Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Harta cerului


Félix J. Palma, traducere de Ana-Maria Tamaş

04.12.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Félix J. Palma
Harta cerului
Editura Trei, 2012

Traducere de Ana-Maria Tamaş
Colecţia Fiction Collection



*****
Intro
 
Félix J. Palma este unul dintre cei mai originali scriitori spanioli, iar una dintre mărcile scrisului său e aceea de a insera fantasticul în cotidian. A publicat cinci cărţi de povestiri, care i-au adus multe premii, printre care Premiul Tiflos în 2001 şi Premiul Iberoamericano în 2003.
Harta cerului face parte dintr-o trilogie. Prima parte a trilogiei - Harta timpului - a fost recompensată cu prestigiosul Premiu Ateneo de Sevilla în 2008. Publicată în peste 25 de ţări, ea l-a consacrat definitiv pe Félix J. Palma ca prozator.

*
 
Ce e mai uşor: să supravieţuieşti unei invazii marţiene sau să cucereşti inima unei femei care nu crede în iubire?

În călduroasa vară a anului 1835, un bărbat a făcut lumea să viseze, susţinând că Luna e locuită de unicorni, de oameni-lilieci şi alte fiinţe fantastice.
După mai bine de 70 de ani, strănepoata lui, Emma Harlow, ştie că se va putea îndrăgosti numai de cineva care, ca şi străbunicul ei, să fie în stare să înflăcăreze imaginaţia contemporanilor.
Pentru asta îi cere milionarului Montgomery Gilmore, cel mai neobosit pretendent al ei, să reproducă invazia marţiană descrisă de H. G. Wells în romanul Războiul lumilor. Iar pentru Gilmore, nimic nu e imposibil: marţienii vor invada Pământul, chiar dacă, de data aceasta, va fi din iubire.
Harta cerului face parte dintr-o trilogie. Prima parte, Harta timpului, a apărut la Editura Trei, în 2011.

"Emma nu doar privea ore întregi harta, la fel ca mama şi bunica ei, ci se obişnuise să o poarte cu ea peste tot: o aşeza alături de tacâmuri la masă, o lua cu ea când se ducea în parc cu guvernanta, o ascundea sub pernă în fiecare noapte. Era ca şi cum harta ar fi fost pentru ea un costum de scafandru de care avea nevoie pentru ca aerul care o înconjura să fie respirabil. Chiar şi starea ei de spirit păru a se îmbunătăţi puţin şi, deşi zâmbetul ei părea mai degrabă ca o zi însorită de iarnă în New York, contactul cu acel sul de hârtie făcu să se nască în privirea ei o strălucire binevoitoare, de care şi trandafirii din grădină părură să se bucure, căci înfloriră mai devreme în anul acela."

"Un savuros amestec de genuri." (The Washington Post)

"Un uluitor carusel de erudiţie şi extravaganţă." (Le Nouvel Observateur)

"Cititorii care se vor aventura în această călătorie vor fi recompensaţi cu prisosinţă. Palma împleteşte istoria şi fantasticul într-o poveste de dragoste impresionantă, condimentată cu nenumărate aventuri." (Booklist)

"Pur şi simplu sclipitor." (Publishers Weekly)

***
Fragment

Lui Herbert George Wells i-ar fi plăcut să trăiască într-o lume mai dreaptă şi mai cuviincioasă, o lume în care să existe un soi de morală artistică, unde să fie interzis să poţi trage foloase din ideile altcuiva, iar nelegiuiţilor ce ar fi îndrăznit să comită una ca asta să le fie retezat dintr-odată presupusul talent şi să fie pedepsiţi a-şi câştiga pâinea în acelaşi chip anevoios ca oamenii de rând. dar, din nefericire, lumea în care îşi ducea viaţa nu era aşa. În lumea în care trăia totul era permis, sau cel puţin aşa credea Wells, şi nu fără temei, căci, la doar câteva luni după ce publicase Războiul lumilor, un scriitoraş american pe nume Garrett P. Serviss avusese neobrăzarea de a scrie o continuare la romanul său, fără ca nici măcar să-l anunţe ce avea de gând, ba mai mult, socotind că lucrul acela chiar îi va face plăcere.
 
