Copilărie şi Zeitgeist / Pagini din arhivele copilăriei / Copilării cu de toate

Citiţi un fragment din această carte.



Când i-am promis lui Sorin Stoica că voi scrie o prefaţă pentru cartea colectivă despre copilărie — scrisă împreună cu prietenii lui, Cosmin Manolache, Călin Torsan, Ciprian Voicilă şi Roxana Moroşanu — am făcut-o mai întâi pentru că Sorin îmi este simpatic şi apoi pentru că mai citisem lucruri scrise de el. Şi-mi plăcuseră. La el, naturaleţea scriiturii duce la ideea de oralitate în cel mai real sens. Ne vedem toţi, vorbim vrute şi nevrute, pe modelul românesc al asociaţiilor libere de idei, şi mai primesc de la Sorin trei cărţi. Una dintre ele scrisă de cei patru minus Roxana. Cartea despre copilărie, cea de faţă, o citisem deja. Lectura cărţilor, în loc să mă uşureze, mi-a complicat sarcina de a scrie prefaţa. Motivele sunt multiple, dar esenţialul este că ei formează un cvadruplu compus din indivizi care seamănă şi se deosebesc în măsuri greu de stabilit. Pentru toţi, scrisul-povestitul este, fără îndoială, o plăcere. Un hedonism individual care contribuie la soliditatea prieteniei lor.

Cartea conferă copilăriei o autonomie relativă — inserţii sau părţi consistente despre copilărie găsim şi în celelalte cărţi, dar şi o extensie a elementelor autobiografice, prin includerea unor copii-povestitori. În carte există, la loc de cinste, naşterea, evident povestită de mamele copiilor şi de ei înşişi. Mamele povestesc naşterea copiilor lor, conturând experienţa feminină a maternităţii incipiente, punctând trăirile-piloni ale identităţii de mamă, emoţiile de uz intern, dar şi evocările altora, ale taţilor, membrilor familiei, rudelor şi prietenilor familiei. Ca să nu mai vorbim despre bunicile, depozitare de tradiţii, obiceiuri şi întreaga fenomenologie care aduce naşterii aura miracolului. Copiii fac anchete privind naşterea lor şi citează informatori, stabilesc ierarhii, caută sensuri şi semnificaţii. Voi reveni asupra acestor lucruri.

Această incursiune în arheologia eu-rilor personale este, până la urmă, o sarcină dată, ceva care construieşte mental imaginea începutului lor. A evoca venirea pe lume conferă individului-copil o valorizare specială a eu-lui şi o delimitare totală de toţi semenii, indiferent de statut.

Nu trebuie să uit să adaug ceva. Irina Nicolau traversează senin prin carte. Ea este cea care i-a învăţat un lucru important: copilăria nu închide o poartă, copilăria nu este decât vestibulul vieţii, care duce spre alte spaţii. O întâlnim pe Irina Nicolau în neastâmpărul lor cognitiv. Copilăria şi experienţa micuţă a vieţii îi interesează, în fond, pe toţi.

Sorin Stoica şi Ciprian Voicilă şi-au ales un copil de 10 ani şi constată că el îşi inventează eul, se inventează în altul, se instalează într-o postură impersonală adesea, relatând experienţe care compun un puzzle suprarealist: copilul povesteşte despre moţul tăiat, despre imagini necorelate în sensul unei logici a discursului, despre reîncarnare, moartea pe front, vise, beţie, televizor, până la proiecte îndepărtate ca paternitatea. Asociativitatea mentalului infantil, căruia i se lasă un loc în economia cărţii, ne relevă copilul într-o dezordine vie şi plină de haz, de libertate, dar şi de stereotipuri pestriţ incorporate prin contactul cu viaţa şi persoanele semnificative lor. În acest context întâlnim observaţii ca "tinerilor le plac manelele pentru că ele sunt la modă", "un animal îşi foloseşte coada la aspect", "cu un milion de dolari, aş vrea să renovez România, aş vinde toţi proştii din ţară, aş face miliarde". Definiţii neaşteptate şi inedite apar la tot pasul, ca cea a eroului — "un om căruia nu-i e dor de mama", "manipularea înseamnă folosirea oamenilor pe bază de promisiuni", "sărăcia e lipsa de hrană diversificată".

