Tristeți deghizate

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Tristeți deghizate este un volum de proză scurtă ce conține 12 povestiri. Majoritatea acestora dezvoltă câte o idee inedită, generatoare de mici realități alternative. Ce-ar face un regim care urmărește eliminarea oamenilor singuri? Ce s-ar întâmpla dacă o anomalie în continuumul spațiu-timp ar produce un moment existențial cu durata de zece ani? Ce viață ar avea o persoană înzestrată cu darul unic al "grafotoniei"? Ce înseamnă (în mediul rural) dacă un om decedează cu arătătorul ridicat? Ce-ar face un detectiv angajat să-i găsească clientului perechea ideală?

În proză cerebrală adesea ludică și mereu bine croită, care nu face economie de trimiteri culturale (de pildă, la istoria medicului legist Nicolae Minovici, la compozițiile muzicianului John Cage) și care poartă discret ecouri din Borges sau Bioy Casares, autoarea provoacă "programatic" cititorul la reflecție, speculație sau, după caz, minunare.


Se făcea târziu. Ne apucase moleșeala și ne răsfiraserăm care pe unde. Matei dispăruse la WC de ceva vreme, orice făcea acolo, făcea pe îndelete. Cosmin era prins în vraja telefonului, cu arătătorul survolând ecranul care îi lumina fața în albăstriu - ușor zombi. Iar Doru trebăluia într-o doară prin spatele barului; mai răzbătea un bufnet sau un clinchet la răstimpuri dintr-acolo.

Făcuserăm de toate, ca de obicei. Până la plictis. Întâi, niște beri și-o bârfă. (Nevestele noastre erau întotdeauna un subiect gras! Dar și ele conveniseră să ne bârfească de girls' night out. It was a deal. Toxina trebuie vărsată.) Apoi, niște beri și biliard. Apoi, whisky și darts. Acum, ghiftuiți de relaxare și alcool, ne lăsam legănați de lâncezeala aceea care le permite celor intimi să se neglijeze reciproc fără să se supere careva.

Așa că stăteam cu o scobitoare în colțul gurii și picioarele cocoțate pe-o masă. (Să fii prieten din copilărie cu patronul aduce un plus de confort...) Din vitrină, literele luminoase care afișau numele locului ar fi trebui să fie îmbietoare pentru trecători, în seara de toamnă târzie. Terminus Hotel & Pub. Sunimret, se vedea dinăuntru. Nume de sat din Sumatra, poate. Înăuntru, pub-ul luminat ca-n filmele cu mafioți americani, un galben copt curgând deasupra meselor din lămpi mari, rotunde ce atârnau de fire lungi din tavan, lăsând în vălătuci de clarobscur spațiul dintre mese. Lemnul brun al acestora, îmbibat de uleiuri, beri și felurite sosuri vărsate de rânduri de chelneri și clienți neîndemânatici. Pozele alb-negru cu staruri pop-rock, Pink Floyd, The Rolling Stones, Bruce Springsteen, Cher, Led Zeppelin, Tina Turner, Beatleșii, bineînțeles... Tonomatul din care se scurgea vlăguită o melodie country. Și o slot machine, cu culorile ei stridente și promisiunile ei ieftine. Banchetele de piele mătuită de-atâta amar de funduri de mușterii. Așezat pe una, într-un colț, singurul client al lui Doru mânca pedant.
- I-auzi, mă, că la 11 iese Ioanidis c-o declarație.

Cosmin, cu capul ridicat din știrile de pe telefon, avea aer de nevăstuică în stare să învioreze atmosfera.
- Dăm drumul la TV? se oferi Doru.
- Hai! Să nu murim proști.
- Să vedem ce naiba zice! acceptai și eu, coborându-mi alene picioarele de pe masă.

Imediat ecranul generos prins deasupra barului se animă cu imaginile străzii în fierbere.

"... în mod evident ca reacție la protestele de amploare care au loc și la această oră ca urmare a coaliției formate azi de cele două partide rivale."

- Tu-le muma-n cur de partide! o completă Matei pe spicheriță, revenit discret de la toaletă și sprijinit într-un cot de tejgheaua barului.