Din pricina aceasta, în amiaza aceea fierbinte de iunie, scriitorul care semna H.G. Wells păşea îngândurat pe străzile Londrei, metropola cea mai mare şi mai mândră, la momentul acela, de pe întreaga planetă. Traversa cartierul Soho, îndreptându-se spre taverna Coroana, şi Ancora, unde acel Serviss, ce se afla în vizită în Anglia, îl invitase să ia prânzul împreună, cu naiva speranţă că, însufleţiţi de bere şi de o masă copioasă, spiritele lor ar putea fraterniza până la punctul pe care el îl va fi considerat necesar. Dar dacă totul ieşea bine, prânzul nu avea să se desfăşoare aşa cum neprihănitul Serviss avea de gând, căci Wells plănuise ceva ce nu avea nimic de-a face cu înfrăţirea pe care o pretindea americanul. Şi nu pentru că Wells ar fi avut intenţia să transforme într-un consiliu de război ceea ce ar fi putut fi un prânz plăcut, doar pentru că îşi considera romanul o capodoperă ale cărei virtuţi ar fi fost în mod inevitabil pătate dacă cineva ar fi încropit o a doua parte. Nu! De ceea ce se temea scriitorul cu adevărat era ca nu cumva altcineva să poată profita mai mult de pe urma unei idei de-a lui. Această posibilitate îl răscolea pe dinăuntru, născând talazuri tumultuoase în iazul tihnit cu care îşi asemuia sufletul.
 
Adevărul este că Războiul lumilor i se părea ca toate romanele sale anterioare, o operă nesatisfăcătoare, ce încă o dată eşuase în intenţii. Cartea sa vorbea despre cucerirea Pământului de către marţieni, fiinţe ce dispuneau de o tehnologie mult superioară oamenilor şi o făceau imitând stilul realismului crud folosit de Sir George Chesney în romanul Bătălia de la Dorking, ce relata o presupusă invazie a Angliei de către germani fără să facă niciun rabat de la detalii sângeroase. Folosindu-se de un realism asemănător, susţinut de arcurile butante ale unor descrieri pe cât de amănunţite, pe atât de înfiorătoare, Wells descrisese distrugerea Londrei, pe care marţienii o înfăptuiau fără nici cel mai mic efort şi fără niciun strop de milă, de parcă oamenii n-ar fi meritat mai mult respect decât nişte gândaci. În doar câteva zile, vecinii noştri sosiţi din spaţiu călcau în picioare valorile şi respectul de sine ale pământenilor, manifestând acelaşi dispreţ pe care britanicii îl arătau faţă de indigeni. Puneau stăpânire pe planetă, transformându-i pe oameni în sclavi, iar Pământul în ceva asemănător unei staţiuni balneare pentru elita marţienilor. Nimic nu-i putea opri. Absolut nimic. Cu acea încâlcită alegorie, Wells încercase să lanseze o critică zdrobitoare asupra spiritului imperialist britanic lipsit de măsură, faţă de care simţea un profund dezgust. Dar ipoteza că planeta Marte ar fi fost locuită - să nu uităm că noile şi avansatele telescoape, ca de exemplu cel al italianului Giovanni Schiaparelli, descoperiseră nişte linii ce străbăteau suprafaţa roşie, despre care unii astronomi se grăbiseră să afirme, de parcă s-ar fi plimbat pe acolo, că erau canale construite de o civilizaţie inteligentă - inoculase în rândul populaţiei spaima unei invazii marţiene ca aceea descrisă în roman, fapt ce acapară întreaga atenţie a cititorului, distrăgându-l de la adevăratele intenţii ale autorului. Acest lucru nu îl frapase deloc, trebuie să recunoaştem, căci i se întâmplase ceva similar şi cu Maşina Timpului, în care stupida maşinărie, la care făcea referinţă titlul, reuşise să eclipseze critica adusă societăţii împărţită pe clase sociale a epocii cuprinsă în paginile cărţii sale.
 
Iar acum acest Serviss, care, vezi doamne, se bucura la el în ţară de o aşa-zisă reputaţie de gazetar specializat în popularizarea ştiinţei, publicase o continuare la romanul său, pe care o numise Edison Cucereşte Planeta Marte. Ce anume povestea Serviss în romanul ăsta? Titlul nu reuşise să păcălească pe nimeni: cărticica îl avea drept protagonist pe însuşi Thomas Edison, pe care nenumăratele sale invenţii îl transformaseră într-un soi de erou tipic american şi într-un plictisitor protagonist al unei serii de romane. În proza ce-i continua cartea, inefabilul edison inventa o teribilă armă cu fulgere, iar cu ajutorul tuturor naţiunilor de pe pământ construia o flotă de nave dotate cu un sistem de propulsie antigravitaţională ce se îndrepta către Marte îmboldită de dorinţa de răzbunare. Acela era subiectul cărţii, nici mai mult, nici mai puţin.
 
