O carte ciudată, plină de "erezii" (vorba autorului), Teatrul lui David Mamet (Curtea Veche, 2013). Conţine eseuri, rod a 40 de ani de dramaturgie, scenaristică şi regie. Tezele principale: teatrul subvenţionat e un fel de contradicţie în termeni, teatrul politic nu are drept de cetate, teatrul înseamnă distracţie pentru care spectatorii plătesc, teatrul trebuie să spună o poveste care să ţină spectatorul cu sufletul la gură, regizorul trebuie să se mărginească la a da intrări şi a plasa pe scenă actorii care, lăsaţi în voia lor, se descurcă mai bine, şcoala şi regizorul nu prea au ce să-l înveţe pe actorul de talent, "metoda" lui Stanislavski e o prostie, excesul de scenografie şi regie maschează doar lipsa unei poveşti bune şi a talentului, concepţiile regizorale ale europenilor (sînt numiţi Ciulei, Şerban, Brecht, Foreman), izvorîte din condiţiile de dictatură în care au lucrat, au distrus teatrul american. Mamet nu e un troglodit: a citit Stanislavski, îi cunoaşte pe Vahtangov şi pe Meyerhold, a studiat cu discipoli ai lor, a citit Grotowski, Artaud etc. E un autor respectat, a primit un premiu Pulitzer. Ce e, atunci, cartea asta? Doar provocare? E ceva de reţinut din ea? Sînt întrebări pe care i le-am pus regizorului şi profesorului Ion Mircioagă. A rezultat discuţia de mai jos.
Liviu Ornea: Aşadar, este teatrul doar distracţie plătită?
Ion Mircioagă: Mamet nu spune doar că e distracţie plătită, ci, "în ipostaza sa de spectacol-afacere, este oarecum o pungăşie", îmi notasem asta. Într-un fel, are dreptate - eu fac pe avocatul diavolului, dar nu pînă la capăt - la teatrul nesubvenţionat, omul plăteşte ca să se distreze. Am prieteni, oameni cultivaţi, unii au şi jucat teatru de amatori în tinereţe, care acum au diverse slujbe sau afaceri foarte solicitante; la sfîrşit de săptămînă, ei vor să se relaxeze, fie că merg la teatru, la film sau la un concert. E o realitate. Pe de altă parte, cînd faci teatru nesubvenţionat - ştiu ce spun, eu (şi) asta fac, la Teatrul 7, deşi n-am ajuns să chem oamenii doar ca să se distreze -, îţi pui problema să cîştigi bani. Bani pentru o orgă artizanală, bani pentru a sugera un spaţiu în care se desfăşoară acţiunea... Ca urmare, trebuie să-i şi distrezi pe oameni, să-i convingi să lase distracţia de la televizor, distracţia de la terasă şi să meargă într-un loc unde tu ce-i oferi? Sigur că aici putem discuta şi despre calitatea spectatorului de teatru, despre cum s-a schimbat acest spectator în ultimii 50 de ani. Eu am rude care, ca şi mine, copii fiind, au fost duşi la teatru de părinţii lor muncitori, oameni fără studii. Dar, evident, aruncat aşa cum o face Mamet, enunţul său e o exagerare. Doar ca prilej de distracţie plătită, teatrul nici nu ar trebui să existe. L-aş ruga, dacă s-ar putea, pe Mamet să asculte de colegul său Molière - şi el dramaturg, regizor şi actor - şi să admită că, pe lîngă divertisment, teatrul ar putea fi şi educaţie. În plus, mă văd nevoit să amintesc că teatrul european subvenţionat s-a născut în Grecia, ca distracţie pentru popor: aristocraţii plăteau nişte spectacole la care poporul să se amuze - sau să se cutremure.
L.O.: De ce-a scris Mamet cartea asta? E un om instruit, citit, dramaturg de succes. La noi, i s-au jucat Oleanna şi American Buffalo (lasă că pe mine nu m-a încîntat nici una dintre piese, deşi montate şi jucate foarte bine).
I.M.: E clar că a vrut să şocheze, e şi o strategie de marketing. Mă tem că el nu crede cu adevărat ce-a publicat. Consider că a scris nu atît ca să-şi regleze conturile cu cei pe care-i consideră marii adversari, Stanislavski şi, mai puţin, Brecht, ci pentru că ştie că o înfruntare atrage atenţia cînd oponenţii au notorietate. Şi cred că înţeleg şi de ce declară că nu-l suportă pe Stanislavski, care a prins foarte bine în America (Brecht nu). Te uiţi la filmele americane şi vezi în ce hal a degenerat şcoala lui Stanislavski: în cadru actorul spune o replică, se face cîmp-contracîmp şi partenerul dă din ochi sau din cap şi noi trebuie să ne pătrundem de trăirea sa interioară...
L.O.: Bine, dar calul de bătaie nu e doar Stanislavski, ci şi pleiada de regizori veniţi din Est care n-au nimic de-a face cu Stanislavski. Înseamnă că are şi o problemă cu Brook şi cu alţii. Dar n-o spune, de monştrii sacri nu se-atinge.
I.M.: Ha, ha... N-o fi auzit de ei... Şerban şi Ciulei au lucrat în America, Brook poate că nu.
L.O.: Bine, dar e ceva adevărat în ceea ce spune el despre regizor, despre felul cum n-ar trebui el să se bage peste text şi cum nu poate să-i dea, de fapt, nimic actorului? E licită comparaţia dintre spectacol şi un avion: acesta din urmă, intrat în vrie, se redresează singur şi pică abia dacă pilotul intervine?
I.M.: Gata, de-acum nu mă mai joc de-a avocatul. E clar că nu are dreptate. Dar, iarăşi, îl înţeleg. El e dramaturg, şi cînd un regizor rescrie, prin interpretare, textul, oricît de deschis ar fi, se enervează. Dar problema e mai gravă, pentru că, la sfîrşitul cărţii, Mamet face o listă minimală de precepte suficiente ca să iasă spectacolul bun, face şi scheme (cum să nu stai cu spatele la public, să vorbeşti tare etc.) - e de un ridicol desăvîrşit. Şi e iritant. Dacă ar fi aşa cum spune el, teatrele ar fi putut rămîne ca în timpul commediei dell\'arte. Molière deja făcea repetiţii! Înainte era doar capo comico care se ocupa de indicaţii strategice (în oraşul ăsta nu mai vorbim de batista albă, ci de batista neagră, că una de-astea a pierdut aici ducesa etc.) şi dădea intrările în timpul spectacolului. Dar teatrul s-a dezvoltat şi a devenit autonom tocmai pentru că există cineva care are un fel de a gîndi relaţia dintre text şi spectatori. Revenind la Mamet, să fiu iertat, nu am văzut nici un spectacol foarte bun făcut pe textele sale - chiar dacă regizorul era bun, actorii aşijderea. Spectacole plauzibile, dar pe care le uiţi, nu rămîi decît cu amintirea unei seri agreabile.
L.O.: O idee interesantă e legătura pe care o face între primatul regizorului şi stilul acesta de regie pe care el îl detestă, pe de o parte, şi condiţiile politice, dictaturile din Europa, pe de alta. După Mamet, totul porneşte de la faptul că, neavînd la dispoziţie texte adevărate, regizorii s-au pervertit şi au pervertit şi teatrul, înlocuindu-l cu altceva.
I.M.: Ei, nu puneau texte bune, nu puneau Cehov, nici Ionesco, nici Shakespeare... În fine! Spune chiar mai mult, anume că reflexele dictatoriale au trecut în comportamentul regizorilor. Are, iarăşi, în oarecare măsură, dreptate. Fenomenul teatral era într-o relaţie perversă cu regimul (comunist, la noi, dar el numeşte explicit şi fascismul). Fiecare s-a slujit de celălalt; eu cred că asta a şi îmbogăţit spectacolul, a dus la găsirea unor noi modalităţi de a spune adevărul, s-au descoperit virtuţile polisemantismului.
L.O.: De fapt, ce-i dă regizorul actorului? Citind textul, găseşte actorul singur modul în care să rostească replicile?
I.M.: Oricît de talentat este actorul, el trebuie provocat, altfel apare riscul manierizării - cum şi regizorul, scăldat prea insistent în propriile atuuri, devine previzibil şi neinteresant - şi, în acest caz, dă temei opiniilor lui Mamet. Mai important decît ce spune regizorul actorului e cum îi spune. Histrionul poate răspunde şi singur la chestionarul sugerat de Stanislavski - care e ultima carte citită de personaj înainte de prima scenă? - şi intră fie rîzînd, fie plîngînd. Determinantă e capacitatea regizorului de a activa ceea ce eu numesc memoria specifică a actorului: sugestiile se acumulează, sînt ordonate şi folosite parţial conştient, parţial inconştient. Regizorul trebuie, de asemenea, să ţină în echilibru balanţa dintre firesc şi expresivitate.
L.O.: Lipsesc din cartea lui Mamet noţiunile de regîndire, reinterpretare a textului de către regizor şi de către actori.
I.M.: Mamet îi văduveşte pe dramaturgi de posibilitatea ca în textul scris de ei să se afle şi semnificaţii la care ei nu s-au gîndit. Fiecare dramaturg trebuie să-şi găsească regizorul. La noi, Blaga încă nu şi l-a găsit şi e mare păcat.
L.O.: Mamet spune că plăteşti ca să vezi o poveste care să te ţină - altfel, te plictiseşti şi pleci. Mi se pare că face o eroare elementară. Dacă ar fi cum spune el, de ce am mai merge să vedem, iar şi iar, piesele lui Cehov şi Shakespeare pe care le ştim? Şi pe care, chiar şi Mamet (!) îi acceptă ca dramaturgi buni.
I.M.: Sigur că-i o contradicţie. Dar, iarăşi, să nu uităm că-i dramaturg. Se cuvine şi să acceptăm că, în lipsa poveştii, celelalte elemente ale spectacolului (plasticitate, jocul actorilor, muzica) trebuie să fie foarte puternice pentru a ţine în sală spectatorul obişnuit. Dacă povestea nu mă ţine, sau dacă o ştiu, eu mă pot uita cum dă replica actorul, pot analiza relaţiile etc. - dar spectatorul "ingenuu", nu. E drept, naraţiunea poate deveni mai mult sau mai puţin atractivă şi prin felul în care e montată, adică prin virtuozitate actoricească etc. Ar mai fi de spus şi că, din păcate, numărul de piese noi şi bune e foarte mic în raport cu numărul celor care vor să facă teatru. Şi nu mă refer doar la calitatea textului. La Teatrul 7 nu pot pune spectacole cu mai mult de patru personaje, iar cînd o piesă se bazează pe ample desfăşurări scenografice...
Eu am luat cartea asta foarte în serios. Sînt în ea şi multe lucruri adevărate, corecte şi frumoase.
L.O.: Dar nu noi, acestea, ci arhicunoscute.
I.M.: Da, sînt cunoscute. Însă citirea acestei cărţi a fost o experienţă utilă pentru mine, ca regizor. Din ea rămîn şi provocările. Chiar aş reciti acum textele lui Mamet şi le-aş răstălmăci, adică le-aş monta aşa cum spune el să nu fac. Dramaturgii nu trebuie crezuţi pînă la capăt, trebuie să rămînă loc de interpretare. Respect textul, dar datoria mea e să îl transpun scenic, să nu fiu obedient.
Nici măcar în faţa cărţii pe care am discutat-o nu simt nevoia să fac temenele.