"... dintr-un moment în altul, în speranța că le va putea explica protestatarilor de ce partidul său a acceptat să se alieze pentru a forma guvern cu partidul rival pe care acum nici un an au promis alegătorilor lor că nu îl vor mai lăsa niciodată să ajungă la guvernare!"

- Javre mincinoase, fu, sec, sentința lui Cosmin.
- Trădare, frate, clar! Ordinară!
- Tu ai votat cu ăștia, mă? Cu ai lui Ioanidis? De-aia ești așa ofticat?
− Da, mă! C-au zis că sunt anti-stângiști până-n pânzele albe. Și uite-acum... '¥Tu-le...
− Fraier! Eu am votat cu centriștii. N-am treabă. Nu sufăr dezamăgiri.

"... în direct de la Palatul Potliceni, să-l ascultăm!"

- Hai, fire-ai al dracu, să vedem ce minciuni ne mai torni! prefață Matei momentul solemn.

"Dragi conaționali."

− Pe mă-ta! punctă iar Matei.

"Trăim momente de cumpănă pentru țară. Confuzia s-a instaurat în rândul unei părți a cetățenilor noștri și, drept urmare,..."

Clientul de la masa din colț își depusese civilizat furculița și cuțitul, alăturate, pe farfuria din care consumase tot și, cu capul ridicat atent, urmărea declarația domnului de vârstă mijlocie cu costum bleumarin și cravată bleu de pe ecranul televizorului.
- Iertați-mă că îndrăznesc. Cine a fost omul acesta?

Se ivise din senin, mlădios, lângă noi, de îndată ce declarația luase sfârșit, după potopul nostru de ocări, tocmai pe când (se cerea!) ne turnam un nou rând de whisky.

Ne privirăm o clipă nedumeriți de-așa întrebare.
- Păi cum. Președintele nostru!

De unde picase ăsta, de nu știa? Cosmin ridică o sprânceană. Doru însă se grăbi să intervină. Cu deferență profi:
- Domnul a făcut check-in-ul azi, la prânz, e-n călătorie de afaceri. Din străinătate.

Capetele noastre se întoarseră simultan către străin.
- Serios? Dar ce bine vorbiți românește!
- Vă mulțumesc.
- Bine, paaaarcă cu un ușor accent. Dar ușor de tot.
- Păi să vă spunem. Ăsta a fost președintele nostru și a ieșit la televizor să ne explice de ce, după ce la alegeri ne-a spus că stângiștii fură țara asta de treizeci de ani și trebuie ținuți departe de guvernare, și noi pe chestia asta l-am votat, acum face guvern de coaliție chiar cu stângiștii! Așa, pe scurt! Cosmin își trase răsuflarea ca un înecat.
- Dar... ce este "președinte"?

Iar ne uitarăm unul la altul și toți, întrebători, la Doru. Dar Doru nu mai avea lămuriri de dat. Tipul își bătea joc de noi, oare? Sau era un pic dus cu pluta?
- Păi dumneavoastră nu știți?! Conducătorul țării. Primul om din stat!

Străinul clipi și clătină scurt din cap.
- Scuze, înțeleg. Cum era la noi Înainte.
- Toate țările au un președinte!
- Chiar dacă nu așa javră ca al nostru!
- Chiar, de unde sunteți?

Omul tăcu puțin, parcă ezitând.
- Din Abstazia.
- Ce?
- Never heard.
- Sună a republică ex-sovietică. Abhazia, Găgăuzia.
- E pe Pământ?

Râserăm.
- Dar luați loc. Un whisky?

Ne strânserăm animați în jurul lui. În mod cert, plictiseala se topise.

Străinul zâmbi delicat.
- Nu beau alcool, vă mulțumesc.

Avea ceva de filfizon. O anume prețiozitate care ne incita.
- Deci? Pe unde e Abh... țara dumneavoastră? reluă Matei.
- Abstazia e situată în bazinul mediteraneean.
- Unde naiba? Că ce-i pe-acolo? Franța, Italia, Spania...
- Tunisia, Israel.
- Libia, parcă?
- Unde mai încape și Abs...?
- Nu vă bateți capul. Nu contează. Nu s-a auzit de noi, în cele mai multe țări nici nu avem reprezentare diplomatică, ambasade... Ca și cum nici n-am exista.
- Serios? Cum așa? se interesă Cosmin.
- Pentru că suntem diferiți. Atipici.
- I-auzi! Matei apela la zeflemea mai mult decât îngăduiau politicile localului, iar Doru începea să se neliniștească. Prieteni, prieteni, dar nu putea permite să-i fie cumva lezat clientul. Își drese glasul, prevenitor.
- Domnul nu e prima oară la noi. Și dacă toți compatrioții dânsului sunt ca dumnealui, atunci cred și eu că Abstazia e o țară deosebită! Manierați, curtenitori, îndatoritori și...

Nu mai știa ce sinonim ceremonios să găsească pentru a ne semnala, probabil, că omul era un client mai vechi extrem de mână-largă la bacșișuri cu toată lumea, de la cameristă la barmaniță.
- Aaaa, ok! Cosmin făcu cu ochiul, în semn că pricepuse atenționarea.
- Mulțumesc, mă flatați... preluă abstazianul firul conversației. Dar nu despre asta e vorba. Nu aceste trăsături, dacă le avem, ne fac deosebiți. Ci sistemul nostru.
- Adică?
- Vedeți dumneavoastră, noi nu avem președinte.
- Și cine vă conduce țara??
- Președintele face parte din sistemul vechi, îl aveam și noi Înainte. Pe vremea străbunicilor mei, cred. Însă e depășit. Ține de o democrație deficitară, de altminteri criticată tot mai vocal chiar de către dumneavoastră, cei din acest sistem.
- Depășit, ziceți?
- Absolut! Să pui în fruntea țării un om, un singur individ e simptomul suprem al practicii tribale a țapului ispășitor. O apucătură ce trădează o labilitate colectivă extremă. Azi venerăm o căpetenie pe care mâine, printr-o întorsătură subită de situație politică, o învinovățim și-o vrem eliminată!

Tipul cerea, clar, prestație intelectuală. Nicio problemă, puteam să-i ținem piept. Ne mai turnarăm un rând de whisky.
- Bine, dar aici e vorba nu atât de țap ispășitor, cât de responsabilitate. Responsabilitatea trebuie asumată și atribuită, iar pentru asta e nevoie de un personaj. Responsabilul. Cu nume și prenume. Nu găsiți?...
- Și vi se pare că funcționează? Acum, de exemplu, înțeleg că președintele dumneavoastră este responsabil pentru reintrarea la guvernare a unui partid corupt. Vi se pare că responsabilitatea, în cazul acesta, este asumată?
- Ei, da, asta e o problemă... Dar în teorie rămâne valabil!
- Vă vine în minte un singur exemplu de individ aflat într-o poziție de conducere, care, lăsând la o parte faptul că noi îi atribuim responsabilitatea, și-a și asumat responsabilitatea?
- Mmmm... Nu. Pe moment.
- Și-atunci la ce vă servește teoria?
- Nu la noi în țară.
- Lasă, că și la alții...

Începurăm să ne ciondănim un pic.
- Practica, se impuse glasul străinului, iar noi ne liniștirăm, practica ne dovedește că a investi un politician cu puterea de a lua decizii pentru o țară întreagă, și asta pe o perioadă îndelungată, patru, cinci sau șapte ani, rezultă în coruperea acelui individ. Deci în eșuarea democrației așa cum o înțelegeți dumneavoastră. Și să nu-mi spuneți că nu e frustrant...
- Ba bine că nu!
- Mai mult! Revoltător!
- Clar. Puterea corupe...

Străinul nu făcu decât să adeverească în tăcere din cap. De-abia după câteva momente completă sentențios:
- Puterea investită într-un singur om pentru mai mult timp corupe. Dacă investită cu putere ar fi, la toate nivelurile, nu o persoană, ci o colectivitate conducătoare, coruperea ar deveni mult mai puțin probabilă.
− Ei, avem și Parlament. Parlamentul e o colectivitate investită cu putere.
− Da, Parlamentul e o componentă încă bunicică, în sistemul dumneavoastră.
− E pe naiba!... o trânti Matei. O colectivitate de sute de indivizi care se îngrașă pe spinarea noastră.
- Păcat, continuă neabătut abstazianul, că e fundamentat pe practici partinice și converge tot către împuternicirea de indivizi: șefi de Senat, prim-miniștri, președinte... Peste tot în sistemul dumneavoastră porniți de la o bază colectivă și dezvoltați un "vârf". Ce obsesie pentru piramide...

Străinul râse ușor. Matei parcă începea să se simtă agasat de incipienta aroganță a tipului.
− Păreți să știți mai bine decât noi toți cât de deficient e sistemul nostru. N-ați vrea însă să ne dați un contraexemplu strălucit? Vorbiți-ne de sistemul dumneavoastră!
− Da, chiar! Că doar sunteți deosebiți... îi ținu hangul Cosmin.

Doru se încruntă iar, ușor.
− Domnul, bineînțeles, nu are de ce să se explice. O părere e o părere. Și un străin aflat în vizită la noi își face, desigur, o părere...
− Nicio problemă. Vă vorbesc cu plăcere despre sistemul nostru.
− Ia! Suntem ochi și urechi! făcu Matei și se lăsă pe spate în scaun.

− Cum v-am spus, pe vremea străbunicilor mei, Înainte, aveam același sistem ca în țara dumneavoastră. Un sistem cu trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească. Aflate într-un echilibru co-determinat, în interdependență, dacă vreți, pe principiul numit "checks and balances". Componentele executivă și legislativă funcționau pe bază de partide politice. Noi aveam două partide mari, stânga și dreapta, care se succedau la putere după cum erau alese de popor, singure sau în alianță cu mici partide-marionetă care își ziceau în diverse feluri. Fiecare partid, cu câte un lider și o camarilă de apropiați care luau toate deciziile. Pe de altă parte, puterea judecătorească era auto-reglementată nu pe bază electorală, ci profesională.

Într-o bună zi, însă, a apărut un partid inedit: de centru. Și-a asumat un rol progresist, avangardist, vizionar (și, în cele din urmă, autoanihilant, veți vedea), promițând că, dacă vor fi aleși, vor înlocui sistemul. Cu unul total lipsit de politicieni. La început, populația nu i-a prea luat în serios. Îi credeau utopici. Desprinși de realitate. Au trebuit ani buni de dezamăgiri și trădări nemiloase, repetate ad nauseam, ca la dumneavoastră, acum, până să îndrăznim să credem că realitatea nu putea fi doar aceea, a politicienilor corupți, a guvernelor corupte, a președinților corupți. Că ea poate fi remodelată de noi înșine, că dacă avem curajul să ne apucăm să o re-facem, nimeni nu ne poate pune vreo opreliște! Cu alte cuvinte: că sistemul nu era un dat absolut și definitiv, inamovibil ca un dumnezeu, ci că putea fi oricând înlocuit cu altul creat chiar de noi.

Zis și făcut. La alegerile de pe când erau bunicii mei tineri cu proaspăt drept de vot, partidul de centru a ieșit câștigător. Cu o majoritate absolută în Parlament, au început să ia măsurile de reconfigurare a sistemului. Au predat populației, pentru votare, o Constituție nouă. Au demis președintele. Au demis guvernul prin moțiune de cenzură. Au desființat prin lege partidele politice, anulând ocupația de politician. Au dizolvat Parlamentul. Și au invitat societatea civilă să preia frâiele. Toate acestea, în doar 48 de ore. Iar fiindcă societatea civilă era coaptă pentru marea reinventare, a instituit în alte 48 de ore noul sistem, oarecum inspirat de structura puterii judecătorești (componentă a statului care la noi a rămas neatinsă pe toată durata acestei... lovituri de stat de către stat), votând în primul rând noua Constituție și procedând la înființarea mecanismelor și elementelor stipulate acolo.