Când Serviss îi trimise cartea, însoţită de o scrisoare în care îi lăuda opera cu o vehemenţă atât de grotescă încât îi venea să vomite şi, aproape pretinzându-i, după lungi ocolişuri, să-şi dea binecuvântarea asupra acelei continuări jalnice a romanului său, Wells nici măcar nu-i răspunse. Nici acelei scrisori, nici celor care-i urmară şi în care căuta necontenit să-i smulgă consimţământul, ba chiar îndrăznea să-i propună să scrie un roman împreună, slujindu-se de afinitatea şi interesele comune pe care credea că le găseşte în creaţiile lor. Wells nu-i răspunse şi din pricină că simţise doar un amestec de greaţă şi furie, după ce-i citise cartea. Lucrarea aceea, pe cât de puerilă, pe atât de neghioabă, era o jignire neruşinată adusă celorlalţi scriitori, care, ca şi el, se străduiau să decoreze vitrinele librăriilor cu produse cât de cât respectabile. Dar tăcerea sa nu reuşise să pună stavilă puhoiului de scrisori, ba dimpotrivă, îl spori. În ultima epistolă, inepuizabilul Serviss îl ruga, profitând de faptul că săptămâna ce urma avea să călătorească la Londra, să aibă amabilitatea de a-i accepta invitaţia de a lua prânzul împreună, căci nimic nu-l putea face mai fericit decât să poată profita de câteva ore de conversaţie plăcută cu scriitorul mult preţuit, de care îl apropiau atâtea lucruri. În acel moment, Wells se hotărî să rupă acea tăcere dezarmantă, ce părea că nu serveşte la nimic, şi acceptă invitaţia. Prilejul de a lua prânzul împreună i se păru momentul perfect pentru a se aşeza faţă în faţă şi a-şi exprima, pe şleau, părerea despre romanul lui. Serviss dorea să-i afle părerea? Chiar asta voia cu adevărat? Atunci o să afle. Şi încă cum! Wells îşi putea imagina cum avea să se desfăşoare prânzul: urma să se aşeze în faţa lui cu o seninătate desăvârşită şi pe un ton calm, nealterat de niciun gest nepoliticos care să permită să se întrevadă furia ce-l stăpânea, avea să-i spună cât de mult l-a scârbit faptul că romanul său îl avea drept personaj principal pe acel Edison complet idealizat, căci, în opinia lui, inventatorul lămpii incandescente era un tip în care nu puteai avea nici cea mai mică încredere, căci îşi perfecţiona invenţiile pe seama altora, fiind un mare iubitor al armelor mortale şi, în consecinţă, frate bun cu geniul rău. Urma să-i spună că romanul semnat de Serviss nu era un urmaş demn al celui scris de el, oricum ar fi fost interpretat, calitatea literară fiind egală cu zero, iar subiectul, execrabil. Avea să-i spună că mesajul transmis, complet diferit de al său, era mai degrabă cel al unui pamflet patriotic, căci morala puerilă ce lăsa să se întrevadă din acel maldăr de pagini dezgustătoare se putea rezuma la faptul că nu era bine să te pui cu oamenii sau, mai exact, că nu era indicat să te pui cu marele Thomas Edison şi Statele Unite. Aşa urma să procedeze, iar în plus se simţea şi stimulat de gândul că, după ce se va fi descărcat, cel care va plăti prânzul avea să fie osânditul Serviss.
 