Cosmin Manolache ne livrează propria copilărie. O înregistrare. Primele amintiri, o boală în copilărie — prilej de atâtea schimbări şi experienţe, percepţii noi —, senzaţii fondatoare, cutremurul din 1977, mutatul locuinţei, mersul la mare, conflicte surde — uneori izbucnind în familie — înţelese mai târziu. Blocul rămâne o constantă mai elaborată a memoriei lui Cosmin Manolache. Amintirea lui Moş Gerilă şi primele tentative inocente, dar îndrăzneţe ale sexualităţii infantile, cele ale vârstei mici, aventurile şi imaginaţia lucrând complice. Joaca este, evident, socializare. Mici aculturaţii individuale, rezultate ale explorării. Creativităţi care formează chiar procesul individuaţiei.

Blocul lasă în urmă şcoala şi copilul este mult mai mult decât un şcolar. Disproporţie constatată mereu, uitată, ştim, sau neglijată în graba cotidianului de adulţi, fie ei părinţi, fie educatori. "Din perioada de bloc, însă, mi-au rămas o mulţime de amintiri", ne spune Cosmin Manolache. Blocul este o lume în care copilul vieţuieşte ca pe o stradă. Nu degeaba cineva spunea că blocul este o stradă pe verticală. Pentru un copil, comunismul nu a însemnat tristeţe. O formă de imunitate este chiar vârsta. Acest lucru ne este spus de Cosmin Manolache: "că doar bucuria noastră, a copiilor, avea puterea de a transforma situaţia amărâtă în care ne găseam", adică "cozile la pâine" şi câte altele. Poate plictiseala şcolii răzbate uneori, dar copilăria îşi are însemnele ei tipice, care trebuiau consemnate de autor: abecedarul cu tovarăşu' pe prima pagină — tocmai bun de mâzgălit —, vederi trimise din tabără cu text standard, probabil dictat de profesori, pe care, culmea, le cumpărăm astăzi în chip de felicitare pentru orice ocazie.

Găsim în carte compuneri din perioada comunistă, cu acelaşi titlu — "Patria mea" —, scrise sau dictate, regulamente şcolare, reproduceri ale îndatoririlor elevilor, despre pionieri, despre grădiniţă şi educatoare şi multe altele, care fac ca o generaţie să se recunoască într-un individ.

Călin Torsan ni-l povesteşte pe copilul Călin Torsan şi lumea jocurilor, astăzi, cam dispărută: Bâza, Şotronul, Omul negru, Ţară, ţară, vrem ostaşi, Frunza etc. Gumele indigene de mestecat şi le aminteşte prea bine, luând distanţă faţă de frustrările copilăriei. În această parte a cărţii, folclorul infantil devine document de epocă, trezind poate nostalgii ale unor investigaţii posibile.

Povestirile naşterilor, la care revin, sunt texte culese de Ciprian Voicilă, scrise de elevi din clasa a IX-a. Ele evocă intimităţi, construcţii subtile, psihisme dificil de analizat atâta vreme cât copilul preia naraţia mamei, născându-se din nou ca o construcţie personală, fixând un început fără de care am zice că nu există istorie personală. Ne sunt descrise atitudini, superstiţii, vulnerabilităţi ale eroinei principale — mama —, obiceiuri, vise, febra evenimentului şi, bineînţeles, ceea ce sparge cercul magic. Adică taxiul, care o duce pe mamă la spital, şi şpaga. Şi Anca Stanciu ne aminteşte, povestindu-şi, ca mamă, aventura naşterii legată de taxi şi de şpagă, de dificultatea de a ghici cine vine la patul tău — să fie moaşa, asistenta sau doctoriţa? —, de baletul social făcut de "medicali" pentru a obţine şpaga — "asistenta era o femeie în vârstă, extrem de respectabilă, o bunicuţă blândă" — şi de familiarismele ambalate în ipocrizie, ca pupatul pe gură.

Naşterea provoacă şi mobilizează imaginarul colectiv, descifrări şi interpretări, căutări şi creaţii de semnificaţii. Copiii sunt doriţi, naşi există, surse de inspiraţie pentru nume se caută cu înfrigurare, scormonind în memoria afectivă ceva important, numele unei vile de la Breaza, un nume care să înceapă cu R pentru că doar el va aduce noroc sau personajul feminin din serialul "Caracatiţa". În sfârşit, femeile, partea feminină a comunităţii care se polarizează în jurul viitorului copil: "numeroase personaje au sfătuit-o pe mama în decursul sarcinii... mama ei, bunica şi foarte multe prietene, rude şi mătuşi", ne spune unul dintre povestitori. Venirea copilului pe lume este atât o experienţă feminină personală, cât şi una colectivă. Mama trebuie să împartă evenimentul cu alţii. Acest lucru îl spune şi Sorin Stoica, "pentru că naşterea era un eveniment de care se simţeau responsabili mai toţi cei care se întâmpla să locuiască atunci pe stradă".

Comunismul a generat comportamente umane noi, adaptări pentru supravieţuire, care nu scăpau ochiului copilului-explorator al cotidianului şi proximităţii spaţiale. Foametea transformase oamenii în "zootehnişti de ghetou". Apăreau coteţe, spaţii improvizate în afara oricărui simţ estetic, pragmatisme hâde, împărţiri ale terenului viran, probabil însoţite de suspiciuni şi invidie, care scăpau aceluiaşi ochi. Îndoctrinarea exista şi ea, compunerile şcolare cu conţinut obligatoriu patriotic înălţător anunţau duplicitatea adultului de mai târziu.

Tema de prestigiu a copilăriei băieţilor — dincolo de serialele, "urmărite atunci cu sufletul la gură", ceheşti sau româneşti — cu personajul comunist înflăcărat de misiunea sa patriotică —, de învăţatul limbii bulgare, rămâne fotbalul. El este marca identitară masculină fundamentală. Asocierea între băiat şi fotbal este mai puternică decât orice. O găsim în carte şi la Sorin Stoica, dar şi în interviul luat de el unui adult.

Lumea băieţilor este o dublură a lumii fotbaliştilor, la scara copilăriei, bineînţeles. Fiecare copil este el şi idolul său. Băiatul trebuie să fie un Janus pentru a fi băiat cu adevărat. Ataşamentul emoţional faţă de el, identificarea reprezintă, la un moment dat, cea mai mare certitudine identitară. De acest lucru nu poţi scăpa pentru că, ne spune Sorin Stoica, "ignoranţa mea în materie de fotbal era stânjenitoare... în clasa întâi fiind, nu ştiam ce să le răspund colegilor mei, care mă întrebau tu cine eşti din echipa naţională. Adică nu de cine îmi place, ci, pur şi simplu, ce identitate îmi asum". Tot Sorin Stoica precizează un moment de criză identitară mai târziu: "Din nou apăruse în clasă problema asta a identităţii. Cine din echipa Stelei e fiecare. Cu mine fusese uşor, pentru că aveam acelaşi nume de familie cu Tudorel Stoica, aşa că soarta mi-era pecetluită. Gogu se mişcase, ca de obicei, mai rapid şi-şi adjudecase identitatea lui Piţurcă... Mitu era Lăcătuş... Castravete era Iovan... Limbă devenise Duckadam... Belişca era Bărbulescu..." La şcoală, se venea cu acelaşi conţinut identitar.

