Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Semnele Împărăţiei


John A. McGuckin, traducere de Marian Rădulescu

05.06.2013
Editura Marineasa
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pr. John A. McGuckin
Semnele Împărăţiei. Antologie de studii biblice şi patristice
Editura Marineasa, 2003

Traducere de Marian Rădulescu
Ediţie îngrijită de Constantin Jinga


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Partea a II-a: Studii bizantine
Eschaton şi Kerygma
Ideea de Tradiţie Vie în gândirea Ortodoxă modernă
 
Tradiţia - în sensul ortodox cel mai larg - apare ca un sinonim pentru ceea ce mulţi teologi occidentali ar numi revelaţie. Clarificarea, de către noi, a acestei sinonimii, i-ar ajuta să înţeleagă ce vrem să spunem noi prin această noţiune şi totodată motivul pentru care ortodocşii atribuie caracterului sacru al Tradiţiei o importanţă atât de covârşitoare. Lazarus Moore se numără printre comentatorii ortodocşi moderni ai Tradiţiei care accentuează trăsătura ei lăuntrică a sfinţeniei, vorbind îndreptăţit despre "dinamica mântuirii" pe care Tradiţia o implică, slujindu-se de vocabularul animat al lui Irineu: "Prin Sfânta Tradiţie, Biserica Ortodoxă înţelege revelaţia divină dăruită de Dumnezeu poporului său, prin cuvintele sfinţilor profeţi şi apostoli. Această revelaţie divină este trupul adevărului pe care Dumnezeu Însuşi l-a revelat oamenilor, astfel ca ei să poată crede în El, să I se poată închina cu dreptate, să-L poată iubi şi slăvi şi să-I poată îndeplini vrerea cea sfântă"[1].
 
John Meyendorff, cu obişnuita sa claritate, aduce în discuţie distincţia între tradiţii şi Tradiţia care exprimă principiul lăuntric a vieţii trăite pentru mântuire. Meyendorff merge chiar mai departe decât Moore în încercarea lui de a pune în legătură într-un mod explicit Tradiţia cu principiul hristologic al mântuirii făpturilor (Biserica înţeleasă ca Trup al lui Hristos, manifestarea principiului euharistic al mântuirii Lumii). În legătură cu formele istorice pe care politica ecleziastă bizantină şi le asuma, el scrie: "Realizările lor erau împliniri istorice omeneşti, acceptate şi "primite" de Biserică drept manifestări ale Fiinţei Sale eterne divino-umane, dar această Fiinţă era prezentă numai în realitatea escatologică a Împărtăşaniei, regăsită în experienţa sfinţilor"[2]. Mitropolitul Filaret al Moscovei făcea aceeaşi distincţie când deosebea formele vizibile ale tradiţiilor de principiul lăuntric al sfinţeniei aflat la temelia Sfintei Tradiţii, care: "... nu constă numai în transmiterea vizibilă şi verbală a învăţăturilor, normelor, instituţiilor şi a ritualurilor; este în acelaşi timp o comunicare invizibilă şi autentică a harului şi a sfinţeniei"[3].
 
Florovsky, care a fost influenţat de Filaret în această privinţă, vede în Tradiţie procesul devenirii Bisericii întru Viaţa lui Hristos. Pentru el, prezenţa Înviată a lui Hristos ca Domn al Bisericii stă la temelia a tot ce este important în ceea ce priveşte Sfânta Tradiţie, luminând tot ce este viu şi mântuitor din tradiţiile bisericeşti: "Doar credinţa face ca formulele să fie convingătoare; doar credinţa face ca formulele să fie vii. Pare paradoxal, şi totuşi aceasta este mărturia celor înduhovniciţi: nimeni nu se foloseşte de Evanghelii dacă nu este mai întâi îndrăgostit de Hristos. Căci Hristos nu este un text, ci o Persoană Vie şi El trăieşte în Trupul Său, Biserica"[4].
 
Episcopul Papadopoulos se referă la acelaşi lucru când consideră Tradiţia drept acea taină dinamică şi mântuitoare a divinei "sălăşluiri" în Hristos. Aceasta este, pentru el, motivul de bază pentru care prezenţa Duhului Sfânt este însuşi semnul prezenţei Duhului Sfânt şi inima vieţii Bisericii, "fundamentul"[5] însuşi al Tradiţiei: "Numai în conştiinţa generală a Bisericii se poate reinterpreta dinamic esenţa credinţei, potrivit situaţiei în care ne este dat să ne aflăm. Aceasta este adevărata viaţă a Bisericii, viaţa noastră în Duhul Sfânt. În acest fel ne afirmăm credinţa tradiţională potrivit căreia, Biserica lui Hristos, în totalitatea membrilor Săi, reflectă viaţa sfântă a Dumnezeului Trinitar, ce caută să transfigureze, în Hristos, întreaga ordine creată. Credinţa mărturisită prin crezul nostru... vede în mărturia Duhului însăşi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru ce constituie, singură, adevărata Tradiţie. Sfânta Tradiţie este un proces divin, nu este al nostru ci al lui Dumnezeu, pornind de la soma până la deplinătatea lui pleroma. Sfânta Tradiţie nu este ceva static, păstrat în formule dogmatice, ci mişcarea dinamică a lui Dumnezeu în istorie la care omul participă ca parte a umanităţii depline a lui Hristos"[6].
 
Lossky numeşte această revărsare de har (sau de energie) divină lăuntrică taina comuniunii absolute, acea sobornicie duhovnicească resimţită în cadrul vieţii Bisericii care eliberează adevărata Tradiţie de toate arhaismele formale, redând-o în toată dinamica ei mântuitoare drept un consecvent şi cert "sensus fidelium": "Găsim de fapt în lucrările unor teologi din perioada romantică[7] pagini minunate de descriere a tradiţiei ca o plenitudine universală şi unde tradiţia nu poate fi deosebită de unitate, de universalitate... de caracterul apostolic sau de conştiinţa Bisericii care deţine certitudinea imediată a adevărului revelat"[8]. Tot el vorbeşte de această dinamică vie ca despre o realitate divină ce presupune iniţierea mistică a credinciosului ca într-o conştiinţă sacramentală: "De fapt, adevărul revelat nu este o literă moartă, ci un cuvânt viu: el poate fi dobândit numai în Biserică, prin iniţiere sacramentală în "taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi" (Col. 1.26)"[9]. Procesul tainic al sacramentelor vieţii duhovniceşti din Biserică este o analogie a acestei noţiuni extinse şi profunde a Tradiţiei înţeleasă ca un cifru, ca un sacrament al prezenţei a Duhului însuşi. Pentru Lossky, pătrunderea credinciosului în această iniţiere sacramentală (şi aici Lossky interpretează cât se poate de nuanţat sensul iniţial al Sf. Vasile) se compară cu înţelegerea adevăratei ştiinţe (gnosis), revelând creştinului Iluminat prezenţa fundamentală a Duhului Sfânt în chiar inima procesului Tradiţiei mântuitoare. Tradiţia este "methexis"-ul sau participarea Bisericii la viaţa Duhului lui Dumnezeu: Tradiţiile nescrise sau tainele bisericii amintite de Sf. Vasile formează, aşadar, hotarul cu Tradiţia şi ele îi evidenţiază unele trăsături. De fapt este vorba de participare la taina revelată printr-o iniţiere sacramentală. Este o cunoaştere nouă, o "cunoaştere a lui Dumnezeu" pe care omul o primeşte ca har; acest har este primit într-o "tradiţie" care, pentru Sf. Vasile, este mărturisirea Treimii la botez: o formulă sacră ce ne duce spre lumină[10]. Aici linia orizontală a "tradiţiilor" primite verbal de la Domnul şi transmise de apostoli şi urmaşii lor se intersectează cu Tradiţia verticală - comuniunea Duhului Sfânt - care deschide membrilor Bisericii o perspectivă infinită de taină în fiecare cuvânt al adevărului revelat. Astfel, pornind de la tradiţii ca cele prezentate de Sf. Vasile, vom merge mai departe până la a recunoaşte Tradiţia, care se deosebeşte de ele[11].
 
O idee asemănătoare se află în centrul doctrinei lui Florovsky despre Tradiţia fundamentală. Florovsky începe prin a atrage atenţia asupra trăsăturilor esenţiale ale adevăratei tradiţii ce participă în natura dinamică şi vitală a lui Dumnezeu. Mărturia Duhului, continua Sa progresie în dinamica Mântuirii, vocea şi prezenţa Sa în lume şi în special în Biserica lui Hristos, este semnul Tradiţiei: "Tradiţia nu se limitează la arheologia Bisericii. Tradiţia nu este o mărturie exterioară ce poate fi acceptată de un privitor din afara ei. Biserica, şi numai ea, este mărturia vie a tradiţiei; Tradiţia se poate simţi şi accepta cu credinţă numai din interior, din Biserică. Tradiţia este mărturia Duhului, neîntrerupta Sa revelaţie şi propovăduire a veştilor bune. Pentru membrii vii ai Bisericii nu există o altă autoritate istorică exterioară, ci doar vocea eternă, neîncetată a lui Dumnezeu - nu numai vocea trecutului, ci vocea eternităţii. Credinţa îşi caută temeliile nu doar în exemplul şi în moştenirea trecutului, ci în harul Duhului Sfânt, mărturisind de-a pururi, acum şi întotdeauna, în vecii vecilor. Aşa cum s-a exprimat admirabil Komiakov[12], "Nici oamenii şi nici o grupare de oameni din Biserică nu păstrează tradiţia sau scrierile Scripturilor, ci numai Duhul lui Dumnezeu care trăieşte în întreg corpul Bisericii."[13] Identificarea tainei fundamentale a Tradiţiei cu prezenţa Duhului mântuitor nu contrazice, de bună seamă, principiul hristologic mărturisit în cele de mai sus, căci El este Însuşi Duhul Hristosului Înviat care luminează dinamica interioară şi vitalitatea Bisericii Sale. Astfel că Florovsky poate exprima acelaşi sentiment sub formă hristologică: "Pentru a accepta şi înţelege tradiţia trebuie să trăim în cadrul Bisericii, să fim conştienţi de prezenţa dătătoare de har a Domnului din Biserică; trebuie să simţim suflarea Duhului Sfânt din ea. Putem spune pe bună dreptate că atunci când acceptăm Tradiţia prin credinţă, Îl acceptăm nemijlocit pe Domnul nostru, Care sălăşluieşte în mijlocul credincioşilor; Biserica este Trupul Său care nu poate fi separată de El"[14].
 
Punctul de legătură dintre creştinii credincioşi - atât individual, cât şi colectiv - precum şi prezenţa divină ce sălăşluieşte în mijlocul lor (ceea ce evoca Lossky printr-o imagine a punctelor de intersecţie verticală şi orizontală) sunt numite de majoritatea acestor gânditori drept o "comuniune spirituală" ce caracterizează viaţa tainică a Sfântei Tradiţii. Este un concept pe care l-a dezvoltat Mitropolitul John Zizioulas în influentul său studiu dedicat Bisericii[15]. Înaintea lui, Zernov scrisese şi el elocvent că Tradiţia este devenirea întru viaţă în cadrul acelei comuniuni: "Sfânta Tradiţie este identică cu acea cunoaştere a adevărului dată celor mântuiţi. Domnul Întrupat a transformat şi purificat neamul omenesc. Creştinii au mintea lui Hristos. Tradiţia este conştiinţa legăturii neîntrerupte de credinţă şi dragoste de care se bucură cei ce participă deplin la viaţa Bisericii care este Una, Sobornicească şi Apostolească"[16]. El s-a referit la principiul esenţial din cadrul acestui model oferit de tradiţia vie a sfinţeniei pe care Duhul o inspiră în Biserică, făcându-ne co-moştenitori, cu o neschimbată identitate în Hristos, de-a lungul istoriei sale îndelungi şi atât de diverse: "Sfântul Duh continuă să vegheze şi să reveleze acelaşi adevăr în fiecare epocă şi fiecărei naţii. Nu există deci o garanţie mai bună pentru creştini că se află pe drumul cel bun, decât păstrarea comuniunii cu sfinţii, cu credincioşii şi credincioasele generaţiilor trecute care au trăit în comuniune cu Duhul Sfânt"[17]. El a fost influenţat aici de un maestru al teologiei discernământului Duhului, Bulgakov, care se exprimase astfel: "Tradiţia nu este nici un fel de arheologie care, prin umbrele sale, uneşte prezentul de trecut, nici o lege - este faptul că viaţa Bisericii rămâne întotdeauna identică cu sine. Tradiţia capătă o valoare "normativă" tocmai datorită acestei identităţi. Şi pentru că acelaşi duh sălăşluieşte în fiecare om care participă la viaţa Bisericii, el nu se rezumă la a atinge tradiţia numai la suprafaţă, ci, în măsura în care acel om inspiră duhul Bisericii, el se este modelat de acel duh. Măsura acelui duh este măsura sfinţeniei sale. De aceea sfinţenia ca normă interioară obişnuia să determine ce anume constituia tradiţia Bisericii. Lumina sfinţeniei luminează astfel tradiţia"[18].
 
Eseul Pr. Lazarus Moore evidenţiază în aproape fiecare paragraf această sinonimie a Tradiţiei cu viaţa lăuntrică a sfinţeniei în cadrul Bisericii (sfinţenia membrilor ei pe măsură ce vin în contact cu taina sfinţeniei Dumnezeului ei). Pentru el, tradiţia sfinţeniei şi a ascezei pe care o presupune în mod constant pentru membrii Bisericii de pe pământ, este motorul dinamic al adevăratei Tradiţii, ce nu are nimic de a face cu inerţia şi îngustimea conservatoare: "A trăi în fluxul sfintei tradiţii în Împărăţia Domnului presupune căinţă, regenerare şi reînnoire veşnice de către Duhul Sfânt. Adevăratul tradiţionalist nu trăieşte în trecut, ci este deschis şi receptiv la vocea şi lucrarea Duhului de azi. Trăind în Duh el este la curent cu ceea ce Dumnezeu săvârşeşte acum"[19]. Şi iar: "(Tradiţia) nu este suma experienţei trecute, ci o experienţă vie a lucrării lui Dumnezeu din ziua de azi. Nu este dependenţă sterilă de trecut, ci dependenţă vie şi totală faţă de Duhul Sfânt"[20].
 
Şi Lossky scrie despre cum relaţia cu Duhul Sfânt presupune asceză şi o dinamică neobosită, progresivă, cerând adevăratului credincios asumarea stării de criză (Krisis) precum şi angajarea în ceea ce priveşte Împărăţia lui Dumnezeu, ce decurge din această judecată. El tratează chestiunea originii prin raportare la lecţiile istorice învăţate în procesul dezvoltării principiului "canonic": "Formarea relativ târzie, după câteva ezitări, a canonului scrierilor Noului Testament ne arată că Tradiţia nu este nicidecum un proces mecanic. Canonul este o mărturie a conştiinţei infailibile a Bisericii, nu un mecanism care, într-un mod infailibil, va face cunoscut Adevărul în afara şi deasupra conştiinţei individuale, în afara oricărei deliberări şi judecăţi. De fapt, dacă Tradiţia este o facultate de judecare în Lumina Duhului Sfânt, îi obligă pe toţi cei care doresc să cunoască Adevărul în cadrul Tradiţiei să facă eforturi neîncetate: nu se poate rămâne în Tradiţie dintr-o inerţie istorică, păstrând ca pe o "tradiţie primită de la părinţi" tot ceea ce, prin forţa obişnuinţei, este pe placul unei anumite sensibilităţi evlavioase. Dimpotrivă, tocmai prin înlocuirea acestui fel de "tradiţii" cu Tradiţia Duhului Sfânt din Biserică ne putem feri de riscul de a ne situa, în cele din urmă, în afara Trupului lui Hristos. Să nu credem, aşadar, că doar cea mai conservatoare atitudine este benefică şi nici că ereticii sunt întotdeauna "inovatori"."[21] Adevărata Tradiţie, fiind astfel aproape de prezenţa Domnului ei dumnezeiesc şi dătător de viaţă, este întotdeauna marcată de o energie vie şi vitalizantă. Aceasta face ca, într-un sens real, prezenta eră a Bisericii să nu fie nicidecum inferioară epocilor anterioare, nici măcar perioadei apostolice sau patristice. Nici nu se poate altfel, dacă Biserica este pe deplin egală cu sine în fiecare epocă şi este, în mod esenţial, semnul escatologic al mântuirii şi nu doar o instituţie istorică.
 
Florovsky dezvoltă ideea că Tradiţia cere trecutului şi prezentului Bisericii să fie "Homotimos", egale în statură, în timp ce Biserica vremurilor mai târzii este preocupată să păstreze autoritatea învăţăturilor apostolice: "Nu tot ce aflăm în Biserică datează din vremurile apostolice. Aceasta nu înseamnă că ar exista ceva revelat ce nu a fost "cunoscut" de către Apostoli; şi nici nu înseamnă că ceea ce este de dată recentă este mai puţin important sau convingător. Totul a fost dat şi revelat pe deplin încă de la început. La Cincizecime Revelaţia a fost desăvârşită şi nu admite alte completări până în Ziua Judecăţii şi a împlinirii ei definitive. Revelaţia nu a fost lărgită şi nici chiar cunoaşterea nu s-a înmulţit. Biserica nu Îl cunoaşte acum pe Hristos mai mult decât L-a cunoscut pe timpul Apostolilor. Mărturiseşte însă lucruri mai măreţe. Prin definiţiile sale descrie invariabil acelaşi lucru, dar în imaginea neschimbătoare mereu alte aspecte devin vizibile. Ea însă cunoaşte adevărul în aceeaşi măsură, în acelaşi fel ca în vechime. Identitatea experienţei este o formă de loialitate faţă de tradiţie. Loialitatea faţă de tradiţie nu i-a împiedicat pe Părinţii Bisericii să "creeze noi noţiuni" (aşa cum scrie Sf. Grigoire Nazianz) atunci când era trebuia apărată credinţa neschimbătoare"[22].
 
Vitalitatea, aşa cum este trăită în Biserică, nu trebuie raportată doar la sfinţenia membrilor ei, ci şi la necesara mărturisire a acelei sfinţenii (aşa cum sfinţenia lui Dumnezeu Se mărturiseşte spre mântuirea lumii în revelaţia Trinitară). Altfel spus, vitalitatea bogată în Duh a acestei Tradiţii se regăseşte cel mai pregnant în felul în care Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa kerygmatică. Lazarus Moore se exprimă succint astfel: "Tradiţia este autoritatea de a învăţa şi de a forma discipoli, de a mântui şi de a sfinţi, de a mărturisi Adevărul. Biserica mărturiseşte Adevărul nu privind nostalgic spre trecut, ci împărtăşind roadele experienţei ei"[23]. Aceeaşi idee este subliniată şi de Bulgakov care, cu o tărie de neclintit, refuză să subordoneze misiunea Bisericii contemporane oricărei generaţii anterioare. Deplina încredinţare cu care Biserica rosteşte cuvinte salvatoare din profunda ei experienţă a lui Dumnezeu este pentru el un semn al naturii dinamice şi vitale a Tradiţiei trăite. Bulgakov scrie despre toate acestea referindu-se la felul în care teologii de azi trebuie să-şi conceapă misiunea prin raportare la tradiţia bisericească: O conştiinţă religioasă personală, o gândire teologică personală caută să adâncească, să lărgească, să afirme, să-şi justifice credinţa şi s-o identifice cu percepţia supra-individuală a Bisericii. Această credinţă tinde să fie unită cu sursa ei primară, experienţa integrală a Bisericii, atestată de tradiţia bisericească. De aceea gândirea teologică, deşi individuală prin munca ei creativă şi perceperea ei în Biserică, nu poate şi nu trebuie să rămână individuală într-un mod egoist (căci aceasta este cauza ereziei, a dezbinării), ci ar trebui să tindă să devină o teologie a Tradiţiei şi să-şi găsească în ea justificarea. Teologia nu trebuie deci să repete cu alte cuvinte ceea ce există deja în tradiţie, aşa cum li se pare minţilor opace şi înguste, "scribii şi fariseii" din vremea noastră, ci dimpotrivă, gândirea teologică ar trebui să fie mereu nouă, vie şi creativă, căci viaţa Bisericii nu încetează niciodată, iar Tradiţia nu este literă moartă, ci duh dătător de viaţă. Tradiţia este vie şi creativă: este noul în vechi şi vechiul în nou"[24].
 
Şi Florovsky atrage atenţia asupra acestui semn primar al vitalităţii mărturiei kerygmatice a Bisericii - reflex al prezenţei Duhului, Astfel stând lucrurile, în pofida modalităţilor diferite în care este revelată, prezenta Kerygmă nu trebuie în nici un caz să se subordoneze Kerygmei trecutului, deşi este una cu aceea: "De aceea loialitatea faţă de tradiţie nu înseamnă doar împăcare cu trecutul, ci, într-un anumit sens, eliberare faţă de trecut, înţeles ca un criteriu formal exterior. Tradiţia nu este numai un principiu ocrotitor, conservativ. Este, întâi de toate, principiul creşterii şi regenerării. Nu este nici un principiu care caută restaurarea trecutului, folosind trecutul drept criteriu pentru prezent. O astfel de concepţie asupra tradiţiei este respinsă de istoria însăşi şi de conştiinţa Bisericii. Tradiţia este autoritatea de a învăţa, potestas magisterii, autoritatea de a mărturisi adevărul. Biserica mărturiseşte adevărul nu din amintire sau prin cuvintele altora, ci prin propria ei existenţă, prin experienţa ei neîntreruptă, prin deplinătatea ei universală"[25].
 
Mărturia contemporană a Bisericii este o mărturie a Vieţii Duhului Hristosului Înviat pe care Îl trăieşte. Kerygma mântuitoare nu poate fi deci localizată într-o anume epocă şi nici nu putem să îi acordăm prioritate doar la timpul trecut, fiind o taină escatologicală "re-trăită" de-a pururi în actualul Kairos al harului divin. Florovsky o spune astfel: "Scripturile au nevoie de interpretare. Nu frazarea, ci mesajul este esenţa lor. Iar Biserica este martorul veşnic, de Dumnezeu numit, al adevărului însuşi şi sensul deplin al acestui adevăr, pur şi simplu pentru că Biserica aparţine revelaţiei, ca Trup al Domnului Întrupat .... Acest martor însă nu este doar o ilustrare a trecutului, o amintire, ci mai curând o redescoperire continuă a mesajului adresat cândva sfinţilor şi păstrat prin credinţă de atunci şi până în zilele noastre. Mai mult chiar, acest mesaj este de-a pururi retrăit în viaţa Bisericii.... Mântuirea nu este numai anunţată sau proclamată în Biserică, ci mai cu seamă trăită. Istoria sacră continuă încă.... Finalitatea revelaţiei, telos-ul ei, nu s-a arătat încă"[26]. Tot el continuă apoi pe un ton profetic: "Istoria sacră a mântuirii este în plină desfăşurare. Este istoria Bisericii ca trup al lui Hristos. Duhul-Mângâietor sălăşluieşte deja în Biserică. Nici un sistem complet al credinţei creştine nu este încă posibil, misiunea Bisericii fiind departe de a se încheia. Iar Biblia este păstrată de Biserică drept o carte de istorie care să amintească credincioşilor de natura dinamică a revelaţiei divine, "la vremuri diferite, în feluri diferite"."[27] În mod esenţial, tocmai acest Sobornost duhovnicesc al întâlnirii credincioşilor cu Duhul Sfânt în cadrul istoriei ecleziastice, mărturisit de Kerygma sa activă în fiecare generaţie, este garanţia universalităţii Bisericii. Datorită comuniunii sale în Domnul, ea se află în comuniune şi cu sine de-a lungul vremii, prin formele diferite ale existenţei sale istorice. Florovsky îşi elaborează teoria din perspectiva teologiei îndumnezeirii (theosis) hristice: "Biserica este însăşi deplinătatea, continuarea unirii divino-umane (teantropice). Biserica este omenirea transfigurată şi regenerată. Sensul acestei regenerări şi transfigurări este că în Biserică omenirea devine una "într-un trup." (Efeseni 2.16)"[28]. Ceva mai încolo enunţă o idee similară celei enunţate de Bulgakov, scriind despre universalitate din perspectiva teologului sau creştinului chemat să împlinească porunca apostolică şi să-şi "unească gândul cu Hristos"[29]. În cele din urmă, îndumnezeirea ce se desăvârşeşte prin viaţa sfântului hrănit de Duhul Sfinţeniei, este sinonimă cu Adevărata Tradiţie: "Universalitatea nu presupune nicidecum negarea personalităţii, iar conştiinţa universală nu este nici generică şi nici rasială... universalitatea este o unitate concretă de gândire şi simţire. Universalitatea este stilul sau rânduiala sau situarea sau conştiinţa personală care se ridică la "nivelul universalităţii" .... Nu trebuie să spunem: "Fiecare în Biserică atinge nivelul universalităţii", ci "Fiecare poate şi trebuie şi este chemat să şl atingă." Nu este atins de fiecare şi nu de fiecare dată. În Biserică îl numim Doctori şi Părinţi pe cei care l-au atins pentru că de la ei aflăm nu doar slujirea lor personală, ci şi mărturia Bisericii; ei ne vorbesc din deplinătatea ei universală, din deplinătatea unei vieţi pline de har"[30].
 
Acea comuniune considerată sufletul Tradiţiei este astfel spaţiul duhovnicesc din taina lui Dumnezeu. Acest Sobornost - taina mântuitoare a Îndumnezeirii, după cum spuneau părinţii bizantini - constituie atât capacitatea bisericii de a-şi recunoaşte identitatea de la o generaţie la alta, cât şi aceea de a continua să-şi ofere Kerygma apostolească şi mântuitoare, ca dintr-un izvor tainic de apă vie, nu preluând cuvinte dintr-un depozitar prăfuit. În cele din urmă vedem cum acest aspect dual pe care îl îmbracă noţiunea de Tradiţie - de chestiune concret-canonică şi de taină fundamentală a mântuirii [tainele şi formele kerygmatice binecuvântate de Dumnezeu, ca şi Dumnezeul Cel Viu prezent în acele taine, în cele din urmă chiar taina Bisericii Lui] - cunoaşte împăcare şi armonie. Lossky o numeşte "dinamică a interdependenţei". \'Tradiţia\' (prezenţa Duhului dătător de viaţă al lui Hristos în Biserica Sa - factor motor care o alimentează cu energie şi viaţă generaţie după generaţie modelând umanitatea după mintea şi viaţa lui Hristos) şi "tradiţiile" bisericeşti au o legătură internă şi o dinamică flexibilă ce constituie o constantă provocare pentru Biserica timpului nostru:
 
Există o interdependenţă între Tradiţia Bisericii Universale (capacitatea de a cunoaşte adevărul în Duhul Sfânt) şi "învăţăturile părinţilor" (regula credinţei păstrată de Biserică). Nu putem să aparţinem Tradiţiei fără să îi acceptăm dogmele, la fel cum nu ne putem folosi de formulele dogmatice transmise de generaţii din dorinţa de a opune o "ortodoxie" formală fiecărei afirmaţii noi a Adevărului pe care viaţa Bisericii îl produce. Prima atitudine este aceea a inovatorilor revoluţionari sau a falşilor profeţi care păcătuiesc împotriva adevărului exprimat, împotriva Cuvântului Întrupat, în numele Duhului pe care îl revendică. A doua este aceea a formaliştilor conservatori, fariseii Bisericii care, în numele expresiilor obişnuite ale adevărului, se află în pericolul de a păcătui împotriva Duhului Adevărului[31].


[1] Moore 1984. pp. 3-4.
[2] Meyendorff. 1989. p. 377.
[3] Metropolitan Philaret, citat în Florovsky. Ways of Russian Theology. (Paris. 1937), p. 178.
[4] Florovsky. 1971. p. 14.
[5] Ceea ce presupun că reprezintă ceva asemănător sensului dat de Irineu noţiunii de \'Hupothesis\' .
[6] Papadopoulos. 1964. p. 101.
[7] Îi aminteşte pe Mohler şi pe Khomiakov.
[8] Lossky. (1967) 1975. p. 142.
[9] Ibid. p. 147.
[10] Vasile. De Sp. Sancto. 10.
[11] Lossky. (1967) 1975. pp. 147-148.
[12] Khomiakov. "Eseu despre Biserică" ET. WJ Birkbeck. Russia and the English Church. London. 1895. p. 198.
[13] Florovsky. 1971. p. 46.
[14] Ibid. p. 47.
[15] J. Zizioulas. Being as Communion. NY. 1985.
[16] Zernov. 1961. p. 97.
[17] Ibid. p. 97.
[18] Bulgakov. 1935. p. 26.
[19] Moore. 1984. p. 10.
[20] Moore. 1984. p.11.
[21] Lossky. (1967) 1975. pp. 155-156.
[22] Florovsky. 1971. pp. 49-50.
[23] Moore. 1984. p. 16.
[24] Bulgakov. 1935. p. 71.
[25] Florovsky. 1971. p. 47.
[26] Ibid. p. 26.
[27] Ibid. p. 36.
[28] Ibid. p. 39.
[29] Cf. Filipeni 2.5.
[30] Florovsky. 1971. p. 44.
[31] Lossky. (1967) 1975. p. 165.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer