiu că ai fost acolo. Orgoliu, trufie, aroganță, minciună, nebunie, toate erau posibile. Dar pe măsură ce înaintam în povestea ta, cea adevărată, făcută din mărturii, declarații, scrisori, ștampile și semnături, totul se făcea țăndări. Tot ce pretinseseși era fals și tot ce povestiseși era adevărat. Un vertij de fapte de care-mi aminteam haotic. M-am domolit. Am deschis o bere. Și am hotărât să merg mai departe. Vai de mine, de tine, de noi. Minciunile tale mă răscoliseră atât de mult, încât adevărul nu putea fi mai rău. Nu-mi rămăseseră decât câteva zeci de pagini înainte să mă apuc de procesul tău. Și doar puțin mai mult de o lună înainte de condamnarea lui Klaus Barbie. Pentru mine, destinele voastre erau legate.

Așa încât m-am hotărât să-ți dau telefon. Dacă n-aș fi făcut-o, eram convins de asta, nu te-ai mai fi întors nicicând la Palatul de Justiție. Și aveam nevoie de prezența ta ca să pun capăt acestui coșmar.

A răspuns mama. Mărturia lui Lise Lesèvre te țintuise trei zile la pat, cu febră.
- Procesul tău l-a îmbolnăvit, mi-a zis ea la telefon.
Procesul meu. M-a amuzat formularea.

În prima parte a după-amiezii aflaserăm că Barbie avea să fie adus cu forța la audieri, ca să fie confruntat cu patru martori. Și știam că ai fi vrut să fii acolo. Nu m-am înșelat. Ai sosit la 18.30. Barbie a intrat după cincisprezece minute. Tu pe scaun, el în boxă. Erai palid. Barbie zâmbea. Nu mai era mimica din prima zi, undeva între rictus și dispreț. Era un surâs adevărat, surprinzător. Al unui om civilizat, care dă din cap când intră într-un salon și salută asistența. Nici acum nazistul nu s-a uitat la public. A intrat cu capul țeapăn, părând că plutește în același costum negru și în aceeași cămașă bleu ca și data trecută, în 11 mai.

Când aprodul l-a introdus în sală pe Lucien Margaine, Barbie nu și-a ridicat privirea.
- Fața acuzatului vă evocă ceva? a întrebat președintele Cerdini.
- Îl recunosc fără doar și poate. N-ai cum să te-nșeli.
- Chiar și după patruzeci de ani?
- Felul cum privește. Zâmbetul acesta special. Nu e o mutră obișnuită.

Nu-și găsea cuvintele. A arătat spre Barbie.
- Nemții sunt persoane înalte și blonde, el nu era așa.

Klaus Barbie a întâlnit atunci pentru prima oară privirea victimei sale. Mărturisea că a fost torturat de Oberstrmführer, a fost scufundat într-o cadă, lovit cu vâna de bou și cu o bară antifurt de bicicletă.
- Antifurtul era roșu, domnule președinte.

Cerdini s-a întors spre Barbie.
- Sunteți acuzat de tortură, acte de violență. Cum răspundeți?

Barbie l-a ascultat pe traducător, apoi a despăturit o foaie de hârtie și a început să citească un text în germană.
- Prezența mea aici e ilegală, urmare a unei aduceri forțate. Fiind absent din punct de vedere juridic, nu voi răspunde.
- Nu aveți dreptul să citiți o declarație. Vă cer să răspundeți la întrebare.

Tăcere. Acuzatul a împăturit hârtia.
- Refuzați să-i răspundeți președintelui Curții?
- Da, nu o să ofer nici un răspuns.

Magistratul s-a întors spre victimă.
- E-adevărat că acuzatul v-a spus: "Vei fi beznă și ceață, n-o să te mai întorci"?
- Da, mi-a spus asta cu aceeași expresie de acum.

În boxă, Barbie continua să zâmbească. Un zâmbet politicos, aproape trist. Surâsul celui care nu se încumetă să întrerupă o conversație care nu-l privește.
- Aveți ceva de spus?