Copilăriile ţin de timp. Jocurile jucate pasional s-au schimbat, poate că doar trăirile seamănă ca intensitate. Sau poate că şi intensităţile s-au schimbat. Evocarea copilăriei lui Lili Roncea (77 de ani) aduce o altă atmosferă, cea a cafelelor mici — "nu cafeloaie mari ca acum" —, a altui ritm şi altor obiceiuri şi trăiri. Iubiri de altădată, alte ritualuri şi stereotipuri, măritiş "din ambiţie" — cred că mai există —, ne obligă să dăm o dimensiune "olfactivă" copilăriei, deşi vorbim despre gustul vieţii.

Sorin Stoica a pus câţiva copii din clasa a II-a, a III-a, a IV-a să povestească nişte filme pentru că "tot se spune că generaţia asta ar fi o generaţie interjecţionistă". Gesticulaţia abundentă pare să fie specifică copiilor de astăzi. Poate că, într-adevăr, comunicarea nonverbală şi imaginea sunt elemente care le guvernează viaţa, poate că imaginea a reuşit să alunge vorba sau poate că senzorialitatea nu mai duce neapărat la cuvânt. Mi-a rămas impresia că autorii cărţii nu şi-ar da copilăria pe nici o altă copilărie şi, în orice caz, nu pe copilăria unui "copil de tranziţie", cu toate avantajele consumerismului castrator al imaginaţiei.

Este greu de scris despre cartea de faţă, pentru că bogăţia universului pe care încearcă să-l transmită cititorului este prea mare, pentru că tentaţia găsirii unor universalii ale momentului copilăriei, ale timpului în care copilăria s-a petrecut, este foarte mare. O generaţie are totdeauna un fond comun de experienţe, plus ceea ce ţine de propria lui experienţă, de datele lui unice.

Copilăria este o temă antropologică care ne livrează un univers psihologic şi social bogat, explorări şi trăiri într-un cotidian mai larg decât am putea crede, mai complicat, de care adulţii de obicei habar n-au sau au puţin habar. Prin ea, însă, cunoaştem mai mult decât credem, pentru că de la ea se deschid drumuri către atât de multe domenii. Această carte ne aduce bogăţia şi varietatea universului psihologic al copilăriei şi certitudinea lărgimii câmpului de reflecţie a copilului.

(Aurora Liiceanu)

În decembrie trecut am citit o carte care mi-a plăcut mult. Am recomandat-o în dreapta şi-n stînga, mi-am promis s-o recenzez mai tîrziu aşa cum merită. Numai că acest "mai tîrziu" a devenit, din păcate, prea tîrziu pentru unul dintre autorii cărţii, excelentul prozator Sorin Stoica, cel care, cu numai cîteva săptămîni în urmă, în paginile acestei reviste, propunea cu umor ca "oamenii despre care se vorbeşte de bine să fie pe cît posibil în viaţă".

Cartea cu euri este un proiect al cunoscutei echipe de literatori de la Muzeul Ţăranului Român, de astă dată în formaţie de cinci: Călin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica, Roxana Moroşanu şi Ciprian Voicilă. Este, aşa cum arată astăzi lucrurile, ultima carte în care Sorin şi-a depus marele talent, dar, în egală măsură, unul dintre importantele proiecte pe care noua generaţie de scriitori s-a angajat să le onoreze: o carte despre copilăria de azi şi de odinioară, despre "formarea" celor foarte tineri în diferite epoci din istoria tulburată a României contemporane, dar mai ales despre mirările şi bizareriile geniale ale unei vîrste cînd încă nu ştii bine ce este şi ce nu este permis.

Scopurile cărţii sînt multiple, iar autorii ei, mult mai mulţi decît cei înscrişi pe copertă. Prin interviuri cu oameni de toate vîrstele despre propria copilărie, prin jurnale intime de azi şi din anii '50, prin compuneri şcolare realizate în anii '80 sau în 2000, prin eseuri memorialistice de circumstanţă ale celor cinci autori de drept, volumul mărturiseşte o intenţie de exhaustivitate pe care scrierile literare o ocolesc de obicei, cu mai multă sau mai puţină graţie. Autorii avînd formaţie de antropologi, instinctul de diversificare a materialului, de abordare, pe cît posibil, a "temei" copilăriei în toată complexitatea ei trebuie să fi fost foarte puternic. Totodată, iscusinţa scriitoricească, ştiinţa punerii în pagină a unei mărturii pentru a îi conferi maximă atractivitate echilibrează cartea, care devine astfel şi literatură. Uneori, un bun decupaj e superior întregii poveşti. Or, această carte conţine cîteva zeci de poveşti, unele în doar cîteva rînduri, altele în cîteva pagini.

Amintiri din copilărie polemice

Mai întîi, poveştile despre propria copilărie ale autorilor. Cosmin Manolache îşi regăseşte madlena în strigătul "Fiiiisticacaovanil!" al lui Ştefan Mihăilescu-Brăila pe străzile provinciale ale unui oraş dintr-un film uitat. Naraţiunea lui e în mod voluntar încîlcită, sare de la una la alta, reuşind însă să fixeze cu dureroasă precizie meschinătatea vieţii într-un Mizil cu populaţie de blocatari în creştere, cu mistere banale şi cu o educaţie comunistă contrariantă. O copilărie sărăcită, privată de libertatea unor universuri compensative mai colorate şi mai strălucitoare decît acelea oferite de ilustraţiile searbede din Cutezătorii. Tot despre o copilărie sfidînd involuntar regimul vorbeşte şi Ciprian Voicilă într-un text intitulat Găina şi pionierii. Maniera seacă de a relata a autorului, cunoscută din Povestiri mici şi mijlocii, dă foarte bune rezultate în povestea copilului ce primeşte ca temă de lucru la olimpiada judeţeană de desen "pionieri dirijînd circulaţia", sarcină de care se achită desenînd ceea ce ştia să deseneze - o găină pe trecerea de pietoni: "Supraveghetoarele mă privesc mirate şi se îndepărtează... Supraveghetoarea cea grasă merge ca o găină. Îmi privesc găina care tronează în mijlocul trecerii de pietoni. Bine că am scăpat. O să dau desenul aşa. Mă uit la colegul meu din stînga. A mai făcut un pionier. Bravo lui!".

Mai tînără (n. 1983), Roxana Moroşanu se fixează pe copilăria preşcolară, una rezumată prin cele cinci simţuri. Semnificativ, şi aici cea mai pregnantă amintire este una "politică": e vorba despre mirosul de portocale, noaptea, într-o vreme cînd bananele puteau fi cumpărate doar dacă mergeai în excursie la bulgari. În schimb, Călin Torsan, cel mai vîrstnic dintre autori (36 de ani), are prilejul să-şi scruteze copilăria şi să observe tot ce a fost în ea autentic miracol sau jalnică parodie. Nu sarcasme retrospective produce Torsan, ci treceri în revistă conduse de o nostalgie bine ponderată. Astfel, ingeniozitatea gospodinelor românce de a produce delicatese din aproape orice, înlocuitor de brînză de vaci, pizza din felii de pîine, Florio din sirop de vişine, inspiră prozatorului o odă în doi peri adusă "poporului de jazzmani" care sîntem, mereu gata să improvizăm în marginea autenticului. Iar revelionul TV dinainte de '90, cu poante răsuflate cărora li se tăiaseră unghiile, îi stîrneşte autorului fireşti isterii: "pentru că am crezut în voi, iar pe voi v-a durut în poponeţ de noi, daţi-mi voie, stimaţi actori [...], ca şi Pablo Neruda, să VĂ ACUZ!".

Copilăria lui Sorin Stoica este marcată, cum altfel, de fotbal, de "cei şapte ani de-afară". O istorie savuroasă, ca întotdeauna, în care autorul deliberează ceremonios asupra unor chestiuni de importanţă mijlocie, într-un moromeţianism reinvestit, transformat în viziune. El face antropologie la firul ierbii, "antropologie la mişto". Aşa o numea Sorin Stoica în O limbă comună. O scriitură de maximă complexitate, pentru că trebuie să mimeze oralitatea. S-o reproducă în scris. (O scriitură foarte contagioasă, în plus, după cum sper că se vede.) Literatura lui Stoica se apropie de limbajul străzii, de "limba comună" tuturor, din dorinţa de a scoate la suprafaţă vestigiile unei gîndiri care ne gîndeşte pe toţi, prin intermediul (în cazul de faţă) emoţiilor noastre fotbalistice. Prin fotbal, cunoşti lumea: "Nu ştiu cît de bine am evoluat în acel prim meci din viitoarea mea fostă carieră. Ce reţin e că am transpirat şi, cum am intrat în casă, maică-mea a avut grijă să mă schimb şi mi-a spus să nu cumva să beau apă cît sînt înfierbîntat. Senzaţia aceea de bine, extraordinară, o mai ţin minte. Să fii obosit, asta să-ţi creeze o senzaţie de confort extraordinar şi abia să aştepţi să treacă cele cîteva minute pînă cînd poţi, în sfîrşit, să bei un pic de apă. Oricum, rămăsesem impresionat că participasem împreună cu alţii la o chestie pe care încă nu o înţelegeam foarte bine, dar despre care ei spuneau că se cheamă meci de fotbal. Şi mai tîrziu mi-am dat seama că fotbalul mă scosese, în sfîrşit, din curte".

Cercetaşi, pionieri, gameri: copii

Am întîrziat asupra mărturisirilor directe ale celor cinci autori, adevărul este însă că interesul cărţii nu se opreşte la reliefarea unor limbaje artistice deja consacrate sau pe cale de consacrare. Volumul se completează cu "cronici de vieaţă nouă", jurnale de maternitate scrise de două tinere mame, Anca Stanciu şi Otilia Torsan, apoi cu interviurile realizate cu Lili Roncea (77 de ani) sau cu Mihai Popescu (58 de ani), ultimul convins, à la Frank Sinatra, că şi-a trăit viaţa într-un mod cu totul al său: "Am citit Amintiri din copilărie şi aia era nimic pe lîngă ce am făcut io", în ambele situaţii cel care a adresat întrebările fiind Sorin Stoica. Copiii de astăzi reprezintă unul dintre punctele de interes majore ale autorilor, curioşi şi ei, probabil, de felul în care se exprimă "generaţia interjecţionistă". Astfel că puştimea contemporană e invitată să povestească filme ("Vaporul s-a scufundat de tot. Leonardo a rămas în apă. Era foarte rece apa. [...] Mary a suferit foarte mult. A luat barca şi a salvat-o, dar în sufletul ei nu-l va uita niciodată pe Leonardo di Caprio"), să relateze istoria naşterii lor, aşa cum o ştiu de la părinţi ("L-am întrebat pe tatăl meu ce s-a întîmplat după ce am fost luată de la maternitate. Mi-a răspuns: ne-ai mîncat sufletul"), să-şi exprime Weltanschauung-ul ("Eu cred în reîncarnare, dar nu în oameni"; bin Laden "ne-a distrus cam multe clădiri pentru că ne ura pe noi, adică pe americani. [...] Ei are Allah, noi avem Doamne-Doamne"), sau, cel mai interesant, să scrie "panseuri involuntare". Grupajul de texte cu acest titlu este realizat tot de Sorin Stoica şi cuprinde, sub mottoul lui Gellu Naum: "Să cretinizăm limbajul", poeziile suprareale ale unor copii stimulaţi prin întrebări în cadrul unui "experiment Zaica". Rezultatele sînt uimitoare: "Un animal îşi foloseşte coada ca să nu moară"; "Bătrînii sînt înţelepţi pentru că sînt educaţi pe timpul lui Ceauşescu"; "Dumnezeu miroase a parfum franţuzesc, deoarece el e Dumnezeu şi-şi permite"; "Bulă e un om fără pregătire profesională, dar foarte-foarte glumăreţ"; în fine, iată o poezie intitulată Să fii patriot: "Să fii patriot înseamnă să nu cumva să pleci din ţara ta/ Că după aia o să te batjocorească pînă mori/ Trebuie să stai şi să lauzi ţara ta/ Ca pe Andreea Marin/ Să ţii neapărat cu echipa «Steaua»/ Să cînţi de 1 Decembrie/ Şi să-ţi fie aşa o frică de tătari, că toţi tătarii moare".

Nu e o carte despre "miracolul copilăriei", în orice caz nu în maniera clişeistică pe care cu toţii o cunoaştem. Nu este nici inversul acesteia, o scriere veninoasă, care se desparte rînjind de propriul trecut. Copilăria este o vîrstă cu un uriaş potenţial expresiv: vîrsta libertăţilor şi a interdicţiilor, care abia acum se învaţă. Relaţia copilăriei cu momentul istoric nu e niciodată întîmplătoare, şi asta se poate constata de la jurnalele cercetăşeşti la compunerile despre cît de mult ne iubim patria sau la consideraţiile despre jocurile pe calculator. Se suprapun acolo două sisteme de educaţie prin cenzură, cel de acasă şi cel şcolar, şi e greu de spus care e mai constrîngător decît celălalt.

Cartea cu euri conţine multă literatură: generată atît de "subiecţi", involuntar, datorită temei în sine, cît şi de către autorii implicaţi. Echipa din Povestiri mici şi mijlocii revine în forţă, din păcate pentru ultima oară în formaţie completă. Căci volumul de la Curtea Veche este şi ultima carte a unui foarte talentat prozator, dispărut înainte de vreme. Numărul mare de contribuţii ale lui Sorin Stoica la acest volum arată că îl considera o investiţie importantă. Sînt convins că nu s-a înşelat.

(Doris Mironescu, cronică preluată din Suplimentul de cultură, ianuarie 2006)

Cosmin Manolache, Călin Torsan, Sorin Stoica şi Ciprian Voicilă, autorii Povestirilor mici şi mijlocii de la Curtea Veche, de anul trecut, revin cu un nou volum colectiv, într-o formulă nouă şi cu o echipă lărgită. De data aceasta, titularii grupului de la Muzeul Ţăranului Român au hotărât că e vremea să-şi demonstreze măiestria nu doar pe terenul ficţiunii, ci şi pe acela al meseriei lor: antropologia.

Cartea cu euri (Editura Curtea Veche, 2005) prinde, sub o temă comună - copilăria, din momentul naşterii până la ultima miuţă, pe maidanul din spatele blocului - interviuri, chestionare, compuneri şcolare, jurnale electronice, însemnări personale şi povestiri. Cei care scriu (auto)ficţiuni, în genul povestirilor mici şi mijlocii, despre copilăriile petrecute la bloc sau în curtea bunicilor, la ţară, sunt veteranii Manolo, Călin, Sorin, şi Filo, secondaţi de o voce nouă: Roxana Moroşanu. Tot ei umblă după interviuri, trimit chestionare prin gimnazii şi licee, comentează răspunsurile şi răscolesc oracole şi maculatoare prăfuite. Punând cap la cap componentele, rezultatul e un fel de expoziţie bizară, aidoma celor pe care le încropeam când eram copii: multe capace sclipitoare, cutii de bere, pachete goale de ţigări, poze cu maşini şi, printre ele, câte un pandantiv, o mărgea sau o monedă de valoare.

Autorii cărţii nu-şi fac însă iluzii, ştiind foarte bine ce e valoros şi ce e tinichea lucitoare în vitrina lor, din punct de vedere literar. Şi nu se obosesc să explice nicăieri un lucru evident: criteriul estetic nu este cel relevant. Volumul este un muzeu antropologic al copilăriei, în care textele unor puştani de o şchioapă stau, fără probleme, alături de jurnalele electronice ale unor tinere mămici sau de excelentele schiţe despre "cei şapte ani de-afară" ale lui Sorin, Manolo sau Călin. Iar cei care povestesc, în scris sau pe reportofon, sunt foarte numeroşi, chiar dacă nu apar, alături de cei cinci coordonatori, pe copertă: Andrei Mihai (10 ani), Lila Passima (înotătoare de performanţă, în copilărie), Anca Stanciu sau Otilia Torsan sunt nume care ies în evidenţă, dintre zecile de "invitaţi" ai cărţii. Faptul că textele lor sunt neatinse, păstrând chiar şi erorile de exprimare/ortografie originare, e un plus de autenticitate: materialele strânse de antropolog pe teren nu trebuie alterate. Iată cum sună, de pildă, o poezie scrisă de un copil din clasa a IV-a: "Un emigrant e o pastilă pentru stomac / O fântână / Un emigrant e un fel de furător / Un om care emigranează".

Alături de amintirile la mâna a doua, în vitrină stau şi materiale în stare brută, a căror apariţie surprinzătoare are o savoare aparte: legea cercetaşei, reprodusă după o "carte a cercetaşei" din 1936, sau "legământul pionierului", pe care toţi cei născuţi până în '81 - '82 l-au şi semnat, probabil. Multe texte au valoare de document: "Jurnalul unităţii de pionieri din şcoala medie - Râşnov", plin de sintagme precum "misiune glorioasă şi nobilă", "viaţă veselă şi interesantă" sau "eroii căzuţi pentru apărarea patriei de jugul fascist", vorbeşte despre virusarea doctrinară a copilăriei, într-o lume cenuşie care nu pare deloc amuzantă. Compunerile copiilor născuţi în 1987 uimesc, dincolo de naivităţile vârstei, prin persistenţa unor clişee din comentariile profesorilor de limba română care predau "Fefeleaga" şi "La vulturi" foştilor pionieri: "De feicare dată când se naşte o viaţă se întâmplă un miracol. Viaţa însăşi este o minune, iar noi, femeile, primim de la viaţă cel mai frumos dar, acela de a fi mamă". Istoria recentă depăşeşte cei 15 de Coca-Cola şi de televizor color de după revoluţie şi cei 45 de ani cu gume Gumela şi cu televiziunea prietenă bulgară, ai comunismului. "Maestru al atelierului l-am avut pe domnul Ilie Georgescu, fiind cu cunoştinţe şi eforturi părinteşti pentru formarea de ucenici în lucrări practice şi teoretice", notează, în 1939, Trandafir Vanghelie, elev ucenic în clasa a III-a. Şi în aceste fragmente se simte o amprentă doctrinară, de altă factură: "sunt încântat de străjerie, care ne îndrumă pas cu pas spre o datorie către ţară, pe care o voi servi tot tipul meu, ca ostaş ordonat şi cinstit (...)", scrie, tot în 1939, un alt elev de clasa a III-a.

Privite separat, frânturile de realitate care compun matricea în care s-au turnat minţile bravilor fii şi fiice ai ţării, în ultimii 60-70 de ani, nu promit, în nici un caz, lucruri bune: cei care scapă din acest calvar, cu foame, blocuri cenuşii, bătăi, sloganuri, manuale clişeizate şi adulţi schilodiţi de ideologii şi de nevoi, nu vor fi nici liberi, nici fericiţi. Salvarea vine, ca întotdeauna, din puterea imaginaţiei de a schimba cutiile de tablă în comori fără preţ şi blocurile în palate. Iar ficţiunile coordonatorilor completează mesajul cărţii, transformând sordidul în miraculos.

(Cătălin Sturza, cronică preluată din Ziua, ianuarie 2006)