Om precar, om suveran: rostul filosofiei în societatea digitală

Citiți cuvântul înainte și introducerea acestei cărți aici.

 
Ciprian Mihali (n.1967) a terminat Filosofia la Cluj în 1992. În 2000 a devenit doctor în filosofie al Universităților din Cluj și Strasbourg. Predă din 1992 la Universitatea "Babeș-Bolyai" și a fost profesor invitat la numeroase universități europene. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest. Din 2016 până în 2020 a fost director pentru Europa de Vest, la Bruxelles, al Agenției Universitare a Francofoniei. A scris până în prezent șapte cărți, a coordonat nouă volume colective și a tradus în limba română peste 25 de lucrări de filosofie. A fost recompensat de statul francez cu Palmele Academice (2012) și de Academia Română cu Premiul "Nicolae Titulescu" pentru excelență în Diplomație (2017). Ultima lui carte este Dicționar subiectiv de cultură civică (Humanitas, 2020).

"Cu o superbă stăpânire a subiectelor, într-un limbaj în același timp accesibil și suplu, Ciprian Mihali realizează o incitantă introducere în filosofia socială cu teme de interes pentru societatea românească de azi. Autorul ne poartă, prin spațiul construit (fizic) de arhitecți și (conceptual) de filosofi, de la biopolitică și reprezentanți emblematici ai filosofiei franceze contemporane (Foucault, Lyotard, Derrida, Nancy) la precaritatea condiției umane individuale, de la suveranitate la drepturile omului, culminând cu reconfigurarea filosofiei sociale în epoca digitală.

Prin argumentări alerte, incisive și nu de puține ori polemice, Om precar, om suveran te somează să iei atitudine, să ieși din mediul ‹‹călduț›› al unor poziții neutre care ajung să pactizeze cu poziții precare moral. Tocmai de aceea, se prea poate să nu fii de acord întotdeauna cu ‹‹diagnosticele›› puse de Mihali sau cu răspunsurile sale. Dar tocmai atunci demersul filosofic și-a atins scopul. Lucrarea sa ne face să gândim sensurile vieții cotidiene și ne ajută să ne (și să le) înțelegem mai bine. Este țelul la care poate să aspire, onest și lucid, o foarte bună carte de filosofie. " (Mircea Dumitru)

"M-am întrebat adesea cum se împacă, în aceeași persoană, patosul intelectualului public Ciprian Mihali, capabil să producă, dintr-o suflare, un lung text, impecabil redactat și argumentat, despre controversa fierbinte a zilei, cu acribia cercetătorului și traducătorului Ciprian Mihali, cântărind cu răbdare infinită fiecare virgulă dintr-un text academic publicat. Volumul de față nu doar că sintetizează parcursul intelectual de până acum al filosofului clujean și deschide domenii noi, dar reprezintă cel mai bun răspuns la întrebarea: Pentru ce să mai scriem în era digitală? Pur și simplu, pentru a ne salva pe noi înșine, în timp ce ne ajutăm semenii să gândească pe cont propriu, să iasă din bule, să-și depășească prejudecățile." (Cristian Iftode)

"Debarasați cum suntem de iluzia iluministă că lumina cunoașterii va reuși în timp să risipească tenebrele ignoranței, putem constata azi fără multă dificultate că explozia informațională și supraabundența surselor de informare s-au însoțit pretutindeni de o răspândire nemaivăzută a necunoașterii și a ignoranței. Și nu e vorba doar de o răspândire a ignoranței, ci și de o structurare a ei în arhipelaguri, rețele, comunități și modalități de acțiune publică. Acestei structurări cercetătorii îi spun astăzi "ignoranță voluntară" (willful ignorance, ignorance volontaire), care se referă la ignoranța cuplată cu decizia de a rămâne ignorant, dar și cu credința fermă, incontestabilă, în propriul adevăr cu adevărat unic." (Ciprian Mihali)


1.1. Construirea spațiului în filosofie și arhitectură

Cu mulți ani în urmă, încheiam o amplă lucrare doctorală cu indicarea mai multor piste posibile de cercetare; asta se întâmpla după tratarea extensivă a temei cotidianității în filosofie în jurul întrebării despre posibilitatea de a gândi raportul dintre filosofie și realitatea cotidiană fără a le suprapune și fără a ceda tentației de a acorda uneia forma, funcția ori structura celeilalte.

Insistența asupra cotidianului provenea din constatarea eșecului proiectării lui (narative, politice, fantasmatice) - un eșec dramatic și cu urmări ce rămân până la noi insuficient cunoscute - într-o sferă ideală și perfectă, pentru atingerea căreia ziua de azi și fiecare zi de azi ar trebui să se sacrifice. Am urmărit pe viu - trăind anii aceia în speranță și deznădejde - modulațiile chinuite, mai reușite sau mai dizgrațioase, ale readaptării societății postcomuniste la cotidian și am încercat să identific anumite determinații ale cotidianității. De pe poziții deopotrivă fenomenologice (prin respectul față de imperativul revenirii neîncetate la lucrurile însele, la acele lucruri care ni se dau zunächst und zumeist, în primul rând și cel mai adesea), dar și hermeneutice, cu asumarea presupoziției că sensul, finit, nu încetează să se facă și să se desfacă, să se dea și să se retragă, adică să se producă - am considerat cotidianul nu ca un dat în sine, ci ca o producție perpetuă a unei aparențe de stabilitate, îngăduind o dinamică și o direcție continue. O producție în raport cu care extracotidianul, excepționalul, extraordinarul nu sunt negări sau suprimări, nu sunt nici măcar evadări, ci secreții, dospiri ale existenței individuale și colective străbătute de temporalitatea faptului că "se întâmplă" ceva, care hrănește prin însăși combustia sa intensă și rapidă (o sărbătoare, o experiență unică, o trăire nemaiîntâlnită) solul vieții de zi cu zi.

De pe aceste premise urma să se deschidă un nou șantier, anunțat în finalul cercetărilor doctorale: era șantierul studiului spațiului într-un dialog interdisciplinar deja inițiat cu alte discipline, precum arhitectura, urbanismul, geografia, sociologia sau literatura. Acest dialog era menit să pună în valoare nu atât istoria multiseculară a unui concept, nici diferitele sale declinări în marile sisteme filosofice, ci urmărea, pe de o parte, să surprindă în multitudinea expresiilor sale preocuparea constantă a modernității pentru cercetarea spațiului și, pe de altă parte, să investigheze diferitele strategii și practici de producere a spațiului.

Astfel, pentru prima direcție, asumam ca punct de pornire celebra frază a lui Michel Foucault, după care neliniștea de astăzi ar privi în mod fundamental spațiul. Desigur, nu este vorba de a contrapune într-un mod simplist istoricismul secolului al XIX-lea cu preocuparea pentru spațiu din secolul ce i-a urmat. Asta fie și numai pentru că, într-un anume fel, istoria însăși a modernității, în devenirea ei complexă, este una de cucerire a spațiului planetar (colonizare, refacere a hărților, stăpânire tehnică a distanțelor, comunicare la distanță, dar și urbanizare accelerată etc.), este o "istorie a saturării spațiului terestru"^[i]

Prin urmare, este vorba despre a studia practicile spațiale prin care indivizii, comunitățile și societățile se țin împreună; practicile culturale care îi învață pe oameni să locuiască și să călătorească, prin care aleg să se protejeze sau să se expună unii altora; practicile prin care viața în comun devine posibilă la nivel politic, economic, religios ș.a.m.d.

Pentru cea de a doua direcție, continuarea cercetărilor doctorale trebuia să urmărească strategiile și practicile de producere a spațiilor: spații sociale, spații individuale, spații publice și spații private, spații ale muncii și spații de loisir, spații reale și spații virtuale, spații de producție și spații de consum, spații economice și spații politice, toate în stratificări și interpenetrări care fac imposibilă (și, până la urmă, de nedorit) deosebirea netă dintre ele. Iar inspirația pentru această idee prolifică a fost una dintre cele mai cunoscute lucrări ale ultimelor decenii, La production de l'espace^[ii], a sociologului francez Henri Lefebvre. Câteva idei majore au putut călăuzi înaintarea pe calea deschisă de această carte.

Este vorba, mai întâi, de ideea că spațiul (social) este un produs (social); el "nu constă într-o colecție de lucruri, într-o sumă de fapte (sensibile), și nici într-un vid umplut, ca un ambalaj, cu diverse materii", el "nu se reduce la o «formă» impusă fenomenelor, lucrurilor, materialității fizice". Două sunt implicațiile imediate ale aceste idei: prima, spune Lefebvre, că "spațiul-natură (fizic) se îndepărtează ireversibil", natura însăși devenind materie primă pentru producerea spațiului; cea de a doua idee ne spune că fiecare societate își produce un spațiu al său, își reglează raportul dintre dominația și aproprierea spațiului. Această producție se "concretizează" în trei figuri: practica spațială (reglată după principiile competenței și performanței); reprezentările spațiului (semne, coduri, relații frontale, care impun o ordine, o ideologie); spațiile reprezentării (spații imaginare, afective, pasive, simbolizări complexe, legate de latura clandestină și subterană a vieții sociale, dar și de artă).

Una dintre cele mai generoase piste propuse de analizele lui Lefebvre este aceea care asumă că producția spațiului se petrece în locuri privilegiate, dintre care se impun cele religioase și politice. Pe această pistă s-a elaborat o întreagă reflecție în jurul monumentului, asupra căreia voi reveni în paginile ce urmează. Trebuie apoi să admitem că există strategii ale producerii spațiului, strategii ale vizualizării, ale metonimizării (condensării), ale metaforizării (deplasării), care produc spații stratificate, ce pot fi decupate divers, după diferite axe de cercetare: formă, structură, funcție, intenție interpretativă, poziționare a corpului și simțuri, limbaj, gesturi etc. Producția este în același timp semnificare, una în care motivațiile sunt mai profunde, experiențele, mai bogate, proiectele, mai elaborate decât lasă evidența lucrurilor în spațiu (în special a monumentelor) să se observe.

Ceea ce am anticipat prin autorii citați mai sus este confirmat azi într-un text mai recent, de o mare consistență teoretică, al filosofului german Ludger Schwarte, pentru care spațiul este în primul rând o posibilitate arhitectonică, o devenire-spațiu prin vid, extensiune, loc sau pulverizare. În sensul cel mai general, spațiul este produs sau construit prin "acte de întemeiere care, de obicei, separă puncte de ieșire și puncte de sosire, direcții și abisuri, dar creează mereu o bază pentru apariția a ceva sau a cuiva".^[iii]

Spațiile sunt produse. Ele constituie fundamentele activității sociale. Determinarea unor puncte de pornire și de reper, separarea între aici și acolo, marcarea atribuirii, a distanței, a succesiunii, a apartenenței, fixarea de unități, delimitarea individualului, punerea în valoare a cantităților, asamblarea simultanului, înscrierea unor modele de viață, pregătirea de activități, fabricarea de comparabilități - tot atâtea exemple de produceri de spațiu fără de care coordonarea mișcării, fixarea obișnuitului, instituirea socialității, dar și formarea conștiinței nu ar fi cu putință de gândit.^[iv]

Teza producerii spațiului - producție mentală, onirică, socială sau comunitară, dar și culturală, artistică ori politică - obliga atunci la a admite câteva consecințe foarte importante.

Prima dintre ele, de ordinul evidenței filosofice, ar fi aceea că el nu poate fi subsumat unui concept unic, esențializat de natură metafizică, obligându-ne la a-i descrie infinita-i naștere și moarte, diversificare și eterogenizare.

Spațiul în care trăim și din care trăim, spune Michel Foucault făcând trimitere la Gaston Bachelard, nu este un spațiu omogen și vid, ci, dimpotrivă, un spațiu care e încărcat de calități, un spațiu care poate că e și bântuit de fantasme; spațiul percepției noastre primare, cel al reveriilor noastre, cel al pasiunilor noastre dețin în ele însele calități intrinsece; e un spațiu ușor, eterat, transparent sau, dimpotrivă, e un spațiu obscur, bolovănos, aglomerat; e un spațiu de sus, un spațiu al culmilor sau e, dimpotrivă, un spațiu de jos, un spațiu al mocirlei, e un spațiu care poate fi fluid ca apa vie, e un spațiu care poate fi fixat, închegat asemenea pietrei sau cristalului.^[v]

A doua consecință este că orice producție de spațiu face loc în același timp și consumului de spațiu: noi suntem deopotrivă producători și consumatori de spațiu, suntem ființe "topofage", cum ar spune Steven Connor, iar ca ființe moderne manifestăm o veritabilă "furie de a consuma însăși situarea în spațiu"^[vi] modern cuceritor al planetei și organizator al spațiilor sale de viață.

O a treia consecință a admiterii ideii de spațiu produs ne conduce înspre necesitatea articulării acestei producții cu o alta, care ritmează și ea istoria comunităților umane, a celor moderne cu deosebire: este vorba de producția de putere. Orice putere este spațială în măsura în care ea organizează spațiul, îl controlează, îl cartografiază sau îl striază și orice spațiu (social) este străbătut de relații de putere, tot așa cum e străbătut de relații de producție sau de comunicare. Puterea cartografiază spațiul în sensul în care producerea și controlarea lui au tendința de a-l omogeniza reducându-i alteritatea și alterarea. În raport însă cu acest proces de sus în jos, putem vorbi de existența a nenumărate contraputeri sau infraputeri, care nu încetează, la rândul lor, să producă spații alternative și relații spațiale subalterne, ce au drept scop să reziste puterii dominante, să o submineze sau măcar să o facă suportabilă, să-i trateze sau să-i deturneze efectele. Acestor spații Michel Foucault le spune "heterotopii" în celebrul său text din 1967 și le atribuie o serie de însușiri care dau seama despre modalitățile diferite de producere a spațiilor în societate: fie că se închid și se deschid după anumite reguli și ritualuri, fie că decupând spații decupează deopotrivă temporalități alternative, fie că juxtapun într-un singur loc mai multe amplasamente aparent incompatibile, heterotopiile caută, pe de o parte, să creeze spații ale iluziei (vedem asta de la teatru și cinematografie încoace, trecând prin toate modalitățile contemporane de a ne raporta la un ecran și, mai nou, la spațiile virtuale), iar, pe de altă parte, să creeze un spațiu mai real decât spațiul realității cotidiene, anume pentru a face posibile și a consolida întâlniri, relații, experiențe, trăiri, afinități etc.

Citiți cuvântul înainte și introducerea acestei cărți aici.