Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua bunicilor


Diana Cuzic

22.06.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
N-am înţeles niciodată de ce printre atâtea zile inventate nu s-a inventat (încă) o zi a bunicilor. Cred că ar merita-o cu prisosinţă, având în vedere faptul că sunt indisolubil legaţi de cele mai frumoase zile ale copilăriei noastre. Îmi place să cred că fiecare dintre noi a avut un bunic sau o bunică preferată, refugiul în faţa "tiraniei" părinţilor, o sursă inepuizabilă de poveşti, alintări sau dulciuri date pe ascuns.
 
Eu una îmi aduc aminte cu plăcere de bunicii mei. La prima vedere n-ai fi spus că pot exista doi oameni mai diferiţi. Bunica vorbăreaţă, mereu cochetă, prea puţin prietenă cu bucătăria şi care toată copilăria a încercat, fără succes, să facă din mine o mică domnişoară perfectă. Bunicul mereu tăcut, fost militar, mereu la costum, pălărie şi baston, chiar şi atunci când se ducea până în piaţă să cumpere nişte lapte. Cu toate acestea, au fost împreună exact aşa cum se spune "la bine şi la greu". Şi nu vorbesc despre "greul" cu care ne alintăm noi acum, ci vorbesc despre refugiul din Basarabia din timpul războiului când nu le-a mai rămas nimic, despre cei şapte ani în care bunicul meu a fost închis ca deţinut politic de comunişti, despre anii de după când nu le-a fost prea uşor.
 
Despre anii aceia în care bunica a rămas singură cu doi copii de crescut, fără să ştie dacă soţul îi mai trăieşte sau nu, la noi acasă nu s-a vorbit niciodată. Ştiu doar, din vorbe auzite de la alţii că, la şapte ani după ce dispăruse fără urmă, bunicul s-a întors acasă, dar n-a avut curajul de a bate la propria poartă. S-a oprit undeva la un vecin şi a întrebat dacă Elena, adică bunica, s-a recăsătorit ori ba. În vremea aceea nu cred că te-ar fi condamnat cineva dacă ai fi renunţat să aştepţi şi ai fi încercat să-ţi refaci viaţa. Nu a fost cazul... Bunicul s-a întors acasă şi viaţa şi-a urmat cursul. Aşa am avut ocazia să îl cunoaştem şi noi copiii.
 
Ca să spun drept, uram vacanţele de vară petrecute la bunici. Locuiam în acelaşi oraş, dar ei la casă, şi drumul până acolo îl făceam în fiecare vară plângând de mă opreau oamenii pe stradă ca să mă întrebe ce-am păţit. Citeam de pe atunci uimirea de pe feţele lor când le spuneam că mă duc în vacanţă la bunici. Eram copil de la bloc, copil cu cheia la gât, pentru care praful maidanului, bicicleta, mingea pentru pătrăţica şi umblatul fără dat socoteală reprezentau paradisul. Mersul la bunici însemna ore de somn la prânz, mese la ore exacte, efortul bunicii de a mă dezbăra de toate băieţismele, într-un cuvânt, un adevărat coşmar. Recunosc că uitam repede de tragedia vacanţei la bunici pentru că acolo erau cireşii, vişinii, caişii şi spre toamnă strugurii din care ne înfruptam cu mare poftă. Mai erau apoi dimineţile în care mergeam cu bunicul la udat peticul lui de grădină, pe când soarele se punea să răsară. Eram un pitic şi un om trecut prin viaţă care nu aveau nevoie de cuvinte pentru a se simţi fericiţi. Mai erau apoi buzunarele pline de fructe ale aceluiaşi bunic, poveştile despre zilele de front şi despre eroismul câinelui său Lord.
 
Cât despre bunica, poate că bucătăria nu era punctul ei forte, dar ca orice doamnă a vremurilor sale învăţase să facă nişte dulceţuri şi compoturi de visez şi acum la ele. De la ea am învăţat că levănţica înlocuieşte cu succes naftalina, că nu ai nici o scuză să ieşi din casă, nici măcar până la colţ în capot, şi să fur butaşi de trandafiri. Da, da. Aţi citit bine. Să fur butaşi de trandafir. Bunica mea era o mare amatoare de trandafiri, având în faţa casei o adevărată grădină. În fiecare an plecam la plimbare prin cartiere în care, prin nu ştiu ce surse doar de ea ştiute, afla că sunt soiuri de trandafiri care îi lipsesc. Şi atunci doamna serioasă se transforma în hoţ, scoţând din geantă o foarfecă de grădină şi punându-mă să tai după instrucţiuni precise câte un mic butaş pe care apoi şi-l planta în propria grădină. Era mica ei formă de rebeliune. Bunica inventa şi cele mai frumoase poveşti pe care le-am auzit vreodată. Nu era doar o părere pentru că, bunicul, aşa taciturn cum era, se oprea din orice ar fi făcut şi venea şi el să asculte la fel de cuminte ca noi copiii. În tot timpul poveştii mâinile nu îi stăteau o clipă pentru că bunica reuşea să facă în tot acest timp nişte feţe de masă minunate, ştergare sau tot felul de alte mici nimicuri. Fie vorba între noi, mama le ura teribil. La noi acasă stăteau dosite într-un dulap. De fiecare dată când afla că bunica urmează să vină în vizită,  mama suna acasă şi ne spunea sa nu uităm cumva să scoatem faţa de masă a bunicii şi să o punem pe masa din sufragerie. Ne executam urgent pentru că ştiam ce tragedie ar fi fost să nu o găsească acolo...
 
Bunica a fost şi prima persoană care m-a dus la biserică, cea care m-a învăţat Tatăl nostru şi cum să mă rog. Tot ea a fost cea care a suportat primele mele forme de rebeliune împotriva religiei, atunci când m-am apucat a mă ruga ca indienii la Manitou. Eram în faza Winnetou... Mi-a acceptat cu eleganţă toate excesele în afară de unul: lipsa aplecării mele spre a fi o domnişoară. În fiecare vară ne dădea comandă de rochiţe pe care urma apoi să le purtăm când mergeam la fotograf ca să imortalizăm momentul. Invariabil, eram în rochiţă, cu adidaşi şi cu picioarele strâmbate în fotografie. Era mare lucru pe vremea aceea să faci fotografii de genul acesta şi eu, inevitabil, i le stricam în fiecare an. Nu cred că m-a iertat vreodată pentru asta. Chiar şi după ce am crescut şi am fost să i-l prezint pe prietenul meu de atunci tot nu s-a putut abţine din a-mi spune că o doamnă nu umblă niciodată în pantaloni.
 
Erau zile magice, fiecare specială in felul ei, cu ecouri dintr-altă lume, zile pe care le uitam după ce mă întorceam acasă. A trebuit să cresc, să ajung sa îi cunosc ca adult atât cât mi-a mai permis timpul ca să îmi dau seama că fiecare dintre ei şi-a pus amprenta asupra devenirii mele ca om, asupra a ceea ce am ales să fiu. De aceea cred că ar trebui să le dedicăm dacă nu o zi măcar un fior de aducere aminte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • si...
    Undeva, 22.06.2013, 00:10

    Si daca am fi o lume din bunici si din copii, si de-am iubi si-am ierta cum doar batrinii stiu s-o faca, si de-am fi cind n-am fi si de ne-ar impinge doar gindul ca orice miine e un miracol in ce lume-am trai?

Spacer Spacer