Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Farmecul discret al vieţii conjugale


Douglas Kennedy, traducere de Lidia Grădinaru

27.11.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Douglas Kennedy
Farmecul discret al vieţii conjugale
Editura Trei, 2013

Traducere de Lidia Grădinaru
Colecţia Fiction Connection



*****
Intro
 
Douglas Kennedy s-a născut în Manhattan în 1955, dar a călătorit enorm, locuind mai mulţi ani în Australia, apoi în Irlanda. După câteva piese radio pentru BBC şi o piesă de teatru, a publicat o carte de memorii de călătorie dedicată experienţelor sale în Egipt, intitulată Beyond the Pyramids. A urmat o perioadă jurnalistică în care a scris pentru publicaţii importante: The Sunday Times, The Sunday Telegraph, The New Statesman, precum şi pentru ediţiile britanice ale revistelor Esquire şi GQ. A debutat în proza de ficţiune cu romanul Dead Heart, în 1994.
Romanele sale - The Big Picture, The Job, Leaving the World, The Pursuit of Happiness, A Special Relationship, State of the Union, Temptation, Woman in the Fifth -, traduse în peste 22 de limbi, au înregistrat un succes uriaş de piaţă şi s-au bucurat deopotrivă de aprecierea masivă a criticii. În 2006, lui Douglas Kennedy i s-a decernat distincţia de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, iar în 2009 a primit Grand Prix du Figaro, acordat de cotidianul Le Figaro.
 
*
 
În timp ce mulţi studenţi americani din anii 1960 participau la marşuri împotriva războiului, luau droguri halucinogene şi erau adepţii amorului liber, Hannah Latham, fiica unui faimos profesor universitar ultraradical şi al unei pictoriţe foarte cultivate, nu vrea decât să se căsătorească cu iubitul ei, viitor doctor, şi să trăiască în provincie o viaţă convenţională. Tânărul cuplu şi băieţelul lor nou-născut se stabilesc într-un orăşel din statul Maine, însă Hannah ajunge să se simtă curând izolată şi plictisită de visul ei de fată cuminte. Într-o bună zi, în lipsa soţului, un tânăr - veche cunoştinţă de pe vremea studenţiei - apare în oraş, schimbându-i lui Hannah viaţa pentru totdeauna...

O carte pe care n-o poţi lăsa din mână, cu un suspans bine dozat, scrisă cu măiestria unui autor de romane poliţiste.

De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut romanele Nu pleca..., O relaţie specială, Jocurile destinului şi Tentaţia.

O femeie se trezeşte prizoniera unei vieţi prea convenţionale şi a micului ei act de rebeliune, ale cărui consecinţe o hăituiesc peste zeci de ani.
Farmecul discret al vieţii conjugale este un roman despre limita dintre viaţa privată şi viaţa publică, despre imensa prăpastie dintre părinţi şi copii şi despre felul în care nu poţi scăpa niciodată cu adevărat de trecutul tău. De asemenea, constituie şi o analiză a moravurilor societăţii contemporane, în care mass-media poate distruge vieţi în câteva ore.

"Kennedy este neîntrecut în a crea personaje feminine pline de rafinament, dar bântuite de frământări. Stilul său emoţionează şi captivează deopotrivă." (Daily Mirror)

***
Fragment
 
După ce a fost arestat, tata a ajuns faimos.
 
Era în 1966 - şi tata (sau John Winthrop Latham, cum era cunoscut de toată lumea în afară de fiica lui) a fost primul profesor de la universitatea din Vermont care s-a pronunţat deschis împotriva războiului din Vietnam. În acea primăvară, a condus un protest la care a luat parte tot campusul şi care s-a soldat cu o demonstraţie în faţa clădirii administraţiei. Tata a condus trei sute de studenţi care, timp de treizeci şi şase de ore, au blocat în mod paşnic intrarea, fapt ce a determinat încetarea activităţii administrative a universităţii. În cele din urmă, au fost chemate poliţia şi Garda naţională. Protestatarii au refuzat să plece, iar tata a fost arătat la televiziunea naţională cum era dus la puşcărie.
 
La vremea respectivă asta a fost o ştire importantă. Tata fusese instigatorul uneia dintre primele manifestări de protest paşnic în rândul studenţilor împotriva războiului, şi imaginea acestui venerabil yankeu solitar cu sacou de tweed şi cămaşă albastră cu guler răsfrânt gen oxford, luat pe sus de câţiva soldaţi ai statului Vermont, a ajuns în telejurnalele din întreaga ţară.
- Tatăl tău e grozav! mi-a spus toată lumea la liceu în dimineaţa de după arestarea lui.
 
Doi ani mai târziu, când am început anul întâi la universitatea din Vermont, chiar şi menţionarea faptului că eram fiica profesorului Latham provoca aceeaşi reacţie.
- Tatăl tău e grozav!
 
Iar eu dădeam din cap şi spuneam:
- Mda, e cel mai tare.
 
Să nu mă înţelegeţi greşit, îmi ador tatăl. L-am adorat întotdeauna şi îl voi adora mereu. Dar când ai optsprezece ani - cum aveam eu în '69 - şi vrei cu disperare să îţi făurăşti cât de cât o identitate, iar tatăl tău s-a transformat în Tom Paine-ul oraşului tău natal şi al colegiului tău, te poţi pomeni uşor transformat într-un pitic de virtuoasa lui umbră lungă şi subţire.
 
Aş fi putut să scap de înaltul său profil moral transferându-mă la altă şcoală. În loc de asta, la mijlocul anului doi am făcut al doilea lucru cel mai bun: m-am îndrăgostit.
 
Dan Buchan nu era deloc ca tata. În vreme ce tata avea pregătirea beton de membru al celui mai puternic grup al societăţii - Choate, Princeton, apoi doctoratul la Harvard -, Dan era dintr-un orăşel obscur din partea de nord a statului New York, pe nume Glens Falls. Tatăl lui se ocupa cu lucrările de întreţinere a şcolilor din localitate, răposata lui mamă avusese un mic salon de manichiură în oraş, iar Dan era primul membru al familiei lui care urma colegiul, ca să nu mai spun de facultatea de medicină.
 
Era şi un tip timid. Nu domina niciodată o conversaţie, nu se impunea niciodată într-o situaţie. Dar era un ascultător grozav - mereu mult mai interesat de ce aveai tu de spus. Îmi plăcea asta. Iar blânda lui reticenţă mi se părea ciudat de atrăgătoare. Era serios şi, spre deosebire de toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut atunci la colegiu, ştia exact încotro mergea. La a doua noastră întâlnire, după o bere sau două, mi-a spus că pur şi simplu nu voia să intre într-un domeniu important şi ambiţios precum neurochirurgia. Şi că nici vorbă să aleagă o specialitate din care să facă bani frumoşi precum dermatologia. Nu, el avea în vedere medicina de familie.
- Vreau să fiu un doctor mărunt de ţară, nimic mai mult, a spus el.
 
Studenţii din primul an la medicină munceau treisprezece ore pe zi, iar Dan studia non-stop. Contrastul dintre noi era cum nu se poate mai evident. eu aveam ca specialitate engleza şi mă gândeam la o carieră didactică după absolvire. Dar era la începutul anilor şaptezeci şi dacă nu toceai pentru medicină sau drept, ultimul lucru la care te gândeai era "viitorul".
 
Dan avea douăzeci şi patru de ani când l-am cunoscut, dar diferenţa de vârstă de cinci ani nu era uriaşă. De la început mi-a plăcut că părea mult mai hotărât şi matur decât oricare dintre băieţii cu care mă văzusem înaintea lui.
 
Nu că aş fi ştiut mare lucru despre bărbaţi. În liceu avusesem un iubit pe nume Jared - care era savant şi într-o anumită măsură priceput la arte şi care mă adora total, până a intrat la universitatea din Chicago şi a fost clar că niciunul dintre noi nu voia să susţină o chestie la mare distanţă. Apoi, în primul semestru la colegiu, am avut singurul flirt scurt cu anormalitatea, când am început să mă văd cu Charlie. La fel ca Jared, era foarte dulce, foarte citit, bun vorbitor şi "creator" (ceea ce, pentru Charlie, însemna compunerea unui mare volum din ceea ce era - chiar şi pentru ochii mei impresionabili de fată de optsprezece ani - poezie cu adevărat ermetică şi plicticoasă). Se droga la greu, fiind unul dintre băieţii ăia care fumează de obicei o ţigară cu marijuana la cafeaua de la micul dejun. O vreme, asta nu m-a deranjat - chiar
 