Barbie s-a aplecat spre microfon, vorbind în locul traducătoarei.
- Nimic, domnule președinte.

În sală, tăcerea era desăvârșită. Tata închisese ochii. Nu mi-am dat seama dacă savura momentul sau dacă adormise.
- Reacționează ca un SS-ist, e bine!

Vocea lui Lucien Margaine, puternică, a umplut megafoanele.

Dintr-odată, pârâituri. Aplauze din public: martorii, anumiți invitați, câțiva martiri care nu vor avea alt prilej să-și arate mânia.

Președintele le face observație:
- Aici nu e teatru! E o Curte cu Juri și vă cer să faceți liniște!


Când a intrat Mario Blardone, sala se liniștise.
- Priviți spre mine și vorbiți în microfon, i-a cerut președintele.

A povestit că a fost lovit cu cravașa chiar de Barbie și că a îndurat supliciul capului în menghină. A jurat, ca și o altă victimă dinaintea lui, că l-a văzut pe șeful SS asmuțind niște câini în rut asupra unor tinere lăsate în pielea goală. A vorbit, a vorbit, a tot vorbit cu voce puternică.
- Ochii aceia de gheață, gura aceea. Înțelege ce spun!
- Domnule Blardone, i-a tăiat-o președintele.
- Nu vă faceți probleme, pricepe franceza. M-a interogat în franceză. Uite, vedeți? A închis ochii!
- Domnule Blardone!

Dar martorul nu mai asculta. Încă puțin și ar fi ajuns la boxă, dar a rămas agățat de bară ca un naufragiat.
- Acuzatul are ceva de spus?
- Nu, domnule președinte.

Blardone a explodat.
- Poftim? Nici o întrebare? Atunci vă spun eu ceva: e un SS-ist despuiat de armură, fără mitralieră și bici. E întruchiparea lașității.

Magistratul, cu voce joasă.
- A fost prezent în curtea fortului Montluc pe 19 iunie 1944, în timpul apelului care a precedat deportările?
- Da, a răspuns martorul.
- Nimic de comentat, a zis Barbie.

În acel moment s-a ridicat un avocat al părții civile, scos din fire. Și a acuzat tăcerea lui Jacques Vergès. Încă o dată, sala a aplaudat. Încă o dată, președintele a cerut liniște. Atunci, avocatul lui Klaus Barbie s-a ridicat.
- Nu primesc lecții de la nimeni. Nu vă îngădui să-mi interpretați atitudinea. O să-mi interpretez eu însumi tăcerea!

Iar Raymonde Guyon s-a îndreptat anevoie spre bară.
- E într-adevăr omul care a amenințat că îmi împușcă soțul și părinții.
Apoi a întors spatele Curții. Fără altă vorbă, a plecat.

Stupoare în public.
- Întoarceți-vă, doamnă, a rugat-o blând președintele.

Femeia era dărâmată. Încremenise în mijlocul sălii.
- Întoarceți-vă, vă rog.
Atunci ea a ridicat din umeri și s-a întors în fața Curții.
Nu aștepta nimic de la această confruntare. Și avea dreptate.

Magistratul s-a întors către acuzat.
- Ceva de spus?
- Nichts, Herr President.

Atunci micuța doamnă a părăsit definitiv sala șchiopătând. Klaus Barbie tocmai o torturase a doua oară.

Când acuzatul a părăsit sala de audieri, unii jurnaliști au afirmat prostește că aveau în sfârșit ceva interesant de scris. Aceste unsprezece minute în prezența nazistului le puseseră la îndemână niște dialoguri. Își comparau notițele cu înfrigurare. A doua zi, mulți nu aveau să se mai întoarcă la Palatul de Justiție. Aveau să ia trenul chiar în seara aceea, sperând că acuzatul va mai fi chemat încă o dată să compară. Mărturiile copleșitoare îi interesau mai puțin decât zâmbetul călăului.
- Se știe că Gestapoul tortura, nu e vreo mare dezvăluire, spusese un reporter ferchezuit închizându-și carnetul după declarația istorică a lui Lise Lesèvre.