Respectiv: echivalent, cred, al Parlamentului dumneavoastră este la noi un Consiliu Dirigent. Acesta are un număr de membri identic cu numărul de unități administrative ale țării. Noi avem 23 de comitate, deci în Consiliu sunt aleși 23 de membri. Populația din fiecare comitat, așadar, își alege un reprezentant în Consiliu.

Cine poate candida la un loc în Consiliu? Orice cetățean care își înregistrează la Biroul Electoral intenția de a candida și o viziune cuprinzând două planuri de dezvoltare: unul pentru comitatul pe care aspiră să îl reprezinte, celălalt, de ansamblu, pentru țară. Calitatea de candidat trebuie aprobată de o comisie electorală și se obține după susținerea cu succes a unui test psihologic care să garanteze că persoana respectivă nu are vulnerabilități psihice ce riscă să devină vătămătoare pentru populația care a ales-o în funcție (știți prea bine cât ne pot afecta narcisismul, tendințele paranoide sau mitomania, atunci când sunt prezente la cineva investit cu putere), un test de cultură generală și un test lingvistic care dovedește că persoana stăpânește corect limba maternă și două limbi străine.

Să vă mai spun că Consiliul se alege pentru o perioadă de doar doi ani. Asta pentru că, așa cum ne-a arătat trecutul, rămânerea în funcție pe o perioadă mai lungă duce la plafonare, la obtuză comoditate și, posibil, la autoritarism și corupție.

Și ce face Consiliul Dirigent? Este responsabil de alcătuirea tuturor Juriilor (al cărui rol vi-l detaliez îndată). Admițând că istoria ne revelează rolul imens al hazardului în destinul omenirii, sistemul nostru, în loc să încerce în van să îl contracareze sau controleze, a îmbrățișat hazardul prin aceea că pentru formarea Juriilor folosim o Loterie. Organizată și administrată de către Consiliu, Loteria constă în tragerea la sorți, ori de câte ori este nevoie de un nou Juriu, a juraților. Din nou, oricare cetățean poate deveni jurat dacă s-a înscris în baza de selectare a Loteriei. Iar înscrierea se poate face după susținerea cu succes a unui test psihologic precum acela pe care vi l-am descris deja, a unui test de cultură generală și a unui test lingvistic conținând, de data aceasta, pe lângă limba maternă, doar o limbă străină. Ajuns în acest punct, vă mărturisesc că vă cunosc limba fiindcă am susținut eu însumi acel test: am fost jurat.

Juriul din care am făcut eu parte a selectat Consiliul Orășenesc ale unei localități din nordul țării. Însă Jurii, ca să vă lămuresc și rolul lor, se alcătuiesc pentru absolut oricare post vacant de funcționar public, de la ministru la consilier local. Un Juriu are în componență 9 jurați, iar aceștia selectează, cu majoritate simplă, persoana potrivită pentru respectivul post pe bază de... banal curriculum vitae. În sistemul nostru, deci, toate numirile de funcționari publici se fac evaluând experiența și competențele candidatului. Iar pentru a preveni și la acest nivel plafonarea, derapajele autoritariste sau corupția, selecția pentru orice post de funcționar public se face anual. Voilà.

Rămăseserăm pe gânduri, aproape visători. Senzația de mulțumire a copilului căruia i s-a citit o poveste înainte de culcare nu ne era străină... După câteva momente de liniște, Cosmin dădu pe gât ultima înghițitură de whisky și remarcă:
- Ce rulaj la putere, la dumneavoastră în Abstazia...
- Într-adevăr. Loteria funcționează aproape continuu, în permanență formându-se câte un juriu pentru ocuparea vreunui post de funcționar public.
- Cred și eu! Dacă funcționarii se aleg o dată la un an. Dar și pentru Consiliu! Alegeri la fiecare doi ani...
− Vedeți dumneavoastră, pentru noi alegerile nu sunt o treabă făcută de hatârul politicii, cum ar veni. Sunt un prilej de a apuca noi înșine frâiele conducerii țării, pentru o perioadă determinată. Căci, în timp, cam fiecare dintre noi ajunge să facă parte, pentru un mandat, din Consiliu.
− Fiecare abstazian ajunge, la un moment dat, la putere... medită Matei cu ironia acum mult diluată.
− Cu beneficiul suplimentar că, date fiind condițiile de concurs pentru un loc în Consiliu sau într-un Juriu, acele trei teste despre care vă spuneam, nivelul educațional de ansamblu al populației este... ce să vă spun, fără să fac exces de mulțumire-de-sine?... Foarte ridicat!

Ne uitam toți la el ca la un semizeu, un extraterestru descins dintr-o lume superioară, senină, aflată la o altitudine până la care radiațiile toxice ale minciunilor, trădărilor, aranjamentelor, mârșăviilor și manipulărilor din viața noastră cea de toate zilele nu mai răzbăteau defel. Veninul invidiei începea și el să ni se strecoare în priviri, ca o cerneală de sepia care tulbură ape limpezi...
− Mda. Să emigrăm în Abstazia, zic! mormăi amar Matei.
− Nu vreți să fiți președintele nostru? mă trezii și eu, ca un copil topit de plăcere după ce a fost lăsat să guste dintr-o bomboană de ciocolată fabuloasă.
- Cum o fi să fii din Abstazia? medită Cosmin.
- Că din România știm cum e să fii!...
- Într-un stat din care faci chiar tu parte, unde ești chiar tu la butoane...
- Chiar. Cum e? se interesă Doru. Nu v-am întrebat niciodată...

Străinul zâmbi. Ridică din umeri, de parcă ar fi spus, simplu: "Păi... iată-mă."

"... să recunoașteți că metoda dumneavoastră... cum să spun?... de interogație filosofică este atipică, întru totul neconvențională. Vorbiți-ne puțin despre ea."
"Așa este. E o metodă originală. Este interogație filosofică prin imersiune în lume, în societate. Aduc conceptele, altminteri niște abstracțiuni, în mijlocul oamenilor."
"Dar cum? Cum, exact? Descrieți pentru telespectatori."

Mopul fleoșcăi suculent pe podea. Prea suculent. Doamna Geta îl înfipse înapoi în storcător și-l apăsă cât de energic putea la orele astea mici. Domnu' Doru ținuse morțiș s-o pună să facă curățenie în pub astă-seară, că cică dimineața avea clienți la micul dejun și trebuia să fie lună. Măcar o amuza situația: madam Vodă la teve, cu domnul ăla cu aer pedant și interogațiile lor filosofice, domnu' Viorel dormind prăbușit pe-o banchetă la masa din colț, cică vine nevastă-sa să-l ia "mai târziu", iar ea cu mopul. Dacă asta era o lume dreaptă.

"... de regulă incognito. Asta înseamnă, da, că asum o identitate falsă (agent de asigurări, turist, om de afaceri etcetera) și ridic o anumită problemă filosofică, deghizată sub o formă sau alta (poveste de călătorie, dramă de familie, chiar proiecte de lege) în mijlocul unei colectivități - poate un grup de călători în tren, poate niște cetățeni de pe banca din fața blocului, poate un grup de prieteni la un local. Îmi place să numesc procedura aceasta performance filosofic. Întrucât presupune un act performativ din parte-mi, dacă-mi îngăduiți."
"Adevărat! Și cum reacționează colectivitatea respectivă când ridicați problema, când practic începe interogația, performance-ul acesta?
"Ați fi surprinsă! Oamenii se implică. Le place atât de mult să se lase prinși de-o ipoteză. Le place să creadă că poate exista și..."

- Domnu' Viorel! Își puse mâna pe umărul adormitului cât putu de blând. Îl zgâlțâi ușor. Da-mbălsămat mai era!... Domnu' Viorel!!

"Bine, și ce faceți apoi cu observațiile colectate? Ce urmează după performance, care e corolarul interogației?"
"Scriu. Scriu o carte de filosofie. Sau vreo poveste, de ce nu?"

Viorel se urnise. Cu ochi cârpiți reuși să prindă pe ecran chipul rasat al invitatului doamnei Vodă. O secundă, doar, până să stingă doamna Geta televizorul. Îngăimă:
- Ia uite-l pe abh...

Citiți o cronică a acestei cărți aici.