dacă niciodată nu m-a interesat cu adevărat activitatea lui. Totuşi, privind retrospectiv, am avut nevoie de această scurtă coborâre în dezmăţ. Era în '69 şi dezmăţul era în vogă. Dar după trei săptămâni de acomodare cu salteaua de pe podeaua camerei în care locuia Charlie - şi cu monologurile lui din ce în ce mai confuze şi aiurite, din cea mai profundă stare de ameţeală tâmpă dată de droguri - a fost o seară când m-am dus la el şi l-am găsit arzând gazul cu trei prieteni, făcând poştă o ţigară uriaşă cu marijuana, în timp ce în boxe bubuia The Grateful Dead.
- Hei..., mi-a spus el, apoi s-a cufundat în tăcere.
 
Când l-am întrebat peste zgomotul muzicii dacă vrea să iasă la un film, a spus iarăşi doar "hei", deşi a continuat să dea din cap cu înţelepciune, de parcă tocmai îmi dezvăluise un mare şi profund secret karmic despre misterele ascunse ale vieţii.
 
N-am mai zăbovit acolo, ci m-am retras în campus şi am ajuns la union, bând singură şi tacticoasă o bere, în timp ce atacam cu nădejde un pachet de ţigări Viceroy. Pe la a treia ţigară, a apărut Margy. Era cea mai bună prietenă a mea - o fată isteaţă din manhattan, subţire şi mlădie, cu o claie mare de păr negru cârlionţat. Crescuse la vest de Central Park şi urmase şcoala potrivită (Nightingale Bamford) şi era super deşteaptă. Dar, cum recunoştea ea însăşi, era "atât de bâtă când era vorba să deschidă o carte", încât a ajuns la o universitate de stat din Vermont. "nici măcar nu le am cu schiatul."
- Pari sictirită, a spus ea, aşezându-se, apoi a scuturat un Viceroy din pachetul meu şi l-a aprins cu chibritul-plic de pe masă. O seară amuzantă cu Charlie?
 
Am dat din umeri.
- Obişnuitul spectacol ciudat în grupul ăla al lui?
- Îhî.
- Ei bine, cred că faptul că e drăguţ compensează...
 
S-a întrerupt la mijlocul frazei, trăgând adânc din ţigară.
- Continuă, am spus, termină propoziţia.
 
Încă un fum lung, îngândurată.
- Tipul e drogat în orice clipă din zi. Ceea ce nu-l prea ajută să folosească vorbe cu mai mult de o silabă, nu?
 
M-am pomenit râzând fiindcă, în autenticul stil din New York, Margy pusese direct degetul pe rană. Era nemilos de sinceră şi privitor la ceea ce considera a fi limitele ei... şi la motivul pentru care, după trei luni din primul nostru an de studenţie, era tot fără iubit.
- Toţi tipii de aici sunt fie ahtiaţi după schiat - ceea ce, conform dicţionarului meu, este sinonim cu plictisitor... fie sunt genul de capete drogate care şi-au transformat creierul în şvaiţer.
- Hei, asta nu-i pe viaţă, am spus, încercând să mă apăr.
- Nu vorbesc despre Domnul Personalitate al tău, scumpico.
- Crezi că ar fi distrus dacă i-aş da papucii?
- Oh, te rog! Cred că ar trage trei fumuri de marijuana din ţeava aia tâmpită a lui, şi ar uita de asta înainte să expire a doua oară.
 
Totuşi, mi-a mai luat câteva săptămâni să pun punct.
 
Detest să indispun oamenii şi vreau mereu să fiu plăcută. Ăsta era un lucru pentru care mama mă certa - deoarece fiind şi ea new-yorkeză (şi fiind mama mea), era la fel de directă când era vorba să-mi spună ce gândea.
- Să ştii că nu întotdeauna trebuie să fii Domnişorica Popularitate, mi-a spus ea odată când eram în prima clasă de liceu şi m-am plâns că n-am câştigat un loc în Consiliul elevilor. Şi faptul că nu te integrezi în gloata care face galerie mi se pare un lucru grozav. Pentru că e chiar în regulă să fii deştept.
- O medie 8 nu înseamnă că eşti deştept. Înseamnă că eşti mediocru.
- Am avut în liceu o medie 8. Şi am considerat-o bunicică.
 