Atât era de preocupat de aceste gânduri, încât, atunci când se trezi la realitate, scriitorul descoperi că picioarele îl conduseseră spre Greek Street şi se pomeni, fără niciun sens şi fără să poată evita acest lucru, în faţa vechiului teatru închis care se ridica semeţ la numărul doisprezece al străzii. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de chipul său plin de uimire: nu era o chestiune de întâmplare, căci în viaţa scriitorului totul era subordonat unui scop, nimic nu era lăsat în voia hazardului sau a spontaneităţii impulsurilor. Wells o luase tocmai pe acolo în mod conştient, oricât ar încerca acum să dea vina pe inocentele sale picioare, având chiar intenţia să găsească acel teatru, a cărui faţadă o privi atent cu un aer ce nu putea fi calificat decât drept o mânie solemnă. iar fiindcă, spre deosebire de dumneavoastră, eu ştiu foarte bine motivele care l-au condus până aici, precum şi gândurile care îl copleşesc acum, pot să calculez, fără teama că m-aş putea înşela, că va rămâne să contemple edificiul acesta cel puţin zece minute, timp suficient cât să vă pot ura bun venit în această poveste. Educaţia, în afara zâmbetului şi a adulterului, este una dintre puţinele diferenţe ce ne separă de animale şi aş vrea să cred că, în ciuda faptului că este una specială, condiţia mea nu are nicio legătură cu cea a unei dobitoace. Aşadar, fiţi bine-veniţi şi pregătiţi-vă să ascultaţi o povestire plină de emoţii atât pentru doamnele romanţioase, ce se vor putea desfăta cu idila adorabilei şi neîncrezătoarei domnişoare Harlow, pe care, ceva mai târziu, voi avea plăcerea să v-o prezint, cât şi pentru domnii cu spirit cutezător, ce fără îndoială vor fi înfioraţi de palpitantele şi uimitoarele aventuri pe care le vor trăi personajele noastre, printre care se numără omuleţul cu figură de pasăre ce priveşte, acum, meditativ şi solemn, teatrul. Iscodiţi-l cu atenţie! Priviţi cât e de slab, uitaţi-vă la mustăcioara lui blondă care încearcă să impună chipului său infantil un aer adult, observaţi-i linia delicată a gurii şi ochii vioi, de culoare deschisă, în spatele cărora este imposibil să nu intuieşti zvâcnetul unei inteligenţe pe cât de agere, pe atât de puţin pragmatice. În ciuda aspectului său obişnuit şi lipsit de spirit eroic, Wells va fi personajul principal al acestei istorii, al cărei veritabil început este greu de precizat, dar care pentru el - şi, fireşte, pentru dumneavoastră - începe în această tihnită zi a anului 1898, o dimineaţă neobişnuit de luminoasă în care, aşa cum puteţi observa, nimic nu-l face să bănuiască pe scriitor că, în doar câteva ore, urmează să descopere ceva atât de incredibil şi uluitor, încât percepţia sa asupra lumii avea să se schimbe pentru totdeauna.
 
N-am să mai lungesc vorba, pentru a vă dezvălui, în sfârşit, ceea ce cu siguranţă vă întrebaţi de ceva vreme: de ce s-a oprit Wells în faţa vechiului teatru? Oare îi părea rău că se închisese acel local în care se bucurase în atâtea seri de cele mai bune piese ale epocii sale? Nici vorbă. După cum veţi afla mai încolo, Wells nu se lăsa uşor pradă melancoliei. Se opri acolo pentru că vechiul teatru găzduise în urmă cu vreo doi ani o agenţie foarte interesantă, pe nume Călătorii temporale Murray. Oare acele zâmbete pe care le schiţaţi unii dintre voi vor să spună că respectivul loc vă este cunoscut? Trebuie să vă mărturisesc, cu oarecare timiditate, că nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, dar trebuie să îmi respect şi restul publicului, întrucât pe lângă zâmbete observ şi multe sprâncene ridicate, gest provocat fără îndoială de ciudatul nume al companiei, aşa că voi explica pentru cei ce tocmai au sosit că acel spaţiu bizar îşi deschisese porţile acum doi ani pentru a transforma în realitate probabil cel mai ambiţios vis al omului: călătoria în timp. Dorinţă pe care, apropo, chiar Wells o trezise în societatea epocii sale cu primul său roman, Maşina Timpului. Oferta publicitară a uimitoarei agenţii consta într-o călătorie în viitor, mai exact, un voiaj în ziua de 20 mai a anului 2000, zi în care ar fi avut loc bătălia finală prin care se hotăra destinul omenirii, aşa cum spunea şi afişul care încă se zărea pe una dintre laturile faţadei şi care îl prezenta pe curajosul căpitan Shackleton ridicându-şi sabia împotriva duşmanului său de moarte, Salomon, regele roboţilor. Deşi ar fi trebuit să treacă mai mult de un secol până la bătălia în care căpitanul urma să salveze rasa umană de la dispariţie, graţie companiei Călătorii Temporale Murray, bătălia era deja în atenţia întregii Anglii. În ciuda costului ridicat al biletului, lumea dăduse năvală la porţile agenţiei pentru a putea lua parte, ca şi cum ar fi fost vorba de o premieră la operă, la acea luptă pe care destinele lor de muritori de rând nu le-ar fi permis să o vadă. Toţi în afară de Wells, scriitorul care declanşase toată nebunia şi care refuza mereu să călătorească în timp, cu toate că primise nenumărate invitaţii, una chiar de la Gilliam Murray, patronul agenţiei, pe care ziarele, cu specificul oportunism combinat cu lipsa de imaginaţie, îl denumiră Stăpânul timpului şi a cărui moarte prematură, ce avu loc în a patra dimensiune, şocă o lume întreagă, probabil şi pentru că, odată cu el, pieri şi secretul călătoriilor în timp. Wells trebuie să fi fost singurul om de pe pământ care nu vărsă nicio lacrimă pentru acel grăsan lăudăros în a cărui onoare şi veşnică aducere-aminte se înălţă până şi o statuie într-o piaţetă din apropiere. Acolo putea fi văzut zâmbind arogant de pe piedestalul în formă de ceas, ţinând o mână ridicată în semn că ar gâdila văzduhul ori ar face vreun descântec, pe când cealaltă se odihnea pe creştetul lui etern, câinele său, pentru care Wells nutrea aceeaşi aversiune ca şi pentru stăpânul lui, nu atât din pricina fidelităţii maşinale pe care câinele o arăta faţă de stăpân, ci mai degrabă din cauza fricii pe care câinii i-o inspirau încă din copilărie, când, mergând spre casă pe una dintre străzile din Bromley, un câine uriaş ieşit din tufişuri îl muşcase de mână cu o precizie care aproape îl făcu să creadă că jigodia urmase un plan prestabilit.
 
Se opri acolo tocmai pentru că acel teatru îi amintea de consecinţele pe care le atrăsese în trecut faptul că mărturisise cuiva ceea ce gândea cu adevărat despre o carte. Căci, înainte de a deveni Stăpânul timpului, Gilliam Murray era doar un tânăr ce aspira la o metamorfoză ceva mai modestă: să devină scriitor. Atunci, cu trei ani în urmă, îl cunoscuse Wells. Viitorul milionar îi solicită ajutorul pentru a publica un roman execrabil pe care îl scrisese chiar el, dar Wells îl refuză, spunându-i, cu o cruzime probabil inutilă, dar pe care nu o putu evita, ceea ce gândea cu adevărat despre acea carte. Sinceritatea sa necruţătoare îi transformă în duşmani, după cum v-am relatat deja cu lux de amănunte, iar din povestea aceea, Wells îşi învăţă lecţia: în viaţă, în anumite situaţii, este mai bine să minţi. La ce îi folosise să-i spună adevărul lui Murray? La nimic. Dacă nu ar fi făcut-o, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Şi la ce-ar folosi să-i spună adevărul lui Serviss? Se întreba acum. Probabil că, şi de data aceasta, tot la nimic. Fără îndoială, era mai bine să mintă. Dar dacă Wells putea uneori să mintă fără să-i tremure vocea, din nefericire, cât priveşte alte aspecte ale vieţii, ca de exemplu atunci când nu îi plăcea un roman, nu putea să spună altceva decât adevărul. Considera că mai ales gusturile unui om sunt chintesenţa personalităţii sale şi nu putea suporta ideea de a fi luat drept o persoană cu gusturi atât de proaste încât să îi placă Edison Cucereşte Planeta Marte.
 
După ce se uită la ceas, scriitorul îşi dădu seama că nu mai putea zăbovi multă vreme în faţa teatrului. Era aproape ora prânzului, aşa că aruncă o ultimă privire clădirii şi o luă pe Charing Cross road, părăsind Soho înspre Strand, în direcţia tavernei unde urma să se întâlnească cu Serviss. Îşi propuse să-l facă pe jurnalist să aştepte, pentru a-i transmite încă din primul moment dispreţul absolut pentru ceea ce acesta făcuse, iar, dacă era ceva ce Wells detesta mai mult decât să mintă în privinţa gusturilor sale, acest lucru era să întârzie la o întâlnire, întrucât credea că, dacă el respecta regula punctualităţii, printr-un echilibru cosmic, nici pe el nu îl vor face să aştepte, chiar dacă încă nu reuşise să demonstreze că aceste fapte erau interdependente: în câteva rânduri, fusese nevoit să aştepte ca un nătăfleţ într-un colţ ori ca invitat stingher la o masă într-un restaurant. Aşa că Wells traversă animatul bulevard Strand, unde părea că se îmbulzeşte toată forfota universului, şi o porni pe străduţa care adăpostea taverna, impunându-le picioarelor sale un mers alert şi săltăreţ. Lucru ce făcu să ajungă în faţa cârciumii cu o punctualitate ireproşabilă, deşi gâfâind uşor.
 
Cum nu îl cunoştea pe Serviss, nu pierdu vremea cercetând din stradă interiorul restaurantului, aşa cum îi era obiceiul: astfel verifica dacă persoana cu care îşi dăduse întâlnire ajunsese, iar dacă nu, se fofila pe una dintre străduţele din apropiere pentru a reapărea după câteva minute, păşind nonşalant şi evitând, în acest fel, aşteptarea la bar şi privirile pline de compasiune ale celorlalţi. Azi, însă, nu simţi nevoia să procedeze aşa şi intră în tavernă afişând o mină frivolă, se opri în mijloc pentru ca Serviss să-l poată recunoaşte şi aruncă o privire inchizitorială asupra localului, sperând ca americanul să fi ajuns deja şi să-l scutească să păşească fără rost prin restaurant sub privirile tuturor. Din fericire, aproape imediat, un omuleţ de vreo cincizeci de ani, uscăţiv şi ponosit, îşi ridică braţul drept în semn de salut, în timp ce un surâs palid i se întrezărea pe sub mustaţa stufoasă. Înţelegând că nu poate fi altul decât Serviss, Wells îşi disimulă lehamitea. Ar fi preferat ca adversarul său să fi avut un aspect ceva mai ameninţător în locul acelui aer neajutorat de vultur vlăguit, ca să nu îi poată trezi nicio remuşcare. Aşa că, pentru a alunga mila pe care în mod inevitabil i-o provocase, se văzu obligat să-şi amintească de toate neghiobiile comise de slăbănogul acela, în timp ce se îndrepta spre separeul în care era aşteptat. Când văzu că se apropie, Serviss îşi deschise larg braţele şi lăsă să i se vadă un zâmbet grotesc, ca al unui orfan care doreşte să fie adoptat.
- Ce onoare şi plăcere, domnule Wells! Exclamă, afişând o serie de gesturi pline de devoţiune, dintre care doar o reverenţă mai lipsea.
- Nu ştiţi cât de mult mă bucur să vă cunosc. Fiţi bun şi luaţi loc. Doriţi o halbă de bere? Chelner, te rog, încă un rând, discuţia dintre aceşti doi titani ai literelor trebuie udată cum se cuvine. Lumea nu ar găsi niciodată iertarea dacă elevatele noastre cugetări ar fi oprite din pricina unei guri uscate.
 
După acel discurs nesăbuit, care îl determină pe chelner, fără îndoială un tip cu picioarele pe pământ, să-i privească cu acel dispreţ pe care îl păstra pentru cei ce se ocupau cu chestiuni atât de eterice cum ar fi artele, Serviss îşi aţinti ochişorii asupra lui Wells.
- Şi spune-mi, George - pot să-ţi spun pe nume, nu-i aşa? Ce ai simţit când toate romanele tale au revoluţionat lumea? Care este secretul tău? Scrii cu vreun condei de pe altă planetă? Ha, ha, ha...
 
Wells nici nu se deranjă măcar să surâdă la cuvintele lui. Se aşeză mai bine în scaun şi lăsă ca râsul subţire al celuilalt să se piardă în văzduh, adoptând o mină gravă, potrivită mai degrabă pentru un lucrător la pompe funebre decât pentru cineva care ia prânzul cu un amic.
- Bine, bine, nu vreau să te copleşesc, George, continuă acesta, prefăcându-se încurcat de rigiditatea lui Wells, dar nu pot să nu-mi manifest admiraţia.
- Aş prefera să nu mă mai lăudaţi atâta, spuse Wells, hotărât să preia frâiele conversaţiei cât mai degrabă. Faptul că aţi scris o continuare la ultimul meu roman vorbeşte de la sine, domnule Ser...
- Garrett, te rog, George.
- De acord, Garrett, acceptă Wells, deranjat de familiaritatea pe care Serviss o impunea, puţin potrivită pentru săpuneala ce avea să urmeze, precum şi de aerul solemn pe care acesta insista să-l imprime conversaţiei. Îţi spuneam că...
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer