Faptele părinților și judecata copiilor - Fiu de ticălos

Citiți un fragment din această carte aici.


"Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții"

Joi, 6 aprilie 1944, în zori, Izieu, Franța. Un vehicul cu remorcă al Gestapoului, urmat de două camioane civile conduse de oameni de-ai locului, opresc în fața Casei de copii. Suntem în timpul celui de-al doilea război mondial. Această casă este punctul cheie al unei filiere de salvare a copiilor evrei. Copiii sunt protejați de comunitatea locală până când pot fi transportați în siguranță peste granița elvețiană. Condițiile sunt dificile: nu există calorifere, doar sobe cu lemne, nu este apă curentă. Iarna, apa se încălzește într-o căldare. Vara, copiii se spală în fântâna cea mare. Se scaldă în Ron. Cultivă zarzavaturi într-o grădină. Trăiesc. Învață. Se ascund de urgia care a cuprins lumea.

Liniștea le este spulberată când militarii sar din camioane. Sunt însoțiți de trei bărbați în civil de la Gestapo.


"Au venit nemții, fugi!" Aceasta a fost ultima frază a doctoriței Sarah către fratele ei, Leon. Nemții au spart ușile de la camere, au adunat copiii și i-au înghesuit în șuturi în camioane. 44 de copii și 7 adulți au fost trimiși în lagărele de exterminare. Doar o singură persoană adultă a supraviețuit. Cel care a condus această operațiune a fost Klaus Barbie, supranumit "măcelarul din Lyon." Barbie a avut o carieră strălucită în Germania nazistă, a fost numit șeful Gestapo-ului din Lyon și a fost recompensat cu crucea de fier de către Adolf Hitler pentru contribuția lui semnificativă la lupta împotriva Rezistenței franceze. De asemenea, Barbie tortura și ucidea personal femei și copii. După război, a fugit în Bolivia cu complicitatea americanilor. A fost extrădat în Franța abia în 1983 după ce schimbarea guvernului a dus la pierderea sprijinului politic. Procesul lui pentru crime împotriva umanității a început pe 11 mai 1987.

Acesta este fundalul pe care se desfășoară acțiunea romanului lui Sorj Chalandon, Fiu de ticălos, roman finalist la premiul Goncourt în 2021. Recunosc că pentru mine nominalizările de acest fel nu au foarte mare însemnătate atunci când aleg să citesc o carte. În cazul romanului de față, ceea ce m-a determinat să-l citesc a fost miza cărții. De altfel, având o istorie de familie personală destul de tulbure din perioada celui de-al doilea război mondial, bănuiesc că pe undeva îmi căutam propriile răspunsuri și clarificări. Căutam să aflu cum este să fii fiu de ticălos, adică fiu al cuiva care a ales să colaboreze cu naziștii și care nu s-a dezis de propriile idei și acțiuni nici după terminarea războiului.

Reporter acreditat de către ziarul Libération la procesul lui Klaus Barbie, Chalandon se confruntă cu demonii din propria istorie de familie. Acesta află că tatăl lui a fost colaborator și că tot ceea ce i-a povestit despre război și toate faptele lui de vitejie au fost pur și simplu niște invenții.

Procesul lui Barbie, la care asistă și tatăl scriitorului din boxa rezervată publicului, este o radiografie a relației dintre tată și fiu, a modului diametral opus în care cei doi au ajuns să privească lumea și realitatea. De-a lungul cărții, armura psihologică pe care și-o construise involuntar tatăl pentru a-și justifica faptele începe să fie erodată. Mărturiile supraviețuitorilor sunt cele care reușesc să facă acest lucru. Cititorul asistă la acest dublu proces, prin care istoria mare se contopește cu istoria mică, personală. Suntem puși în boxa martorilor, devenim la rândul nostru vorbitori în numele morților pentru că în 2023 puțini mai sunt din cei care au trăit acele vremuri.