Dar aceste false confruntări fuseseră un dezastru. Barbie trebuia să nu mai apară. Prezența lui transforma procesul într-un circ. În loc să aducă dovezi, să povestească, să amintească, victimele vărsau înlăcrimate vorbe fără șir. Vederea nazistului distrugea ceea ce aveam de auzit. Pentru ca martirii să îndrăznească să vorbească, era nevoie de tăcerea unei boxe pustii. Până în acel moment, mulți dintre ei nu-și dezvăluiseră niciodată calvarul, durerea sau eroismul. Părinți, copii, prieteni le auzeau acum povestea pentru prima oară. De la război încoace, tăcuseră. Și în toți anii care trecuseră, nici suferința nici spaima nu puteau fi împărtășite în fața acelui bărbat care zâmbea auzindu-le. Barbie n-avea să răspundă pentru crimele lui. Spusese în prima zi a procesului că se va opri în acel punct. Și-atunci de ce să se poticnească dezbaterile de disprețul lui? Venirea lui n-avea să aducă elemente noi faptelor care îi erau reproșate. Nu avea să ajute la aflarea adevărului. Dimpotrivă, lipsea victimele de ultimele puteri. Le răpea din gesturi și din fraze. Le transforma mărturiile în lamentații de neascultat. Prezența lui Klaus Barbie aducea atingere demnității procesului său.

Tata nu era de acord cu asta. În preajma lui Barbie, începea să vibreze. Nu era nici compasiune, nici admirație. Pur și simplu părea că recitește o pagină din propria lui istorie și asta îl emoționa.
- Îți dai seama că eu și Barbie am fi putut să ne întâlnim la Lyon?

Da, îmi dădeam seama. Fraza lui n-avea nici o noimă. Era lipsită și de remușcări, și de mândrie. Tata, tânăr francez îmbrăcat în neamț, ar fi putut efectiv să se intersecteze cu acest ofițer SS între două lovituri de gârbaci. Și, în toți anii care trecuseră, se delectase cu vertijul acestei posibile întâlniri.
- Când erai în Waffen-SS, sau în Rezistență?

Cobora treptele palatului. N-a reacționat pe dată. Încă de când eram copil îmi spusese atâtea povești, încât probabil nu le mai știa șirul. Acolo, pe trotuar, m-a privit, apoi a șovăit.
- În ce Rezistență?

A râs.
- Ți se-amestecă toate în cap, nu-i așa, drăguță?
Da, așa era. Se-amestecau.


Acum o să-i las să vorbească pe ceilalți. Nu mai e momentul tău, care minți frecvent, nici al meu, care încerc să înțeleg. Ci al acelora care te-au întâlnit și care au povestit asta la poliție. Femeia și bărbații aceia nu care aveau nici un interes să te ocrotească sau să te distrugă.

Locotenentul Paul Ruguin a fost prizonier de război, eliberat din închisoare la 33 de ani, în decembrie 1943. În loc să se întoarcă în sânul familiei și să-i mulțumească lui Marx sau Cerului că mai e încă în viață, se înrolează în trupele FTP din Solre-le-Château, ținutul lui de baștină, apoi intră în maquis în iunie 1944, ca să scape de nemții care se aflau pe urmele lui. Din acel moment, își ia numele "Spada". Într-o zi de iulie 1944, către orele 18.00, în timp ce patrulează prin pădure, intră într-un adăpost în care se aflau cabluri de înaltă tensiune. Și acolo dă peste un tânăr soldat german stors de vlagă, care-și agățase pușca într-un cui. Partizanul îndreaptă arma spre el, dar celălalt nu face nici o mișcare ostilă. Ridică mâinile. E francez. Îl lămurește că a dezertat din armata germană, din trupele de transport naziste - NSKK, și că încearcă să ajungă la patrioți.

Ruguin îl ia captiv pe soldatul dușman, îi confiscă baioneta, pușca, și îl arată celorlalți combatanți. Băieții socotesc că vorbește "serios". Fără alte întrebări, îi fac rost de haine civile și hotărăsc să-l înregimenteze. "Într-o primă perioadă" nu au totuși încredere în el. Și îl supraveghează îndeaproape. Apoi, "neapărând nimic suspect", îi dau o poreclă ca un deget mijlociu ridicat în sus la adresa dușmanului: "NSKK". După care l-au inclus în patru operațiuni armate împotriva invadatorului.

Pe 6 septembrie 1944, împreună cu douăzeci de bărbați din maquis, participi la o ambuscadă menită să împiedice retragerea a șaizeci de parașutiști germani. Erau prea bine înarmați pentru trupa voastră mică. Cinci partizani sunt răpuși, un "nemțălău" e ucis. Ești capturat în curtea unei gospodării din regiune, cea a familiei Colson. Parașutiștii te bagă înăuntru ca să te ia la întrebări. Acolo, îi explici unui ofițer că faci parte din NSKK și că tocmai fuseseși luat ostatic de Rezistență. Că niște comuniști și cei din FFI te siliseră să mergi împreună cu ei ca să te predea americanilor.

În timpul interogatoriului, doi tineri din trupa ta sunt capturați în pădure. Între ei, Sylvain Leclerc, care le va povesti anchetatorilor din Lille că, înainte să fie prins, abia de avusese timp să se descotorosească de armă și de cartușe. El și tovarășul lui sunt "puși cu spatele la un copac ca să fie împușcați", va mai explica el. Atunci ai apărut tu în luminiș, spălat de orice bănuială, împreună ceilalți soldați. Leclerc a declarat: "NSKK a intervenit în limba germană și a reușit să-l convingă pe dușman că aveam vârsta de 15 ani, că în momentul atacului mă aflam pe drum din întâmplare și că hainele mele erau așa de murdare pentru că fusesem nevoit să mă ascund într-o viroagă". Le-ai spus parașutiștilor că nu îl cunoști nici pe cel de-al doilea partizan. Că erau niște studenți de prin partea locului, care nu puneau probleme. "Nemții au fost convinși și ne-au dat drumul, îi mai explică Leclerc comisarului. Prin urmare, NSKK este cel căruia îi datorez viața. Dacă ar fi vrut să-i toarne pe cei din maquis, ar fi putut lesne s-o facă. Și să le confirme că făceam parte dintre combatanți." Și a ținut să adauge: "Cu același prilej, și-a riscat viața luptând împotriva dușmanului." Iar locotenentul Ruguin a spus aceste ultime cuvinte înainte să-și semneze declarația: "Nu știu ce a făcut NSKK înainte de iulie 1944, dar tot ce pot afirma este că purtarea lui din timpul evenimentelor legate de eliberarea teritoriului a fost exemplară și comparabilă cu aceea a patrioților francezi."

Am citit aceste pagini cu fața spre fluviul Saône, așezat pe treapta ta rece, respirând în ritmul molcom al clipocitului apei. Pietrele cheiului erau tocite, măcinate de timp și de stricăciunile oamenilor. Puteai să citești pe ele urma poverilor de-altădată aruncate pe pavaj, zgârieturi de lanțuri, mușcătura uneltelor de lucru. Apa își imprimase în ele nivelurile, le fisurase treptat, iar buruienile creșteau azi prin crăpături. Mi-am așezat mâna pe stânca cioplită. L-am înțeles pe tata. Locul ăsta era în afara timpului nostru. În plus, camera de hotel mă sufoca, și odată cu ea Curtea cu Juri, ceilalți jurnaliști. Nu mai voiam nici ziduri, nici priviri, nici întrebări. Doar fluviul domol, murmurul vătuit al orașului din depărtare, țipătul vreunui pescăruș. Era devreme, știam că n-o să vii. Preferai să mergi la refugiu când se lăsa noaptea. Luminile palide de pe luciul apei. Adâncul întunecat măturat de raza lanternei tale, precum torțele englezești de pe lacul Tressower.

"Pe 5 septembrie 1944, la patru zile după eliberarea țării, circa șaizeci de soldați germani înarmați până-n dinți s-au apropiat de ferma noastră la adăpostul pădurii și ne-au cerut de mâncare, a declarat Jeannette Colson, o țărancă din regiune. Era în jur de ora 20.00. În acel moment, vreo douăzeci de patrioți francezi, care aflaseră de prezența nemților, i-au atacat. La primul foc de armă, soțul meu și cu mine am coborât în beci." Apoi femeia a ieșit la suprafață. A deschis ușa coridorului care dădea spre drum, ca să le îngăduie partizanilor să atace trupa inamică refugiată în curte. "Dar încăierarea i-a adus în avantaj pe nemți." În acea clipă a văzut că ești capturat. "Un civil a vorbit cu ei în limba lor. Îl cunoșteam. Își zicea NSKK. Apoi ne-a spus în franceză: pentru siguranța voastră, părăsiți casa." "Și ne-a cerut să ne adăpostim în pădure", a adăugat soțul ei.

Vântul se potolise. Norii acopereau din nou cerul de deasupra colinei. M-am uitat la curentul întunecat, la valurile argintii formate la trecerea unui șlep încărcat cu nisip. Eram nedumerit. De ce nu mi-ai povestit niciodată asta? Douăzeci împotriva a șaizeci. Eroul ăsta era tatăl meu. Care salvează doi partizani, doi țărani și care fuge încă o dată de la nemți. Pentru că iată, le-ai declarat-o anchetatorilor, iar martorii au confirmat: în zăpăceala retragerii, inamicului nu-i prea pasă de tine. Un voluntar francez din NSKK descumpănit? Să se pună la adăpost, precum ceilalți. Să regăsească liniile germane distruse, să se descurce. Parașutiștii nu doar te eliberează, dar și pleacă împreună cu tine. "O să mă întorc peste câteva zile", asta le-ai promis partizanilor scăpați cu viață. "Și, într-adevăr, după două sau trei zile, NSKK s-a alăturat grupului nostru la Solre-le-Château, cu o mitralieră și un revolver pe care le luase de la nemți, înainte să-i părăsească în Belgia", a declarat Ruguin, șeful rețelei.

Dezertaseși încă o dată. Deghizat în parașutist inamic, redeveniseși Francez Liber în locul de obârșie al faptelor tale de vitejie. La ce bun? Ne lămurește Jeannette Colson. Trei zile după ambuscadă, te vede întorcându-te la fermă. Ai venit să-i înapoiezi un sacou, pe care îl schimbaseși pe un bluzon. Era un pretext. Mai presus de orice, doriseși ca numele și chipul tău să rămână veșnic întipărite în memoria acestor agricultori. "NSKK mi-a zis: mai sunteți în viață datorită mie. Nemții credeau că sunteți complicii patrioților și voiau să vă împuște." Mi te închipui, în mijlocul bucătăriei lor, cu mâinile-n șolduri. "Ca să-i îmblânzesc, le-am spus că aveți un fiu care lupta în Rusia, împreună cu LVF, alături de armata germană." Cucernică minciună!

Eram în 9 septembrie 1944.
Nu veniseși la oamenii aceia răvășiți să-ți cauți bluzonul, ci o mărturie favorabilă. O asigurare de viață. Mai târziu, ar fi putut să-ți confirme atitudinea. Și au făcut-o, în 10 iulie 1945, zece luni după trecerea ta pe la fermă, cu vorbe stângace, consemnate cu sfințenie de un polițist republican. "După părerea mea, e foarte probabil ca nemții să nu ne fi făcut nimic rău datorită intervenției lui NSKK."

Mi te-ai arătat ca magician, scoțând cartea din mânecă atunci când totul părea pierdut.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.