Cineva în orașul ăsta te iubește

Citiți prefața acestei cărți aici.

 
Corina Ozon (născută la Timișoara) este licențiată în Filologie și în Jurnalism și Științele Comunicării. A lucrat o vreme în presa scrisă și televiziune, apoi ca specialist în Relații Publice & Comunicare. Deține un doctorat în cotutelă româno-franceză (București - Montpellier) în Științele Comunicării, iar rampa de lansare ca scriitoare a fost blogul personal.

A debutat în 2014 cu Zilele amanților, pus în scenă de compania Teatru La Infinit (Sibiu, 2019) și devenit primul volum dintr-o serie de șase cărți - Amanții (2014-2021) - care a strâns o comunitate mare de cititori. Au urmat volumul de proză scurtă Pană când mă voi vindeca de tine (2016), romanele Tentații (2016), Codul lui Zoran (2018), Dincolo de furtună (2019), eseurile Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire (2017) și un alt volum de proză scurtă, cu inserții poetice și fantastice, Povești scrise in palmă (2022).

Cărțile Corinei Ozon au fost prezentate și la evenimente din afara țării, în Europa, SUA și Canada. Este primul autor român premiat cu Silver for Excellence la Gala Internațională PR Award (2015) pentru promovarea cărților în online, iar în 2017 a fost în Top 100 femei de succes (Capital). Locuiește în București, are o fiică și un motan. Poate fi urmărită pe: www.corinaozon.com
"Acțiune, suspans, intrigă complicată, crime, accidente, răpiri, un deznodământ surprinzător, pe toate le veți găsi în romanul Corinei Ozon, o combinație de thriller, policier și science-fiction. «Viața e făcută din cercuri concentrice, pe care le parcurgi ca să ocolești cât poți ținta, dar orice ai face ținta ești tu, pentru că acela e locul care ți s-a dat de la naștere, iar de menire nu poți să fugi», afirmă autoarea prin vocea unuia dintre personaje. Binele și dreptatea triumfă până la urmă, fiindcă, așa cum spune un alt erou al cărții, «Suntem niște arheologi, săpăm după adevăr». Însă dincolo de focurile de artificii ale unui conflict spectaculos se ascunde o poveste despre iubire, nefericire, regrete ori speranță și despre singurul lucru care contează în orice lume și-n orice timp: familia." (Rodica Bretin)

"Cum să nu-ți trezească curiozitatea o carte ce are motto câteva versuri dintr-o melodie ce sondează infinitul: π?^[i] Totul pleacă de la această constantă matematică a cărei reprezentare zecimală nu are sfârșit. Nici nu ai început bine s-o citești, că misterul este deja lângă tine și este sporit de versurile din motto. Ce transmit ele? Dragoste pentru matematică și obsesie pentru numere? O obsesie ce pare să controleze complet persoana și s-o țină captivă într-un cerc infinit de calcule matematice, in a circle of infinity? Răspunsul îl primești exact la finalul cărții și se suprapune perfect pe ultimul vers din motto. O nouă întrebare te ține în continuare în același cerc al infinitului." (Mihai Dinu)

"Cartea Corinei Ozon este creată cu un singur gând, acela de a nu rata niciun cititor. Așa că, pentru a vă împlini destinul, nu ratați nici voi și citiți Cineva în orașul ăsta te iubește. Un roman-fenomen, cum la noi nu s-a mai scris, o carte-film în care acțiunea bate personajul, doar pentru ca personajul să revină și să se bată pentru a supraviețui definitiv în noi. Dacă v-a plăcut serialul The X-Files (Dosarele X), dacă vă încântă jocurile minții, dacă vreți o carte după a cărei lectură să rămâneți cu amintiri de neuitat, atunci Cineva în orașul ăsta te iubește este romanul vostru. Și, ca să parafrazez titlul, sunt convins că toți cititorii, nu doar cei din oraș, vor iubi cartea Corinei Ozon." (Liviu Surugiu)

"Tot ce își dorise era să scrie, să-și aștearnă gândurile, voia să le păstreze, părea că se estompau și nu voia să le uite. Știa că nu se poate ascunde de lumea reală pentru totdeauna - viața îi adusese deja aminte de asta în trecut și era doar o chestiune de timp până când va fi nevoită să se confrunte din nou cu ea. Iar acel timp părea că venise. Simțea cum capul avea să-i explodeze de la vibrațiile tot mai intense pe care le putea percepe acum ca pe zumzetul unui roi de albine. În orașul adormit, mintea Gloriei era trează, asaltată de imagini și sunete pe care doar ea le putea vedea și auzi. Blestemul acelui simț, care făcuse din ea un investigator căutat, dar și o prizonieră a lui." (Corina Ozon)


Leon s-a trezit cu mult înainte de miezul nopții, era noaptea simulării și reușise să adoarmă pe la ora 8, doar după ce băuse un ceai matcha preparat de Nora. Ea era la fel de emoționată ca și el, dar nu arăta cu nimic acest lucru, doar era specialistă în controlul emoțiilor. Lăsase să se audă muzică în surdină, iar vocea lui Kate Bush suna ca o catifea din mica boxă portabilă așezată pe birou. Leon a zâmbit când a auzit câteva versuri: Sweet and gentle sensitive man / With an obsessive nature and deep fascination / For numbers / And a complete infatuation with the calculation / Of PI.^[ii]

Nu a putut mânca decât niște cereale cu apă și a băut un suc energizant. Privea pe fereastră la orașul acoperit cu mantia de întuneric, la lămpile stradale și la luminile de prin casele oamenilor, ar fi putut părea o imagine feerică. L-a sunat Piki în rețeaua personală, însă vorbeau tot cifrat, pentru că nu puteai să știi niciodată cât de evoluat era cel care te urmărea. Nu-și subestimau adversarii, iar acest lucru le oferea adrenalină, pentru că simțurile și abilitățile le erau provocate tot timpul. Piki nu i-a spus mare lucru, l-a întrebat dacă a mâncat ceva, pentru că el își comandase o mâncare indiană, se număra printre meniurile favorite. Avea nevoie de ceva consistent, îl sfătuia pe Leon să mănânce și el. După câteva minute, Val i-a dat un mesaj că va pleca de la restaurant, ceea ce însemna că se vor vedea la locul unde avea loc repetiția.

Leon avea emoții, Nora îi spusese că e ceva normal, doar nu era robot, să nu simtă nimic. Tocmai de aceea nici cu Bob nu putuse vorbi despre asta. Uneori îl invidia că nu știa ce e frica. Însă Bob se dovedise extrem de util în dilemele strategice, în privința amplasării instrumentelor tehnice pe care urmau să le folosească. Bob estima că nu va fi nicio victimă dacă acțiunile echipei se corelau, însă Leon nu știa ce arsenal dețineau ceilalți, mai exact, cum îl vor folosi când vor acționa, iar acest lucru îl frământa. De data aceasta, Nora nu s-a trezit să-l încurajeze, avea în ziua următoare o participare la o conferință foarte importantă și, în plus, voia ca Leon să parcurgă în mod natural toate stările pentru a se elibera de senzațiile negative care l-ar fi blocat în decizii. Încurajarea ei ar fi părut ceva artificial, iar ea nu-l putea face dependent de ceva nenatural și nici nu va merge cu el la simulare, de altfel niciodată nu participase la operațiunile lui. Îi lăsase de mâncare și o băutură energizantă, îl sărutase și se dusese la culcare, așa cum făcea în fiecare seară. El a fost puțin dezorientat, dar a mers cu încredere pe metoda ei, știa că acest comportament făcea parte dintr-o strategie. A mâncat cerealele și a băut sucul energizant, și-a tras peste cap hanoracul cu dublură termică, iar pe cap și-a pus un fes prin care nu trecea nici cel mai puternic viscol. Mănușile erau în buzunar, bocancii și pantalonii sport erau confortabili și astfel echipat a ieșit din locuință și a luat liftul până în subsolul imobilului, unde se afla garajul. Când a trecut cu mașina pe sub poarta care s-a deschis la semnalul senzorilor, se simțea mai degajat, poate băutura își făcuse efectul, poate trecuse de o etapă a temerilor sale. Era firesc să fie nesigur, era firesc să aibă îndoieli, lucra cu oameni, inclusiv adversarii erau oameni, cu siguranță și ei aveau fricile lor, deși se arătau atotputernici.

Orașul era pustiu, trecuse de miezul nopții, iar responsabilitatea pe care o simțea pentru că o parte a viitorului depindea de el îl apăsa îngrozitor. Nu era un zeu, era un muritor cu puteri limitate, care studiase mult, în unele domenii excelase, fiind norocos să învețe chiar de la emeriți la care ajungeau doar cei cu performanțe academice, și asta după mulți ani.

Din mersul mașinii vedea ziduri și picioare de pod îmbrăcate cu graffiti, o întrecere de culori în ape irizate, unele fosforescente, știa că erau mesaje ascunse, adevărate bucăți de discursuri-manifest, se gândea la câte forme luaseră aceste idei de-a lungul secolelor și câte au devenit realitate. Despre multe dintre valorile rostogolite pe toate canalele auzise și el de mic, le auziseră și părinții lui, și bunicii, și străbunicii, unii dintre ei își pierduseră viața în numele lor. Mereu trebuia să moară oameni ca să poată fi desțelenit un teren și cultivat cu noi semințe, dar generația lui nu mai dorea să moară nimeni. Nu era sigur că va reuși, însă știa că e posibil. Mai știa că extinderea planului de tehnologizare va întâmpina obstacole, dar, odată implementat, se va rostogoli fără oprire și va atinge toate nivelurile sociale, astfel că orice om, oriunde s-ar fi aflat, va avea acces la comunicare și la informare.

Era dezideratul unor îndrăzneți și visători care trăiseră cu secole înaintea lor și era bucuros, dincolo de povara responsabilității care-l apăsa, că face parte din acest plan ce va elibera omul din întunericul ignoranței. "Fiecare om merită cel puțin o carte" era mottoul luptei ascunse care se ducea în tăcere de generații. Iată, începuse numărătoarea inversă, iar acum era rândul lui să preia ștafeta. Însă nu toată lumea dorea acest lucru. Cât fusese ucenicul lui Maestro, lucrase în echipa proiectului de descifrare a numărului Pi. Nu bănuia atunci că era un plan malefic, era convins că, după ce vor ajunge la rezultatul final, vor putea aplica tehnologia ca să îmbunătățească societatea din Marele Oraș, apoi, prin extindere, mapamondul și - de ce nu? - universul. Erau visuri aproape greu de imaginat, dar câte nu fuseseră așa înainte să se fi născut el și acum intraseră în cotidian? Adevărul i-a fost revelat brusc, exact ca atunci când dezvelești o statuie despre care aveai deja o imagine și ți se arată o monstruozitate greu de privit, înspăimântătoare. Totul s-a întâmplat în timpul verificării modului de funcționare a monitorizării în distribuirea unei rețele de cosmetice cu produse noi, un proiect la care Leon lucrase și abia aștepta să-l vadă pus în funcțiune. A descoperit că, de fapt, lucrase pentru o rețea de distribuție de droguri. După asta, au apărut și alte lucruri, și mai grave, din care nu lipseau crimele și răpirile. Când și-a dat seama în ce era băgat, a plecat, după un scandal monstru cu Maestro. Nu înainte de a crea o cheie care să împiedice accesul la operațiunea Pi, pentru că știa acum că totul făcea parte dintr-un plan devastator. Cu toate aplicațiile moderne, ar fi fost greu de ajuns iar la Pi, cel puțin o vreme. Însă ce era mai grav, Maestro fusese prins de mirajul nemuririi, promis de un grup necunoscut, iar condiția era tocmai aflarea numărului complet care deschidea porțile spre noi dimensiuni. Deloc prielnice oamenilor. Maestro a făcut o criză de nervi când a aflat că Leon închisese accesul la Pi și plecase fără să mai vrea să colaboreze. Leon simțea un tremur al mâinilor când își amintea toate aceste detalii din trecutul său, era perioada în care își făurise multe speranțe, întreaga viață părea croită pe un drum care ducea sus, tot mai sus. A trebuit să cadă în capcane bine ticluite și să facă alegeri dureroase ca să-și dea seama că "sus" nu însemna și Paradisul.

A parcat sub un copac care-și revărsa crengile până dincolo de trotuar, în șosea, iar în umbrele nopții avea un aer maiestuos. Cumva Leon a simțit că mașina lui va fi în siguranță, că în caz de pericol copacul își va apleca ramurile, o va cuprinde cu ele și o va ridica de la sol, adăpostind-o în coroana lui. A mai aruncat o privire să verifice dacă era totul în regulă și s-a îndreptat cu pas sprinten spre gura de metrou "plombată" cu un ecran îngust pe care se derula avertismentul "În lucru". A privit în jur să vadă dacă se afla vreo mașină de-ale celor din echipă, dar era prea întuneric ca să distingă exact culorile și modelul vehiculelor parcate de-a lungul străzii. A ocolit ecranul fixat în două stative și a coborât scările, a ajuns într-un fel de coridor lat și destul de lung. După care a făcut la dreapta și s-au ivit alte trepte, pe care le-a coborât mai grăbit. Se cufunda într-o zonă necunoscută și a simțit un curent rece care îi atingea ceafa, făcându-l să se scuture ca prins de frisoane. Era una dintre formele fricii. A ajuns la scările rulante, care nu funcționau, stația de metrou nefiind încă dată în folosință, dar imaginea lor încremenită i-a creat impresia unei apocalipse. Totul în jur părea încremenit, iar plăcile de faianță de pe pereți, în care se aflau fosile calcaroase vechi de zeci de milioane de ani, păreau să emane un aer rece. Porțiunea cu scările era luminată, însă avea să intre de pe peron în tunel pentru a ajunge la locul reuniunii. A ciulit urechile, dar nu a auzit nimic, în nări i-a intrat un miros de pereți mucegăiți și a simțit pe față curenții de aer. A apăsat pe unul din butoanele ceasului de la mână. Cadranul răspândea o lumină albicioasă. A văzut că pulsul îi era în creștere și a început să facă exerciții de respirație până când parametrii au revenit la normal. Și-a scos ochelarii VR din buzunarul interior al hanoracului, i-a reglat pe modul "noapte" și a activat localizarea apăsând pe butonul din ramă. Imediat i-a apărut pe lentila dreaptă harta, pentru a se ghida fără riscul de a se rătăci în rețelele subterane. Nu se auzea niciun zgomot, Leon înainta încercând să se gândească la ce urma. Era una dintre tehnicile de a învinge frica, aceea de a te concentra pe un plan exact, cu calcule matematice, care să-ți țină mintea ocupată. La un moment dat, prin lentila ochelarilor, a văzut la câțiva metri o dâră palidă de lumină care venea din dreapta, ceea ce însemna că tunelul făcea o curbă sau se termina. Într-adevăr, la dreapta se afla un tunel mai scurt care dădea într-o încăpere mare, cu un tavan foarte înalt, ca o cupolă, susținut de coloane de piatră răsucite în spirală. Probabil o stație de metrou nefinisată. I-a ochit dintr-o privire pe Piki, care se agita cu o tabletă mare în mână, și pe Val, care era înfășurat în cabluri și fixa din loc în loc stativele pentru difuzoare. Tinerii artiști-manifest îi ascultau instrucțiunile și montau dispozitive-reflectoare la distanțe egale, într-un cerc. Când Piki l-a salutat pe Leon, vocea acestuia s-a auzit amplificată, de parcă ar fi vorbit la microfon. Sala avea o rezonanță fantastică și deși cei prezenți acolo vorbeau normal, li se puteau distinge cuvintele de la zeci de metri, de unde se afla Leon. În imensa viitoare stație de metrou domneau un zumzet și o dinamică asemănătoare unui stup. Nu erau mulți, Val adusese șapte tineri, patru specialiști în informație inteligentă și trei artiști-manifest, care aveau rolul de a verifica designul holografic creat de ei. Piki studia pe tabletă niște schițe, el propusese locul, știa tot istoricul pentru că se numărase printre coordonatorii șantierului. Leon știa că stătuse zile și nopți întregi ca să urmărească săpăturile și lucrările, ca să testeze dacă totul respecta standardele. Nu ajunseseră toți, dar când Leon s-a uitat la ceas, i-a văzut cum apar în sala boltită, însoțiți de un bărbat scund și de o femeie înaltă. Toți patru păreau puțin dezorientați.

Citiți prefața acestei cărți aici.