Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru TIFF 2013: Când păşeşti pe scenă şi se aprinde reflectorul, simţi că zbori la propriu


Cătălina Miciu, un interviu cu Nicoleta Lefter

29.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O ador pe Nicoleta Lefter! Când am văzut-o în urmă cu 5 ani la Ploieşti, într-un spectacol de-ale lui Radu Afrim, a fost dragoste la prima vedere. S-a înfiripat apoi o idilă care mă face să îi văd toate spectacolele, să mă bucur nespus când mă întâlnesc aiurea cu ea pe stradă sau când o sun să îi spun un nimic şi să îi aud vocea voioasă. Cel mai mult îmi place la actriţa Nicoleta Lefter că joacă mult şi variat, că pare mereu neobosită şi plină de inspiraţie pe scenele pe care le populează cu personaje. Cel mai mult îmi place la Nicoleta Lefter că e o fântână de energie. O seară la teatru cu ea e o experienţă pe care o tot vrei repetată. Nu o să primeşti acelaşi lucru, dar aici e farmecul - o să o vrei să o tot vezi. Am scris odată că trebuie să mergem la spectacolele cu ea aşa cum trebuie să bem zilnic 2l de apă; am decis odată cu interviul ăsta că eu una aş face toate interviurile din lume cu ea. În cel de faţă s-a râs mult şi s-a băut vin de casă.


Cătălina Miciu: Faci foarte multe roluri. Cum de n-ai făcut până acuma şi film?
Nicoleta Lefter: Am făcut film, doar că foarte puţin; am lucrat mult şi la studenţi, la UNATC. Sunt câţiva studenţi cu care filmez de când erau ei anul I şi acuma sunt la master. Am mai făcut film sporadic cumva - la Coppola, când a venit în România, am avut un rol de figuraţie, după aia la Mungiu, în După dealuri, la nişte belgieni când au filmat în Bulgaria - acolo am avut vreo patru zile de filmare, dar tot aşa, o secvenţă mică. Consistent nu am făcut. Am fost foarte hotărâtă să fac film şi îmi doream foarte mult - am fost la destul de multe castinguri, m-au chemat oamenii că am o faţă destul de expresivă, numai că nu s-a întâmplat. Apoi m-am relaxat, am renunţat la ideea de a face film cu încrâncenare, mă duc la probe, nu refuz nici un fel de probă. La reclame merg numai dacă mă interesează subiectul, dacă am nevoie de bani şi dacă regizorul care face reclama îmi place. Am lucrat o reclamă cu Cristian Mungiu, care apoi m-a luat în După dealuri.
Între timp, m-am axat mult pe teatru; când am început să iubesc atât de mult teatrul încât să nu mai conteze nimic altceva, brusc au apărut nişte chestii - filmez pentru un proiect la TVR, apoi la Radu Potcoavă. E mare lucru să treci de la figuraţie la o replică, la două replici şi când treci la monoloage, deja înseamnă ceva. Acum, 10 pentru FILM - probabil m-au luat pentru că au fost în juriu critici de teatru care mă apreciază şi cărora vreau să le mulţumesc pentru încrederea acordată.

C.M.: Eşti destul de cunoscută - în ultimii ani în Bucureşti ai format în jurul tău o aură de roluri. Şi mai ales, experimentezi foarte mult.
N.L.: Asta pentru că nu refuz nici un proiect. Dar nici unul! Oricine mă cheamă, eu mă duc, şi dacă nu funcţionează, atunci mă opresc. S-a întâmplat până acum o singură dată - la o studentă la UNATC, dar pentru că aveam un program destul de încărcat, ei se mişcau greu; mi-a părut rău că i-am abandonat, dar era prea mult pentru mine, nu puteam să duc.

C.M.: Te implici în proiectele studenţeşti...
N.L.: Daaa, cu mare drag, pentru că îmi dau seama că acolo descopăr cele mai multe chestii legate de mine şi în acelaşi timp cred că e bine să te înconjuri de oameni tineri, asta ne ţine conectaţi la tot ce se întâmplă.

C.M.: Ce îţi dă ţie teatrul?
N.L.: În momentul de faţă îmi dă sensul vieţii. La un moment dat l-am pierdut şi acuma doar asta mă mai ţine. În fiecare nou proiect sunt oameni noi, eu sunt foarte curioasă de oameni noi şi mă hrănesc cu oameni noi. E incredibilă energia pe care ţi-o dau oamenii. Îmi plac oamenii mult mult mult.

C.M.: Contează premiile în meseria asta?
N.L.: Nu contează. Eu nici n-am primit (n.r.: râde). De fapt am primit un singur premiu - Premiul publicului la Maratonul Teatrului Independent, 2012 pentru rolul din Trei femei înalte. Am primit un sms că o să primesc premiul, că m-a votat publicul. Şi asta a fost fain, că dacă m-ar fi votat cineva care mă cunoaşte sau îmi este prieten nu ar fi fost acelaşi lucru. Dacă te votează publicul, e mare lucru, e cel mai important lucru. Vine unul şi îi schimbi viaţa şi te votează şi scrie acolo Nicoleta Lefter.

C.M.: Ai fani?
N.L.: Am foarte mulţi fani (n.r.: râde)! Şi ştii ce-i fain - că după fiecare spectacol pe care îl joc - cum am fost acuma la festivalurile de la Arad sau de la Caracal, sunt foarte curioasă să deschid Facebook-ul şi să văd câte un mesaj sau câte o cunoştinţă nouă în respectivul oraş. Asta e minunat - mai câştig câte un om, fac aşa, un fel de gaşcă de oameni, pe care nu-i vezi, dar ei sunt undeva acolo, spiritual se adună.

C.M.: Apropo de gaşcă de oameni. Eu am ajuns la tine după ce te-am văzut cam în toate spectacolele lui Radu Afrim. Eşti una dintre actriţele care a plecat ca actriţă-emblemă de-ale lui, apoi te-ai detaşat şi ai încercat şi alte lucruri. Cum ai resimţit asta, a fost o direcţie căutată?
N.L.: Lucrurile au fost împletite cumva. Eu nu m-am detaşat complet de Afrim. Oricând aş vrea să lucrez cu el. Pentru mine, Afrim e un om după care mă ghidez permanent, nu aş putea să îl pierd din vedere. Şi cred că şi el îşi doreşte acelaşi lucru de la actorii care lucrează cu el - să se ducă mai departe. Nu poţi să îl aştepţi pe Afrim din doi în doi ani să monteze cu tine, are şi el lumea lui şi trebuie să lucreze şi cu alţi oameni. Nu m-am detaşat complet, pur şi simplu am luat ce a trebuit de la el şi cu ce am învăţat mă duc în altă parte. Oricând revin la seva aia. Afrim-copac.

C.M.: Joci şi la teatre de stat, dar şi în baruri cu teatru. Percepi diferit publicul?
N.L.: Până acum un an aveam o teamă de cluburi, de jucat în baruri. Mi se părea că e total diferit de teatru şi că nu pot să mă detaşez de peretele ăla pe care ţi-l dă scena italiană. Dar încet-încet am intrat în proiecte şi am văzut că funcţionează; sincer mi se pare mult mai interesant decât la teatrul de stat unde eşti undeva pe scenă şi e o distanţă enormă între tine şi public, pierzi foarte mult din nuanţe. Fără să vrei se pierde, chiar dacă tu te concentrezi să transmiţi până la ultimul om din sală. Am început să devin adepta teatrului minimalist şi foarte aproape de spectator. Se simte altfel şi tu pleci mult mai încărcat şi simţi şi spectatorul mai prezent.

C.M.: Ai vreun ritual anume înainte să intri pe scenă?
N.L.: Igiena corporală e foarte importantă, apoi încep să mă încălzesc vocal, fizic, şi fără să spun o rugăciune înainte de a intra în scenă simt că nu funcţionez; mă bâlbâi, mă încurc, sunt defazată complet.

C.M.: E-o diferenţă mare între ce ai făcut pentru filme şi spectacolele de teatru?
N.L.: Sincer, îmi place mai mult la teatru. La film joci pentru cineva despre care presupui că o să te vadă la un moment dat. Scenariul vine cu o poveste, apoi regizorul cu interpretarea lui, după care interpretarea lui trebuie să o faci tu. Eu interpretez ceva deja din două direcţii. După care există montajul şi trece prin filtre şi de multe ori ceea ce vrei tu să transmiţi ajunge să fie cu totul şi cu totul altceva. La teatru e altfel, e impactul direct, acuma spui, acuma simţi. Cum te-ai simţit în clipa aia, aia e; şi cred că asta e mai adevărat. Dar probabil când o să am mai multă experienţă pe film o să îmi fie mult mai simplu să vorbesc despre asta şi o să şi înţeleg şi atunci tot ce vreau să transmit.

C.M.: Joci roluri foarte diferite - personaje din registre diferite. De unde pui carne pe personaj, de unde te inspiri?
N.L.: Pot să îţi dau exemplul cel mai clar - pentru rolul personajului C din Trei femei înalte m-am inspirat din tine. Repetam la spectacol, m-ai sunat, vorbeam cu tine la telefon şi mi-a sunat vocea ta într-un fel şi am zis da, asta e vocea personajului. Sunt foarte atentă la tot ce mişcă în jurul meu; mintea mea nu e atât de fabuloasă încât să construiască permanent; caut şi de la mine, asta e clar, dar îmi iau personaje din exterior care să îmi aducă mici elemente, detalii, trăsături, coafuri, gesturi, tonalităţi.
Înainte de spectacol îmi iau câteva clipe în care îmi aduc aminte de imaginea pe care mi-am creat-o pentru personajul respectiv, apoi intru automat, e ca o setare - apeşi pe pedală, ca şi cum te-ai urca în maşină, eu n-am carnet, dar îmi imaginez că aşa e. Apeşi pe pedală şi aia e. E destul de simplu şi în acelaşi timp complicat. E adevărat că uneori mi se întâmplă să ies după spectacol şi să fi fost foarte bine spectacolul, dar eu să fiu aşa goală şi tristă şi să merg - după fiecare spectacol plec pe jos acasă, şi mă apucă aşa o tristeţe şi un gol imens. Mă duc acasă, mă culc.

C.M.: Se umple golul cu somn?
N.L.: Da, eu mă tratez cu somn. Când sunt tristă sau deprimată, adorm instant. Simte organismul meu că trebuie să se culce. E esenţial somnul. Aşa m-am obişnuit şi aşa cred că e - când ţi-e cel mai rău trebuie să te culci. Te detaşezi de lumea asta concretă, te duci în altă parte, organismul se regenerează, mintea ţi-e mult mai clară apoi.

C.M.: Mergi la teatru ca spectator?
N.L.: Da, foarte mult. Tot ce prind şi tot ce pot să văd. Vin oamenii să mă vadă pe mine, mă duc să îi văd şi eu pe ei. Mă inspir de la ei. Nu poţi să trăieşti cuc, din ce te hrăneşti?! În ultima perioadă nu prea am mai fost, că am multe spectacole şi joc aproape 5 zile din 7. Dar nu mă plâng, pentru că asta mi-am dorit şi asta mă face fericită în momentul ăsta.

C.M.: Eşti într-o perioadă foarte înfloritoare.
N.L.: Da, mă gândesc dacă nu cumva urmează ceva nasol (n.r.: râdem hohotit).

C.M.: Când ai terminat facultatea... în 2006?
N.L.: Da, eu de 7 ani fumez.

C.M.: Spuse Nicoleta Lefter, aprinzându-şi o ţigară la ea în bucătărie. Aveai vreo imagine despre tine şi ce-o să faci mai departe?
N.L.: De mică am ştiut că o să fac lucruri care or să fie mai mari decât mine. Când am dat la facultate mă rugam să iau examenul şi să ajung şi eu actriţă într-un orăşel de provincie destul de modest, dar măcar să ajung. După ce am intrat, am început să cer să ajung undeva mai mult, să fiu o actriţă cunoscută, să fac multe roluri faine, după aia am început să cer să ajung la Bucureşti, că mi se părea că Bucureştiul e câmpul cu maci. După ce am ajuns aici, am zis că aş vrea să fiu cunoscută, după care am început să cer să fiu iubită de oameni şi am tot cerut şi am ajuns aici.

C.M.: Şi acuma ce ceri?
N.L.: Îmi doresc să întâlnesc pe cineva care să mă iubească foarte tare şi pe care să îl iubesc şi eu. Şi îmi doresc să fac meseria asta cât mai mult - să fiu destul de lucidă şi să întâlnesc oameni faini, pentru că îmi place de mor, îmi place mult mult. Nu aş putea să exist altfel; deşi am mai zis că poţi să faci altceva în viaţă, dacă mâine nu mai poţi să faci teatru, poţi să te apuci de făcut prăjituri, nu e aşa. Odată ce a intrat în tine, e acolo. Dacă nu simţi că ai păşit pe scenă şi se aprinde reflectorul şi eşti acolooo, of, e aşa de bine, simţi că zbori la propriu. Fracţiuni de secundă în care ai senzaţia că zbori. E senzaţional sentimentul ăla, cred că pentru fracţiunea aia de secundă fac teatru. Îţi dă putere. Dacă faci ce-ţi place, eşti atât de puternic, chiar dacă după ce ieşi de-acolo mergi acasă şi te culci, dar senzaţia aia e atât de faină, încât merită toţi banii din lume.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


0 comentarii

Spacer Spacer