Prin chelfăneală spre fericire!

Citiţi un fragment din această carte.


În marea-i bunătate şi, îndeosebi, cu marea-i clarviziune, Preşedintele unui stat situat "undeva între Elveţia, Franţa, Germania, Asia şi Africa" ia o hotărâre cu uriaşe urmări pentru viaţa concetăţenilor săi: interzice părinţilor — şi celor cu ei de o seamă: tutori, educatori, profesori — să-şi mai bată copiii. Desigur, Genialul Cârmaci are o înfăţişare destul de comică. Desigur, Bărbatul-Lumină al Istoriei e cam vanitos şi are ticuri ce-l fac ridicol. Desigur, Farul Timpurilor a luat în trecut decizii ce au dus ţara în pragul falimentului. Să ne străduim însă să fim drepţi cu el, să încercăm să vedem pădurea şi nu copacii şi s-ar putea ca această povestire amuzantă să ne apară drept fabula Timpurilor Moderne. Căci dacă e adevărat că până acum Preşedintele a făcut numai prostii (dar cine nu greşeşte?), nu e mai puţin adevărat că actuala hotărâre îi va fi considerată bună de orice om al modernităţii, de oricine gândeşte împreună cu dumneavoastră şi cu mine că, pentru a fi acceptabilă, o societate trebuie să fie aşa cum şi-o închipuia Omul Luminilor, edificată adică pe temeiuri raţionale şi, mai cu seamă, juste: nu este oare drept ca raporturile dintre locuitorii cetăţii să nu fie construite de forţă? "Epoca represiunii", cum spune însuşi Preşedintele în alocuţiunea televizată pe care toată suflarea e obligată să o urmărească, vremea când, fără nici un motiv, mamele şi taţii îşi cârpeau odraslele, le schingiuiau, le omorau chiar, avea aşadar să apună pe vecie, iar omenirea urma să păşească, triumfătoare, într-o lume a armoniei, de el prestabilite.

Preşedintele este şi un bun cunoscător al mersului lucrurilor şi ştie foarte bine că nu se poate sări aşa, cât ai bate din palme (ori un fund de copil), din lumea tradiţiilor barbare în cea a raţiunii şi dreptăţii. Dacă nu e chiar permanentă, o revoluţie se împlineşte totuşi în timp, formarea Omului Nou cere răbdare şi, desigur, necesită măsuri care să facă tranziţia mai puţin dureroasă, mai puţin costisitoare psihic; cu anumite amendamente, palmele sunt încă necesare o vreme. Cam acestea trebuie să fie gândurile — din nou perfect acceptabile — pe care se sprijină măsura prezidenţială de înfiinţare a unui Palat al chelfănelii. Care este ţinta concretă vizată de acordarea dreptului de a distribui, contra cost, palme, scatoalce şi şuturi scumpilor îngeraşi, micuţul şi aparent naivul roman filosofic al lui Pascal Bruckner nu ne spune, însă putem foarte bine imagina că efectul scontat de sublimul gânditor (căruia, când cugetă, îi ies aburi din ţeastă, de trebuie să deschizi fereastra ca să se mai ducă norul) este progresiva potolire a pornirilor primitive din adulţi: aflându-se în faţa nevinovaţilor copii ce-şi oferă trupul grindinei de lovituri, dar neavând nici un motiv personal care să le armeze braţul, oamenii vor sfârşi prin a nu-l mai ridica, prin a constata că forţa ce până acum îi împingea la înfăptuirea atâtor atrocităţi s-a frânt. "Chelfăneala bine temperată", anunţă titlul unui capitol.

Putem vedea în Preşedinte încarnarea a două dintre ideile majore şi strâns înrudite ale Timpurilor Moderne, idei în care unii văd forţa, alţii slăbiciunea acestora din urmă. Mai întâi ideea că nu există natură umană, că omul este de o ilimitată plasticitate. Pregnanta formulă, sartriană de acum o jumătate de secol conform căreia existenţa precede esenţa nu făcea decât să dea o dată mai mult corp unui gând mijit pe la sfârşitul veacului Luminilor: eşti ceea ce faci din tine şi poţi face din tine orice. Apoi ideea că, deşi nu are o esenţă anume din care să purceadă, omul are o menire şi anume aceea de a face să coincidă ceea ce este cu ceea ce raţiunea spune că trebuie să fie. Dacă nu tot ceea ce este raţional este şi real, cum au vrut unii să creadă, omul trebuie să trezească raţiunea ce dormitează în el şi să amenajeze sub dictarea ei lumea ce-l înconjoară. Nu s-a spus că somnul raţiunii naşte monştri?

Numai somnul? Dar raţiunea trează, vigilentă, care se instalează implacabil până în ultimele unghere ale vieţii? Prin multitudinea de întâmplări declanşate de hotărârea prezidenţială, întâmplări tragi-comice de o savoare amară, pe care cititorul o va aprecia fireşte, Palatul chelfănelii sugerează că domnia raţiunii este o domnie a suferinţei: departe de a fi preludiul unei cetăţi armonioase din care tensiunile au dispărut pentru a lăsa loc unei fericiri pe care fiecare o gustă în tihnă, raţionalizarea lumii omului are efecte perverse ce o fac mai inumană chiar decât cea pe care vrea să o înlocuiască. Până acum se spunea că bătaia e ruptă din rai, că o mamă de bătaie e o bătaie de mamă, căci, dacă — precum în familiile lui Matthieu şi Baptiste, personaje ce-şi împart cu Preşedintele locul central în roman — ea nu era complet exclusă, nu numai că se sfârşea întotdeauna printr-o "împăcare duioasă", dar, mai cu seamă, îşi avea izvorul în iubire, în fireasca dorinţă a părinţilor de a-şi vedea copiii comportându-se aşa cum ei, adulţii, cred că e bine şi frumos să te porţi dacă ţinteşti la o viaţă autentică şi fericită. Omenească. Bătaia erau o verigă din lanţul din ce în ce mai solid de acte de iubire prin care membrii unei familii încercau să aducă raiul pe pământ. Or, decretul prezidenţial — decret pe care repet, omul Timpurilor Moderne nu poate să nu-l considere legitim — separă violenţa de iubire sau, mai degrabă, înlocuieşte violenţa iubirii, acea violenţă ce-şi află începutul şi sfârşitul în iubire, cu o violenţă pură, cu violenţa pentru violenţă. Ucenic într-ale raţionalizării lumii omului, Preşedintele declanşează un proces care, ce-i drept, confirmă cea de a doua idee forţă a Timpurilor Moderne, pe cea privitoare la ilimitata plasticitate a omului, dar se întoarce împotriva bunelor intenţii ce-i stau la bază: are loc o mutaţie în "firea" omului, dar în locul preconizatei temperări a pornirilor sălbatice se ajunge, dimpotrivă, la o potenţare a lor şi la suscitarea unora până atunci neştiute. Omul Nou în această lume nouă e fie victima, fie călăul, iar viaţa în raiul raţiunii se dovedeşte infernală.

E de prisos să detaliem aici efectele perverse ale proiectului prezidenţial: cititorul le bănuieşte de pe acum, iar când le va citi negru pe alb va găsi că emergenţa şi înlănţuirea lor sunt cât se poate de logice şi de fireşti. E de prisos, de asemenea, să vorbim aici de criza cetăţii, de închiderea Palatului şi de toate cele legate de aceasta: cititorul le bănuieşte de pe acum, iar când le va citi negru pe alb le va savura intens. Ce nu e defel de prisos este să subliniem că soluţia crizei va fi găsită de două dintre victime — Baptiste şi Matthieu — şi, mai cu seamă, că ea nu constă în restaurarea lumii de dinainte, aşa cum poate mulţi dintre noi ne-am fi aşteptat, ci în radicalizarea proiectului prezidenţial. Precum Le Corbusier care, de abia debarcat pe pământ american, îi şochează pe ziarişti declarând că zgârie-norii nu sunt suficient de înalţi şi că trebuie îndrăznit mult mai mult în raţionalizarea "maşinii de locuit" care e apartamentul, iar acesta numai întru fericirea celui ce-l locuieşte, de voie, de nevoie, Baptiste şi Matthieu se fac apostolii ideii Preşedintelui şi-l uimesc chiar şi pe el declarând că trebuie mers şi mai departe în instaurarea egalităţii şi echităţii în cetate: toţi cetăţenii, copiii ori adulţi, tineri ori vârstnici, trebuie să-şi ofere trupurile, un anumit număr de zile pe an, loviturilor.

"Prin chelfăneală spre fericire!" Aceasta va fi deviza sub care se va purcede la însănătoşirea corpului social. Dar de însănătoşire este vorba? Desigur, în aparenţă totul merge cum nu se poate mai bine, bunicile scapă de reumatisme şi se apucă din nou să sară coarda, ridurile femeilor dispar, la fel şi celulita, iar adeziunea la noua ordine e atât de mare încât până şi ghilotinaţii îşi trimit capetele la Palat spre a fi pălmuite. În spatele suprafeţelor zâmbitoare bănuieşti însă lucruri tulburi. Şi iată de ce. Măsura prezidenţială crease un om al violenţei pure, făcuse din aceasta — din violenţa exercitată asupra celuilalt ori din cea suferită — adevărul Omului Nou. Corpul social fusese împărţit în două grupuri distincte — erai fie victimă, fie călău — şi fiecare se conducea, fără nici o îngrădire, după această nouă esenţă a sa. Terapia imaginată de Matthieu şi Baptiste constă în injectarea în întregul corp social a unei importante doze de frică, ale cărei prime consecinţe sunt uşor de bănuit: putând fi duminica viitoare victima victimei lui de acum, riscând, aşadar, să fie la rându-i schilodit de cel pe care acum îl torturează, călăul de azi se vede silit să-şi stăpânească setea de a lovi, să-şi îmblânzească loviturile. Nu-i aceasta însănătoşire? Nu se stinge astfel încetul cu încetul violenţa? Şi, împreună cu ea, suferinţa? Dar mai există o serie de consecinţe, şi sunt tocmai cele care tulbură tabloul: frica nu poate nimici pulsiunile violente, ci doar le contrariază, le face să se disimuleze ori, mai degrabă, le împinge să nu se mai poată manifesta decât simulate, jucate. "Alţi coloşi, citim spre sfârşit, făceau să răsune un bici mare şi promiteau să-l biciuiască pe primul care şi-ar bătea joc de ei. Biciuşca era un fir de vată de zahăr foarte mlădios pe care călău şi victimă şi-o împărţeau râzând. Oameni preistorici, îmbrăcaţi în piei de animale, îşi dădeau lovituri de măciucă, dar măciucile erau din miez de pâine" etc. Violenţa fizică, realitatea fizică sunt astfel cangrenate de imaginar, de simulare, de simulacre, şi o dată cu ele adevărul Omului Nou, marionetă din ce în ce mai goală într-un joc social din ce în ce mai derizoriu. Ajungi să dai dreptate Poetului: "la vraie vie est ailleurs", "viaţa adevărată e în alte părţi"!

Sugestia pe care o conţin ultimele capitole ale cărţii este că Timpurile Moderne s-au angajat pe o cale fără întoarcere, că raţionalizarea lumii omului a produs în acesta ravagii definitive: o progresivă şi ireversibilă derealizare a vieţii. Atitudinea lui Pascal Bruckner e tipică pentru vremurile noastre — pe care mulţi le numesc postmoderne —, vremuri caracterizate în mod esenţial de pierderea încrederii în cele două scenarii sau "povestiri", cum le spune Lyotard — pe care le-a inventat modernitatea pentru edificarea, pe baze raţionale, a unei societăţi cu chip uman, scenariul liberal (cel puţin în forma-i clasică) şi cel hegelo-marxist. Cum tipic postmodern îi este şi umorul: dacă până nu demult se putea spune că omenirea se desparte prin râs de trecut, că râsul pedepseşte moravurile — ceva ce presupunea credinţa în existenţa unei alternative la lumea de care râzi —, râsul care se face aici auzit nu e nici de despărţire, nici punitiv. E râsul celui care nu mai crede în nimic, nici măcar în faptul că nu crede.