Destin

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Zeruya Shalev s-a născut pe 13 aprilie 1959, în kibbutzul Kinneret. Obține un masterat în studii biblice, apoi lucrează ca redactor de literatură la Editura Keshet. Debutează în 1988 cu volumul de poezie Țintă ușoară pentru lunetiști. În 1993, publică primul roman, Dansând, încremenind. Urmează romanele Viața amoroasă (1997; Humanitas Fiction, 2009, 2020), care îi aduce recunoașterea internațională, Soț și soție (2000) și Thera (2005). În 2004, la Ierusalim, cade victimă unui atentat cu bombă, recuperându-se cu greu. În 2011 îi apare romanul Fărâme de viață, iar în 2015, Durere. În 2021 publică romanul Destin (Humanitas Fiction, 2023). Zeruya Shalev este și autoarea a două cărți pentru copii, Puiul mamei (2001) și Uită-te la copil! (2014).

De-a lungul carierei sale, scriitoarea a primit numeroase premii, printre care: Premiul de Aur și Premiul de Platină ale Asociației Editorilor din Israel (1997), Corine Internationaler Buchpreis (Germania, 2001), Prix Amphi (Franța, 2003), ACUM (Israel; 1997, 2003, 2005), Prix Wizo (Franța, 2007), Welt-Literaturpreis (Germania, 2012), Prix Femina Étranger (Franța, 2014), Premio Letterario ADEI-WIZO (Italia, 2017), Prix Jan Michalski (Elveția, 2019). În 2017, i s-a acordat distincția Chevalière des Arts et des Lettres. Cărțile sale sunt publicate în peste 27 de limbi.
Destinul personajelor și cel al țării în care trăiesc se întrepătrund măiestrit și deseori dur în noul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, una dintre cele mai puternice voci ale literaturii israeliene actuale.

Atara, căsătorită cu Alex - aflați amândoi la al doilea mariaj -, simte cu îngrijorare cum iubirea dintre ei se schimbă, cum soțul ei se îndepărtează tot mai mult. Se teme și pentru fiul lor, Eden, soldat în trupele de elită israeliene, care se întoarce acasă după ultima operațiune și pare cuprins de gândurile cele mai sumbre. Iar răspunderea pentru echilibrul fiicei sale din prima căsătorie, Abigail, ia deseori forma codependenței. Poate pentru a-și înțelege mai bine familia în care s-a născut, sau pe cealaltă, din prezent, Atara vrea să descifreze un tabu al copilăriei sale, de aceea o caută cu înfrigurare pe prima soție a tatălui ei, Rahel, luptătoare alături de acesta, înainte de fondarea statului Israel, în mișcările subterane ce i-au avut drept țintă pe britanici. Din ruinele vieților asemănătoare peste timp ale celor două femei, Atara și Rahel, Zeruya Shalev creează în Destin o mare poveste despre dragoste și deziluzie.

Declinând suferința doliului la feminin, Zeruya Shalev face o adevărată vivisecție a durerii provocate de abandon, neacceptare, lipsă de integrare, alegeri și, în cele din urmă, de moarte. Romanciera cartografiază cu o acuratețe fără cusur psihicul femeii care se confruntă cu pierderea și surprinde subtilitățile aproape imperceptibile ale transformărilor care au loc odată cu punerea în mișcare a proceselor de separare și, implicit, de vindecare. Contextualizând toate aceste frământări și conectându-le cu dificultatea de a face față unui mediu adesea ostil, Zeruya Shalev aduce laolaltă realitatea interioară și pe cea exterioară, atât de dificil de pus uneori împreună și de armonizat. Însoțindu-și personajele în miezul suferinței lor, scriitoarea israeliană creează un monument multifațetat al femininului, surprins în splendoarea complexității sale.

"Am citit romanul Destin cu răsuflarea tăiată și l-am terminat cu un sentiment de răscumpărare. Alături de Margaret Atwood și Alice Munro, Zeruya Shalev este una dintre cele mai importante autoare care scriu despre fricile, dorințele și nevoia de libertate ale femeilor." (Eshkol Nevo)

"Zeruya Shalev ne oferă un portret deopotrivă plin de iubire și crud al Israelului. O carte pe care o așteptăm de mult, una care ocupă un loc decisiv între cele ale clasicilor literaturii israeliene." (Il Fatto)

"Romanul-eveniment Destin este un roman politic, nu doar o foarte bună poveste de familie: despre întemeierea statului Israel și despre lupta acestuia pentru existență, despre semnificația războiului și a terorii." (Der Tagesspiegel)

"O scriitoare cu o forță demnă de un fenomen al naturii." (Die Welt)

"Forța Zeruyei Shalev, o strălucită și subtilă scriitoare, nu stă în pretextul poveștilor istorice, care se dezvăluie treptat, și în contextul lor, ci în construcția psihologică a personajelor." (ANSA.it)


Înaintează încet pe autostrada pe care mașinile trec în goană, având în față un soare rotund, care seamănă cu o lună plină, traversând prin căldura dogoritoare munții Ierusalimului, în drumul ei spre coasta Haifei. Iat-o între cele două orașe ale ei, unul pe care l-a abandonat, și altul pe care l-a adoptat. Între cei doi bărbați ai ei, unul care i-a dat viață, și altul alături de care a ales să-și trăiască viața. Aerul condiționat îi huruie în urechi, suflând pale călduțe, iar prin fereastra deschisă nu intră strop de răcoare. Ce porcărie! S-a dus și ziua, s-au dus și banii, s-a dus și promisiunea. Atâta efort, pentru a asculta mormăielile unei femei bătrâne, cu chip inexpresiv, precum cel al unui sfinx, care s-a ținut la distanță de tine, de parcă ai fi fost blestemată. "Nu mă atinge, Rahel, sunt blestemat", asta-i urlase în urechi tatăl ei, în timpul ultimei vizite pe care i-o făcuse. Dar oare nu din pricina asta o căutase?
- Las-o în pace, ce ar putea să-ți dea? o întrebase nu mai devreme de azi-dimineață sora ei, care nu era câtuși de puțin interesată de povestea aceasta. Cu siguranță și-a pierdut deja mințile, e imposibil să-și mai amintească ceva la cei nouăzeci de ani ai ei.

Dar se pare că nu aceasta e problema. Memoria ei nu e deloc afectată, doar că nu e interesată s-o folosească. Ce ascunde oare? Sau poate că pur și simplu nu vrea să-și aducă aminte de perioada aceea. Nu toată lumea e preocupată de trecut, ca tine, și nici nu trăiește din asta, tot ca tine, deși niciodată suficient de bine. Probabil că se răzgândise în ultima clipă și, pentru siguranță, îl chemase în vizită pe fiul ei cel uriaș, ca să pună punct discuției cu trupul lui mare, ca să-i blocheze întrebările directe, fie ele explicite sau nu.

Spre surprinderea ei, îi făcuse plăcere compania lui. Nu o privise nici o clipă, și cu toate astea simțea că o ascultă, că se străduiește să-i vină în întâmpinare. I-a răspuns cu onestitate la întrebări, i-a împărtășit povestea familiei. Părinții lui se cunoscuseră în perioada înființării statului, amândoi părăsiseră organizația clandestină, ceea ce le-a făcut dificilă găsirea unui loc de muncă și le-a îngreunat startul în viață. Tatăl lui era un bărbat blând și simplu, funcționar în administrația navală, în timp ce mama lui, ușor mai rezervată, rămăsese cufundată în propria lume.
- Asta l-a înnebunit pe fratele meu mai mare, dar eu am luat-o așa cum e ea, a adăugat el cu un zâmbet, mângâindu-și barba cenușie ca fumul.
- Cufundată în lumea ei? a întrebat ea, încordată, lăsându-și privirea să plutească pe deasupra mobilierului vechi, pentru a nu-l face să se simtă stânjenit, privind bufetul din lemn vopsit în negru, canapeaua maro-închis, cu perne asortate, de aceeași culoare.
- Muncea din greu și ne purta de grijă, dar lăsa mereu impresia că nu era cu adevărat alături de noi, a zis el. Vorbea adesea despre organizația clandestină, despre prietenii ei care-și pierduseră viața, despre faptul că nu apucaseră să știe cât de importantă a fost contribuția lor. Îi era dor de anii aceia. Ai auzit vreodată povestea rabinului Nahman despre inima și apa care tânjeau una după cealaltă și nu se puteau întâlni niciodată?

Dar, înainte ca ea să apuce să-i răspundă, el începuse deja să-i povestească, încet și rar, cum era odată o fetiță care trebuia pusă la culcare. La început părea într-adevăr o poveste pentru copii mici, despre un munte pe care se afla o piatră, iar din piatră țâșnea un firicel de apă, și despre cum la poalele muntelui se afla o inimă care tânjea să ajungă la această apă, la fel cum și apa tânjea și ducea dorul inimii.
- Și atunci de ce nu merge inima la izvor? a întrebat el pe neașteptate, după care s-a grăbit să răspundă, apropiindu-și pumnii unul de altul. Pentru că, dacă inima va încerca să se apropie de apă și să urce muntele, atunci panta ar putea ascunde izvorul de privirile ei chiar pentru o secundă, ceea ce ar face-o să-și piardă viața.

Povestea a continuat și s-a complicat, dar ea și-a pierdut răbdarea. Nu era nimic relevant pentru cercetarea ei, nici cea adevărată, nici cea imaginară, dar era bucuroasă că mai putuse petrece acolo o oră, în camera aceea micuță, cu un aer ascetic, sperând că mama lui se va răzgândi și li se va alătura din nou. Prezența lui reușise s-o liniștească, în mod surprinzător, amintindu-i de vecinii ortodocși pe care-i avusese în Ierusalim, o familie mare, cu șapte copii, una dintre fete fiind chiar de vârsta ei. Îi plăcea să se joace împreună în casa lor, care era mereu zgomotoasă, spre deosebire de cea a părinților ei, unde trebuia să păstreze tot timpul liniștea, fiindcă tatăl ei lucra, iar de multe ori, când se trezea singură în fața ușii încuiate, mergea la ei, unde prietena aceasta îi dădea să mănânce și să bea, fără s-o întrebe de ce nu i se dădea voie să intre în casă.

Toată copilăria își dorise să fie înghițită de familia aceasta, să poarte una dintre rochiile identice pe care le îmbrăcau cele cinci surori și să-și prindă părul în două codițe împletite, și poate că atunci părinții lor n-o vor mai recunoaște, și va crește așa, sub nasul lor, dar nu sub autoritatea lor, văzându-și în continuare de viețile lor, fără ea. Dar, pe măsură ce creșteau, între ea și vecina ei se căsca o prăpastie din ce în ce mai adâncă, fiindcă prietena ei începuse să treacă repede pe lângă ea pe stradă, cu ochii plecați, cu brațele mereu acoperite de mâneci lungi, cu fuste până în pământ și șosete în picioare. La fel se îmbracă, în mod sigur, și fiicele și nepoatele lui, conform cerințelor unei alte lumi și după legi diferite, chiar și el pare atât de străin, și cu toate astea vorbesc aceeași limbă, iar vocea lui e atât de blândă și de caldă, încât Atara e deja pregătită să accepte situația, să-i asculte poveștile, care acoperă povestea mamei lui, să rămână acolo.

Dar, în clipa în care povestea s-a încheiat, luând-o prin surprindere și complet nepregătită, el s-a ridicat pe neașteptate în picioare și și-a cerut scuze, anunțând-o că trebuie să plece și dându-i de înțeles, fără echivoc, că în momentul în care va ieși el din casă, va trebui să plece și ea.
- Mă duc doar să mă asigur că mama e bine, a zis el în timp ce-și îmbrăca haina, ca și cum ar fi fost vorba despre mama amândurora, apoi a intrat încetișor în dormitor, iar Atara era uimită de discrepanța dintre statura lui uriașă și mișcările delicate, apoi, pentru o clipă, i-a trecut prin minte gândul nefondat că omul acesta ar fi putut să-i fie frate, și nu Ofra, care n-a făcut decât să concureze cu ea toată viața, deși victoria îi fusese asigurată de la bun început. Dacă ar fi avut un asemenea frate, afectuos și protector, tatăl ei n-ar fi îndrăznit s-o hărțuiască și poate că întreaga ei viață ar fi fost altfel.
- Îți doresc să răzbați pe calea pe care ai pornit și să ajungi acolo unde îți dorești, i-a urat el zâmbind, stând în prag și umplând cadrul ușii, fără să ridice nici o clipă privirea spre ea.

Nu părea că suferă din pricina căldurii, în ciuda hainelor negre și groase pe care le purta, ca și cum ar fi fost cufundat într-un spațiu cu o climă complet diferită.
- La noi se zice că omul e însoțit pe drumul pe care dorește să meargă, a strigat în urma ei, ca și cum ar fi uitat ceva important, iar ea a zâmbit în timp ce se îndepărta.
- Și dacă omul merge la aproapele lui, iar aproapele lui îl evită, cum se zice la voi în astfel de cazuri?

Atara rânjește furioasă, ștergându-și sudoarea de pe frunte. Iat-o prinsă în traficul de la sfârșitul zilei de muncă, deși ziua ei de muncă s-a dus pe apa sâmbetei. E oricum în mare întârziere cu proiectele și abia a reușit, cu mare dificultate, să obțină o amânare. E prea meticuloasă, ca să nu spunem lentă, iar clienții încep să-și piardă răbdarea, pe bună dreptate. Vor să și locuiască în casele pe care ea le proiectează pentru ei. Nu toți au parte de viață atât de lungă, ca bătrâna asta emaciată, cu fața împietrită. Nu seamănă cu femeia din fotografia pe care și-o amintește vag, nu seamănă deloc cu ea însăși, așa cum credea în copilărie. Asta nu face decât să-i arate încă o dată cât de departe e trecutul, cât de puțin plauzibil e totul.

Chiar și după ce a acceptat să-i răspundă la întrebări, vocea ei era formală și rece, buzele îi erau încordate, iar în cele din urmă a cedat și a plecat, dar nu înainte de a-i enumera numele tuturor celor morți în luptă, ca și cum ar fi considerat-o responsabilă pentru uciderea lor. Nu auzise în viața ei despre acțiunea aceea din Haifa. Tatăl ei evita să vorbească despre perioada petrecută în organizația clandestină, dar el evita să vorbească în general, iar ea evita să-i pună întrebări. Avea pentru el întrebări mult mai presante, pe care le păstra însă pentru ea. El se cufunda în tăceri lungi și în ore nesfârșite de muncă și, chiar și atunci când era liber, prefera să asculte muzica aia clasică a lui decât să deschidă o conversație sau să-i sprijine curiozitatea. Tăcerea lui de gheață o înfricoșa la fel de tare ca izbucnirile violente de furie care violau din când în când această tăcere, iar atunci avea impresia că pășește pe un strat foarte subțire de gheață de la suprafața unei ape foarte adânci, care ar fi putut să se spargă în orice clipă sub picioarele ei.

Pe măsură ce se depărtează, furia ei se aprinde din ce în ce mai tare, a trecut timpul, iar cu el s-a dus copilăria, s-a dus speranța de a ști. Cum îndrăznește prima soție a tatălui ei s-o supere în felul ăsta, iar acum mai e și drumul ăsta congestionat și nesfârșit spre nord, pe care se întoarce cu mâinile goale. Nu o va mai aborda de acum înainte și nici nu se va mai întoarce vreodată în locul ăla îngrozitor. De multă vreme n-a mai văzut o discrepanță atât de mare între un peisaj de o frumusețe ieșită din comun și clădiri lipsite de imaginație, precum coloniile de pe lună. Și chiar nu mai contează ce s-a întâmplat între ei doi, sau dacă asta are legătură cu atitudinea tatălui ei față de ea, iar în clipa în care se gândește la asta, simte cum furia față de el crește, și simte că mașina cea veche, care nu va fi înlocuită prea curând, cedează sub greutatea poverii. Care este scopul misiunii absurde pe care și-a asumat-o abia după moartea lui? Ce rost are să încerce să-l cunoască, să-l înțeleagă, să-l ierte? Oricum, niciodată nu și-a cerut iertare de la ea, iar dacă se întâmpla să-i reproșeze uneori lucruri legate de copilărie, el îi tăia vorba cu câte o remarcă în ebraica aceea ceremonioasă a lui: "Deșertăciune, totul e deșertăciune", însoțindu-și cuvintele de un gest disprețuitor al mâinii.

Palmele lui erau lungi, late și plate ca rachetele de tenis. Uneori se uita la mâinile lui și se speria la gândul că erau mâini care uciseseră oameni. Nu era sigură de lucrul acesta, dar îl auzise odată povestind, cu un zâmbet rar, unor oaspeți la fel de rari, despre evadarea lui din închisoarea din Acra, în perioada mandatului britanic, iar în clipa în care îi ascultase povestea, stând ghemuită pe fotoliul de puf din salonul casei lor, a simțit că era singura care știa că el chiar era un criminal periculos, care trebuia într-adevăr să stea închis după gratii.
- Tatăl meu a evadat din închisoare, i-a povestit odată unei prietene care rămăsese să doarmă la ea peste noapte. Încă îl caută.

Iar în clipa în care musafira a întrebat speriată:
- Dar de ce? Ce a făcut?

Atara i-a răspuns simplu:
- A ucis.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.