Şi, la fel ca tine, aveam doar câteva prietene şi n-am prins echipa de majorete.
- Mamă, la tine la şcoală nu erau majorete.
- În regulă, deci n-am intrat în echipa de şah. Ce vreau să spun eu e următorul lucru: fetele populare din liceu sunt de obicei cele mai puţin interesante... şi întotdeauna sfârşesc prin a se mărita cu stomatologi. Şi nici eu, nici tatăl tău nu te considerăm mediocră. Dimpotrivă, eşti vedeta noastră.
- Ştiu, am minţit.
 
Fiindcă nu mă simţeam ca o vedetă. Tata era vedetă - marele erou radical de neîngenuncheat -, iar mama putea să spună istorioare despre hoinăreala ei cu de Kooning şi Johns şi Rauschenberg şi Pollock şi toţi ceilalţi simandicoşi din Şcoala de la new York de după război. Avusese expoziţii la Paris, şi încă mai vorbea franceza, şi preda cu jumătate de normă la secţia de artă a universităţii, şi părea al naibii de realizată şi sigură pe ea. În vreme ce eu chiar nu aveam niciun talent, nemaivorbind de soiul de pasiune care îi mâna în viaţă pe părinţii mei.
- De ce nu-ţi dai o şansă? spunea mama. Nici n-ai început să trăieşti, darămite să descoperi la ce eşti bună.
 
Şi apoi o întindea în grabă la un miting al asociaţiei artiştii din Vermont Împotriva Războiului, al cărei, fireşte, purtător de cuvânt era.
 
Asta era caracteristica mamei - era mereu ocupată. Şi în mod cert nu era genul care să dea reţete de friptură înăbuşită la cuptor şi să facă prăjiturele pentru cercetaşe şi să coasă costume pentru spectacolele de Crăciun. De fapt, mama era cea mai catastrofală bucătăreasă din toate timpurile. Chiar nu-i păsa câtuşi de puţin dacă scotea spaghetele din oală pe jumătate ţepene, sau dacă terciul de ovăz de la micul dejun era un talmeş-balmeş de cocoloaşe întărite. iar când era vorba de treburile casnice... ei bine, s-o spun aşa, de la vârsta de treisprezece ani, am hotărât că era mai simplu să le fac eu.
 
Schimbam aşternuturile de la toate paturile, spălam rufele tuturor şi comandam produsele de băcănie săptămânale. Nu mă deranja să coordonez totul. Asta îmi dădea un sentiment de responsabilitate. Şi, oricum, îmi plăcea să fiu organizată.
- Chiar îţi place să te joci de-a gospodăria, nu-i aşa? a spus odată mama când am venit pe neaşteptate de la colegiu să fac curăţenie în bucătărie.
- Hei, fii recunoscătoare că e cineva pe aici căruia îi place. Totuşi, părinţii mei nu mi-au impus niciodată interdicţii de a ieşi din casă după o anumită oră, nu mi-au spus niciodată ce să nu port, nu m-au obligat niciodată să fac ordine în camera mea. Dar poate nu a fost nevoie. Niciodată nu stăteam în oraş până foarte târziu, nu purtam niciodată haine hippy (preferam fuste scurte), eram mult mai ordonată ca ei.
 
N-au făcut tămbălău nici chiar atunci când, la şaptesprezece ani, m-am apucat de fumat.
- Am citit în The Atlantic un articol în care scria că ţigările pot cauza cancer, a spus mama când m-a găsit ascunzând pe furiş un chiştoc pe veranda din spatele casei. Dar sunt plămânii tăi, puştoaico.
 
Prietenele mă invidiau pentru părinţi atât de îngăduitori. Ele făceau comentarii răutăcioase despre politica lor radicală şi despre faptul că acoperişul de şindrilă roşie ca în New England al casei noastre era plin de ciudatele picturi abstracte ale mamei. Însă preţul pe care îl plăteam pentru o astfel de libertate era neîntreruptul sarcasm al mamei.
- Prinţul Nu Chiar Aşa de Inteligent, a spus ea după ce părinţii mei l-au cunoscut pe Charlie.
- Sunt sigur că e doar o chestie trecătoare, a spus tata.
- Sper.
- Toată lumea are nevoie de cel puţin o idilă cu un tăntălău, a spus el, zâmbindu-i amuzat mamei.
- De Kooning nu era tăntălău.
- Era veşnic nehotărât.
- N-a fost o idilă. A fost doar o treabă de două săptămâni...
- Hei, să ştiţi că sunt în cameră, am spus, deloc mirată de faptul că reuşiseră cumva să facă abstracţie de mine, dar un pic uimită să aflu că mama fusese cândva iubita lui Willem de Kooning.
- Suntem conştienţi de asta, Hannah, a spus mama, calm. Doar că timp de aproximativ un minut conversaţia a deviat de la tine. Au! Asta era tipic mamei. Tata mi-a făcut cu ochiul, ca pentru a spune "Ştii că nu vorbeşte serios". Dar treaba era că vorbea serios. Dar, fiind Fată Cuminte, n-am izbucnit într-o furie de adolescentă. Am înghiţit pur şi simplu hapul - ca de obicei.
 
Când a fost vorba să îmi încurajeze independenţa, mama m-a îndemnat să urmez un colegiu departe de Burlington şi m-a muştruluit că sunt un adevărat animal de casă când m-am hotărât să merg la universitatea din Vermont. A insistat să stau la cămin în campus.
- Era şi timpul să fii alungată din cuib, a spus ea.
 
Unul dintre lucrurile pe care eu şi Margy le aveam în comun era mediul familial încurcat - taţi de origine anglo-saxonă şi protestantă şi mame evreice, dificile, care păreau să ne găsească mereu necorespunzătoare.
- Măcar mama ta îşi mişcă fundul şi se ocupă de artă, a spus Margy. Pentru mama, să îşi facă manichiura este o importantă realizare personală.
- Îţi faci vreodată griji că nu te prea pricepi la nimic?
- Mai tot timpul. Adică, mama îmi tot reaminteşte că am fost îndelung pregătită pentru Vassar şi am sfârşit în Vermont.
 
Şi eu ştiu că lucrul pe care îl fac cel mai bine e să cerşesc ţigări şi să mă îmbrac ca Janis Joplin... aşa că nu sunt chiar Domnişoara Ce Dă pe Dinafară de Încredere în sine. Dar tu ce ai pe conştiinţă?
- Uneori am impresia că părinţii mei mă privesc ca pe un stat separat, autonom... şi o mare dezamăgire.
- Îţi spun ei asta?
- Nu în mod direct. Dar ştiu că nu sunt chiar ideea lor de poveste de succes.
- Hei, ai optsprezece ani. Trebuie să fii împrăştiată... nu că te-aş face eu aşa.
- Trebuie să mă adun.
 
Margy s-a înecat, scoţând o trombă de fum.
- Oh, mă laşi? a spus ea.
 
Dar eu eram hotărâtă să mă adun - să câştig interesul părinţilor mei şi să le arăt că sunt o persoană serioasă. Astfel că, drept prim pas, am început să iau studenţia în serios. În majoritatea serilor stăteam la bibliotecă până la zece şi citeam foarte mult suplimentar - mai ales pentru un curs ce se chema Jaloanele literaturii Beletristice din secolul al nouăsprezecelea.
 
Citeam Dickens şi Thackeray şi Hawthorne şi Melville şi chiar George Eliot. Dar dintre toate cărţile pe care a trebuit să le citim pentru cursul din acel prim semestru cea care m-a captivat cu adevărat a fost Madame Bovary a lui Flaubert.
- Dar e al naibii de deprimantă, a spus Margy.
- Tocmai asta-i ideea, am spus. oricum, motivul pentru care e deprimantă este că e foarte reală.
- Numeşti reală toată aiureala aia romantică în care se bagă eroina? Vreau să spun că e cam nătângă, nu-i aşa? Se mărită cu tipul ăla plicticos, se mută într-un orăşel plicticos, apoi se aruncă în braţele soldatului ăluia linguşitor care o vede doar ca pe o saltea, nimic mai mult.
- Mie mi se pare destul de reală. Oricum, esenţa romanului e că cineva se foloseşte de o idilă ca mod de a scăpa de plictiseala din viaţa lui.
- Şi ce mai e nou? a spus ea.
 
Tata, pe de altă parte, părea interesat de pasiunea mea pentru carte. luam unul dintre prânzurile noastre foarte ocazionale în afara campusului (oricât îl adoram, nu voiam să fiu văzută mâncând cu tata la union), clefăind budincă de moluşte la o mică braserie din apropierea universităţii. I-am spus că îmi plăcea foarte mult cartea şi că o consideram pe Emma Bovary "o adevărată victimă a societăţii".
- În ce fel? a întrebat el.
- Păi, în felul în care se lasă prinsă în capcană într-o viaţă pe care nu o vrea, şi credinţa ei că faptul de a se îndrăgosti de altcineva îi va rezolva problemele.
 