Pentru mine, una dintre cele mai zguduitoare mărturii este cea care îi aparține lui Lise Lesevre, luptătoare în Rezistență și victimă a măcelarului din Lyon. Femeia a fost arestată de Gestapo în urma unei razii în data de 13 mai 1943 pe peronul gării din Lyon. Când a intrat în sala de judecată ca martor în procesul lui Barbie, avea 86 de ani. Lesevre povestește: "La început mi-a pus niște cătușe cu zimți. Un soi de colți aflați pe partea interioară. De fiecare dată când tăceam, strângea puțin cătușele. Am crezut că-mi cad unghiile de atâta durere."

Dar Lise Lesevre nu cedează. Și chinurile continuă: "Avea mereu o fișcă sau o vână de bou. Îi lovea sistematic pe toți cei care-i stăteau în preajmă. Când nu era nimeni, își izbea cizmele. După asta îl recunoșteai înainte de interogatoriu. Zgomotul acela cumplit al gârbaciului izbit ritmic de cizme. Când intra în încăpere, n-avea nimic omenesc în el. Sincer, era un fel de făptură sălbatică."

Au umilit-o, au chinuit-o si torturat-o, dar femeia nu a cedat. "De fiecare dată când îmi pierdeam cunoștința și mă scoteau din apă, mi-era teamă că am spus ceva. Că am vorbit.
Și-a tras răsuflarea. A ridicat fruntea.
Dar n-am spus nimic domnule judecător."

Fiul i-a fost împușcat, soțul i-a murit de febră tifoidă la Dachau. Lise Lesevre a fost deportată la Ravensbruck și apoi repartizată într-o uzină de armamemnt unde a sabotat cartușele de obuze antiaeriene pe care trebuia să le monteze.

În opoziție cu această mărturie a unei victime stau minciunile spuse pe bandă rulantă de tatăl autorului, minciuni spuse atât familiei, cât și anchetatorilor. Fiul își judecă tatăl. Îl numește cârpaci, chiulangiu, ageamiu, trădător și ticălos. Povara pe care o poartă, vinovăția pentru faptele părintelui de care și-ar fi dorit să fie mândru, devin uneori chinuitoare. Rușinea, furia, compasiunea față de victime se amestecă în mintea copilului-adult. El este nevoit să rescrie tot trecutul tatălui său, să-și reconfigureze realitatea. Chalandon înțelege că nu este responsabil pentru faptele propriului părinte, dar legăturile de familie nu se pot rupe atât de ușor. De-a lungul întregii cărți așteaptă ca tatăl să recunoască ca a mințit, că s-a plasat de partea greșită a istoriei. Să caute ispășire și să se căiască. Din instinct de conservare sau pur si simplu din convingere, părintele nu face nimic din toate acestea. Spune că istoria este scrisă de învingători și că fiul său nu poate înțelege cele întâmplate. De asemenea, pare imun și indiferent la zbuciumul propriului copil. Are momente de slăbiciune, dar nu cedează niciodată în totalitate. Din dosarul întocmit la propriul proces aflăm că este un mincinos înzestrat cu o imaginație uimitoare. De aceea, dezlegarea firelor și aflarea adevărului de către copilul scriitor se dovedește un proces anevoios șu dureros. Chalandon scrie un roman despre părinți și copii, despre greșeală și iertare, despre călăi și victime, despre uitare și rescriere a trecutului.

Nu știu câtă relevanță mai au evenimentele din carte pentru generațiile de acum. Procesul lui Barbie, care a făcut vâlvă în epocă, este un eveniment aproape uitat acum. Citind această carte îmi dau seama cât de departe încep să pară anii '40 și, implicit, ororile aduse de război. Generațiile care își amintesc se sting, copiii lor la fel. De aceea lupta istoricilor și a scriitorilor de acest fel este importantă: ca să nu uităm. Poate nu se mai rezonează la fel de puternic, dar aceste fapte trebuie mereu amintite pentru binele nostru, al tuturor.

Citiți un fragment din această carte aici.