Mi-a zâmbit şi a spus:
- E foarte bine. E un punct de vedere pertinent.
- Ce nu pricep eu e de ce a ales suicidul drept cale de scăpare; de ce nu a fugit pur şi simplu la Paris, de exemplu.
- Dar tu o vezi pe emma din perspectiva unei americance de la sfârşitul anilor 1960, nu ca pe o femeie prinsă în capcana convenţiilor din vremea ei. Ai citit The Scarlet Letter, aşa-i?
 
Am dat din cap.
- Ei bine, poate că în ziua de azi ne întrebăm de ce Hester Prynne a acceptat să umble prin Boston cu o literă a, mare, pe piept, şi a trăit în mod constant cu ameninţarea clericilor puritani că îi iau copilul. am putea întreba de ce nu şi-a luat pur şi simplu fata şi n-a fugit în altă parte. Dar în mintea ei, întrebarea a fost: unde pot să mă duc? Pentru ea nu exista cale de scăpare de pedeapsa ei - fapt pe care aproape îl considera a fi destinul ei. acelaşi lucru e şi cu emma. ea ştie că, dacă fuge la Paris, în cel mai bun caz va sfârşi trăind din munca de cusătoreasă sau din altă slujbă deprimantă petit bourgeoise - fiindcă societatea din secolul al nouăsprezecelea era foarte neiertătoare cu femeia măritată care fugea de responsabilităţile ei.
- Prelegerea asta ţine mult? am întrebat râzând. Fiindcă la două am curs.
- Tocmai ajungeam la esenţă, a spus tata, zâmbind.
 
Iar esenţa e că fericirea personală nu conta câtuşi de puţin.
 
Flaubert a fost primul mare romancier care a înţeles că toţi trebuie să ne luptăm cu închisoarea pe care ne-o creăm.
- Chiar şi tu, tată? am întrebat, surprinsă să-l aud recunoscând asta.

A zâmbit melancolic, ca de obicei, şi s-a uitat în farfuria lui cu budincă.
- Toată lumea se plictiseşte din când în când, a spus el. Apoi a schimbat subiectul.
 
Nu era prima dată când tata dădea de înţeles că lucrurile nu stăteau chiar perfect cu mama. Ştiam că se ceartă. Mama, crescută în Brooklyn, era gură-bogată şi îi sărea iute ţandăra când ceva o enerva. Tata - credincios rădăcinilor lui din Boston - ura confruntările publice (care nu implicau mulţimi pline de adoraţie şi ameninţarea arestării). Aşa că, de îndată ce pe mama o apuca unul dintre accesele ei de furie, el avea tendinţa să fugă şi să se pună la adăpost.
 
Când eram mai mică, aceste certuri mă tulburau. Dar, când am crescut, am început să înţeleg că, în esenţă, părinţii mei se înţelegeau - că relaţia lor era ciudat de volatilă, dar funcţiona, poate fiindcă erau fantastic de deosebiţi. Şi, deşi probabil mi-ar fi plăcut să-i fi avut mai mult în preajmă în copilărie, un lucru pe care l-am învăţat din căsnicia lor uneori furtunoasă, cu accente de independenţă, a fost că nu e nevoie ca doi oameni să se sufoce unul pe celălalt pentru a face o relaţie să meargă. Însă atunci când tata a făcut aluzie la un anumit nivel de plictiseală conjugală, mi-am dat seama de altceva: niciodată nu ştii ce se petrece cu doi oameni... poţi doar să faci speculaţii.
 
Tot aşa cum poţi doar să faci speculaţii de ce o femeie ca Emma Bovary a crezut că iubirea ar fi răspunsul la toate problemele ei.
- Din cauză că femeile, în marea lor majoritate, sunt idioate, a spus mama când am făcut greşeala să-i cer părerea despre romanul lui Flaubert. Şi ştii de ce sunt idioate? Fiindcă îşi pun toată încrederea într-un bărbat. Proastă mutare. Pricepi? Întotdeauna.
- Eu nu sunt tâmpită, mamă, am spus.
- Mai vedem noi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer