Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Seria celor de care depinde teatrul independent (cu t si i mici)


Gabriel Sandu, un interviu cu Eugen Jebeleanu

15.11.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eugen Jebeleanu
25 de ani / regizor / freelancer / actor / performer / dramaturg
«Resuscitare a publicului prin experienţe noi»

Încerc să mă obiectivez cât mai mult ca să scriu acest portret / interviu al lui Eugen Jebeleanu + semi-cronica interogatorie a ultimului său performance, RETOX (pe care îl puteţi vedea la Unteatru, în spatele Cecului de pe Victoriei). Pentru că nu vreau să spuneţi: "Sigur, normal c-a scris de el, sunt amici, se laudă toţi între ei!"
Am realizat, totuşi, că nu am niciun motiv să mă obiectivez. Nici în situaţia în care eram duşmani şi mă obliga cineva să scriu despre el, n-aş fi fost obiectiv. Nimic nu e obiectiv, cu atât mai puţin un efort al cuiva de a suna bine, deşi este evident nepregătit într-ale scrisului despre teatru. Aşa că ce sens are să ma străduiesc?
Eu scriu din plăcere şi dintr-un fel de "datorie" faţă de toţi cei care mă roagă: " recomandă-ne şi nouă un spectacol mişto, tu sigur ştii ce mai e pe la teatru".
Mă tem şi mă feresc de lucrurile excesiv de oficiale. Am tangeţe cu recenzia de eveniment teatral în măsura în care înşiruirea unor opinii şi senzaţii personale se pot numi recenzie. Totuşi m-a ajutat să mă relaxez o replică dintr-un spectacol văzut în Festivalul Naţional de Teatru INDEPENDENT, 2013: "Vă daţi seama? Artiştii sunt singurii pentru care cineva face o facultate special ca să-i critice." (replică din spectacolul Pufuleţi şi pufarine)
Acum că am înţeles cu toţii că nu am vreo figură autoritar-competentă în aceste rânduri şi, îmi imaginez că ne-am mai relaxat, vom reveni la Eugen.
Eugen Jebealnu este unul din acei puţini artişti români care a trecut, la 20 de ani, de la stadiul (fixist) de actor licenţiat la... ceva ce mai bine nu ne grăbim să definim, dar pot să jur că porneşte din interior, evită artificiul şi vorbeşte despre viaţa lui - fără să aibă aer de documentar.
Este  unul din cei mai ambiţioşi şi rezistenţi tipi pe care i-am cunoscut - la spectacolele căruia, dacă nu aţi făcut-o deja, trebuie să mergeţi imediat.
Îl cunosc de când eram elevi de liceu şi ne pregăteam amândoi să devenim actori. L-am cunoscut, de fapt, prin spectacolele pe care le-a regizat în ultimii ani.
E genul acela de regizor la care iniţial te duci fără aşteptări ("oh, un alt actor care a făcut un spectacol cu colegii lui..."). Rămâi surprins de cât de bine structurat e totul, cum nu te-ai uitat la ceas nici măcar o dată, ai râs şi, poate, te-ai identificat cu revolta. Ţi-ai pus întrebări. Uăi. Totul în nu mai mult de o oră. Uăi, e ceva care nu e atât de comun.
De ce dorm mai ceva ca la balneare la prea multe din spectacolele teatrelor mari şi când mă trezesc, prefer să mă culc din nou ca să nu mă enervez, iar un asemenea spectacol rămâne fără ecourile meritate?
Ce câştigă oamenii, de fapt, plătind averi ca să audă platitudini ale unor artişti care sunt, oricum, tot timpul la televizor? Şi de ce sunt interesaţi de spectacolele independente doar dacă din distribuţie face parte vreun nume (a cărui rezonanţă, de cele mai multe ori, e mai bine să nu ne amintim cum a fost construită)?
Oamenii au mai multă încredere în noi, ca artişti neconsacraţi, dacă află că schimbăm - effortless -  cinci replici într-un spectacol cu maeştrii, decât dacă ne ştiu jucând prin spaţii de tot felul, independente de creditul si susţinerea instituţiilor oficiale. Curiozitatea e minimă. Oamenii vor să ştie dacă au auzit în prealabil de ăia care joacă. Trăiesc în Bucureşti, asta pot să spun sigur că se întâmplă aici.
Sâmbătă, 9 noiembrie 2013, am luat contact pentru prima oară cu o gaşcă de independenţi din Timişoara, se numesc Auăleu Teatru, joacă într-un bar în care activează şi ca manageri & barmani. Spaţiul le permite să primească la spectacolul lor cam 40 de oameni. Uneori, într-un weekend, joacă şi de 5 ori ca să poată face faţă rezervărilor. Şi nu vorbim de un gen de teatru consumerist. Discutam cu ei că în Bucureşti rareori un spaţiu mai de nişă îşi găseşte un public fidel şi inepuizabil. Probabil că în Bucureşti sunt prea multe posibilităţi de a-ţi petrece serile, nu ştiu. Sau să sperăm că ne îndreptăm înspre acolo, înspre formarea unui public mai raţional, deschis la experienţă directă, dar care încă nu s-a regăsit în sălile potrivite.
Nu ştiu ce trebuie să facem ca să convingem oamenii să vină la spectacol, nu la cafeneaua în care are loc, nu la pomul lăudat. Mi-ar plăcea enorm ca eforturile noastre, care ne costă în final anii noştri de tinereţe, să fie apreciate acum, nu peste 40 de ani, prin nostalgia vreunuia dintre noi care se va fi realizat şi ne va aminti printr-un interviu (în Revista Teatrul Azi, 2045, cu artişti de alaltăieri).
De exemplu, revenind tânărul Eugen Jebeleanu. Un tânăr ale cărui spectacole în mod sigur nu merită să le lăsăm să moară. El e altfel de la un spectacol la altul. Se transformă estetic şi tematic. Nu-l recunoşti. Recunoşti doar faptul că la spectacolele lui îţi merge mintea, nu-ţi pipăi buzunarul după telefon, te intrigi, te amuzi, te emoţionezi şi absolut de fiecare dată te enervezi că nu ştie mai multă lume despre ce face omul ăsta. Trece de la umor de gag, la social şi poezie cu o uşurătate demnă de invidiat. Probabil asta se numeşte talent.
Mă bucur că am putut să-l întreb pe el câteva lucruri despre termenul de performer şi limitările pe care  simţi că trebuie să le depăşeşti atunci când vrei să experimentezi o specializare, deşi ai fost instruit în alta. Avem nevoie de exemple de oameni care atunci când au avut ceva de spus, nu au aşteptat să fie invitaţi la lucru, ci au găsit formula să se manifeste.
Sunt sigur că sunt oameni (nu puţini) care nu sunt încă pregătiţi pentru genul de spectacol la care te invită Eugen Jebeleanu. Dar el continuă şi (şi) pentru asta e de apreciat. Uşor-uşor educă un anumit gen de public şi îl pregăteşte pentru convenţii diferite. Nu merge pe reţetele clasice de spectacol bucureştean cu priză la public. Spectacolele lui te introduc în mijlocul unei operaţii. Iar tu eşti doctorul, deşi n-ai fost o oră la cursurile de la medicină.
Orice mişcare a ta ca spectator te face responsabil. Totul e viu şi periculos. Simţi asta, simţi asta indiferent de gradul de responsabilitate pe care eşti dispus să ţi-l asumi.


Gabriel Sandu: Eugen, se poate trăi din teatru independent?
Eugen Jebeleanu: Cred că se poate trăi ca independent din orice domeniu, inclusiv din teatru. A face teatru de divertisment mi se pare trist, dar din păcate e una din modalităţile cel mai des întâlnite pentru actorii care vor succes şi, pe bună dreptate, recunoaştere materială... Rar se întâmplă ca un spectacol valoros să fie reperat de festivaluri sau programat în mai multe spaţii şi astfel artistul independent să îşi poată asigura un trai decent şi fără compromisuri

G.S.: Eugen, pentru acei cititori care nu ştiu nimic despre tine. Ai făcut dans. Ai jucat din liceu la Teatrul Naţional din Timişoara. Ai jucat într-un serial. Ai studiat actoria la Bucureşti. Studiezi regia la Paris. Ai jucat în spectacole ale unor regizori (foarte) cunoscuţi. Locuieşti la Paris. Faci naveta Bucureşti-Paris-Brăila-Timişoara. Eşti fondatorul unei Companii de teatru independent cu care faci spectacole de câţiva ani în spaţii din Bucureşti, dar ai avut şi experienţa off Avignion. Pentru care din toate lucrurile astea ţi-ar plăcea să te ştie oamenii?
E.J.: Îmi doresc ca această companie să crească, şi eu odată cu ea. În aşa fel încât poate nu despre mine, ci despre companie, oamenii să ştie. Să se creeze un public, să îl creăm. Începând din stagiunea 2013-2014, împreună cu Yann Verburgh, am decis să mutam sediul Companiei 28 în România şi să înfiinţăm una nouă în Franţa, Compania Frontheatre, pentru a defini mai bine acţiunile culturale ale fiecăreia, pentru a putea comunica real între cele doua teritorii din punct de vedere politic-administrativ, cât şi pentru dezvoltarea unor echipe de ambele părţi pe o perioadă mai lungă de timp. Deci confirmarea sau recunoaşterea muncii mele, pentru mine, vine odată cu impactul pe care îl pot avea spectacolele produse de noi, participarea lor în festivaluri şi sper să culmineze cu înfiinţarea unui spaţiu dedicat tinerilor artişti internaţionali - un teatru găzduit de Compania 28. Despre acest spaţiu, despre resuscitarea interesului publicului pentru experienţe noi, despre un teatru angajat în contextul social-mediatic românesc, despre asta vreau ca oamenii să ştie. Să reuşim să facem ca publicul de azi să îşi pună întrebări, să fie modificat după o reprezentaţie, să fie încărcat de emoţie şi de simţire.
 
G.S.: Să retrospectivăm trecutul tău regizoral. Au fost Ficţiuni mici de România, dontcrybaby, Alb (white dresscode) şi, acum, Retox. Care-i motivaţia pentru care faci spectacole?
E.J.: Fac spectacole pentru că mă macină o anumită problemă la o anumită oră:) Fiecare spectacol s-a născut dintr-o necesitate. Pompidou spune că "arta trebuie să discute, trebuie să conteste, trebuie să protesteze", iar eu asta fac. Asta vreau să fac. Lumea în care trăim e poluată de nedreptate, violenţă, superficialitate etc etc etc. Mă interesează să fac ca monstrul care e pe cale să crească în mintea noastră, ego-ul, să nu mai fie cel care decide. În toate spectacolele mele, oamenii sunt victime, dar şi călăi. E ca în poveşti, îmi place şi mă motivează să fac un anume spectacol pentru că acolo, în acel subiect, se dă o luptă. Şi vreau ca procesul să fie deschis, pentru ca spectatorul să decidă unde se situează, unde e problema şi care sunt posibilele modificări de făcut pentru a scoate capul la iveală şi a ieşi din noroi, pentru că aşa cum am scris într-unul din monoloagele din dontcrybaby, sunt de părere că: "La nici măcar un an am învăţat cum e să mori încet. Pe zi ce trece să mori încet. Am învăţat, m-au învăţat să înghit formol. Prea mult formol. M-au învăţat ca trebuie să tac. M-au învăţat că nu e voie. Că nu ai voie. Că eu nu am voie. Că trebuie să cer voie. Cui? De ce? Nu întreba, n-ai voie. Şi încet-încet devii un cenzurat. Pe zi ce trece devii din ce în ce mai vechi. Şi începi să înghiţi formol. Atât de mult că îţi vine să vomiţi. Şi voma e prima ta forma de revoltă. Vomiţi pe mama ta, vomiţi pe tatăl tău."

G.S.: Te-ai temut la început că oamenii vor spune ca te-ai apucat de regizat pentru că nu erai suficient distribuit ca actor?
E.J.: Nicidecum. Nu am întâlnit această problemă. Atunci când am terminat facultatea am plecat la Paris şi atunci s-a modificat ceva în mine. Am schimbat macazul. Vreau să continui să joc, însă nu oricum, oriunde şi sub bagheta oricui. Şi asta pentru că scopul meu ca actor nu e acela de a aduna la CV un Hamlet, un Treplev etc. ci acela de a cunoaşte oameni fascinanţi, cum s-a şi întâmplat de altfel în parcursul meu, ca Radu Afrim, Radu Apostol, Ada Lupu. Deci ca sa răspund la întrebarea ta, nu a fost o întâmplare, a fost o decizie. Nu prea joc în spectacolele regizate de mine, nu alerg după roluri. Există un timp pentru toate.

G.S.: Ce crezi despre talent? Crezi că eşti talentat?
E.J.: Şi mă întorc la ego. Talentul? N-am mai auzit demult cuvântul ăsta şi în parcursul meu mic de regizor nu m-am întâlnit cu el niciodată. Nu m-am gândit niciodată dacă un actor e talentat sau nu, mă refer în alegerile pe care le-am făcut, ci dacă are ceva de spus cu acel text, în acel moment, în acel personaj şi în contextul acelui spectacol. Acum dacă stau să mă gândesc, cred că toţi sunt talentaţi. Şi eu dacă vrei. Cred că există un canal de inspiraţie şi trebuie să te conectezi la el, cred în har, unii artişti chiar îl au şi mai cred în puterea corpului, asta însemnând energia lui, aura lui şi prezenţa lui, care da, poate să fie diferită de la actor la actor.

G.S.: Cine / ce te-a dezamăgit atât de tare încât ai vrut să te laşi de tot şi toate, să te-ntorci la Timişoara şi să te apuci de grădinărit şi băut ceaiuri?
E.J.: Nimeni. Nu am vrut niciodată să mă întorc de unde am plecat, în general e o chestie care nu îmi place deloc. Dezamăgit am fost, dar nu-i aşa, tot răul spre bine:) Şi pe urmă, atunci când vreau să mă las de ceva pentru a începe altceva, am tot dreptul să o fac, îmi dau chiar şi libertatea de a o face şi nu e nevoie să renunţ definitiv, ci doar să mă joc. A existat un singur moment dificil psihologic pentru mine, acum vreo 2 ani când aveam senzaţia că totul e inutil, chiar şi prezenţa mea pe acest pământ, după care am trecut la altă etapă şi am încercat să mă acordez la univers şi la mersul trenurilor.

G.S.: Numeşte oamenii care te susţin şi spune de ce crezi că o fac.
E.J.: Cred că oamenii care mă susţin practic cel mai mult sunt actorii cu care lucrez, toţi, deja sunt mulţi. Oameni din domeniu care mă susţin sunt încă puţini, însă mă bucur enorm când văd că există unii care îmi urmăresc parcursul şi se interesează de la un spectacol la altul, să vadă ce a mai ieşit. Mă bucur când văd că Gianina Cărbunariu sau Alexandra Badea, două artiste pe care le apreciez, au o părere bună despre RETOX şi îl recomandă. Şi spectatorii ne susţin, evident. Atât timp cât vin să vadă spectacolele noastre şi sunt unii chiar pasionaţi, nu pot spune altceva decât că ne susţin. De ce oamenii mă sau ne susţin cred că e dintr-o necesitate de-a lor care răspunde energetic la spectacolul oferit de noi, ca un fel de "giving-receiving".

G.S.: Numeşte oamenii care-ţi pun beţe-n roate:))))))))))) (dacă vrei..) şi spune de ce crezi c-o fac.
E.J.: Teatrul independent îmi cam pune beţe în roate, într-un sens destul de enervant. Noţiunea asta care e atât de vagă şi de vastă şi care poartă numele de "teatru independent" - care de fapt nu ştim exact ce este -, e unul din lucrurile pe care am ajuns să le evit din ce în ce mai tare. Nu putem chiar aşa să facem un ghiveci cultural şi să amestecăm teatrul de consum cu teatrul manifest.

G.S.: Sunt o groază de tineri studenţi artişti care ar vrea să studieze la Paris. Cărora le încă frică să-şi asume termenul de performer. Fă-ne o comparaţie obiectivă a şanselor reale în cele două lumi în care trăieşti. Să zicem ca sunt un tânăr student la actorie / regie şi mă plâng în stânga şi-n dreapta că totul e de rahat în România în lumea teatrului, sunt debusolat, totul mi se pare conspiraţie. Dă-mi un sfat.
E.J.: Cred că una din marile probleme pe care actorii din România o întâlnesc (daca aş avea suficient de mulţi bani, as rezolva-o) e aceea că nu văd spectacole. Şi mă refer la acele spectacole-reper ale teatrului actual care schimbă mentalităţi, care chestionează, care frământă. Nu se poate ca tânăr actor să te inspiri încă şi încă o dată din acelaşi teatru muzeificat care se tot face, mai ales în Bucureşti. Cât despre şanse, cred ca trebuie să continui să cauţi, să rişti, să te ataşezi unui grup în care crezi cu toată tăria şi să experimentezi cu el, să te arunci în proiecte de succes sau nu, cu buget sau nu. Asta înseamnă pentru mine arta: acel carusel în care te urci ca să te distrezi şi cobori complet bulversat, năuc, dar trezit. Cât despre "conspiraţie" cred că e vorba şi de faptul că mulţi nici nu ştiu prea multe să spună. Mulţi se fac că fac şi că ştiu ce fac. În general oamenii sunt mult prea preocupaţi de ei înşişi ca să se mai uite în jur, ca să mai descopere un tânăr artist. Puţini sunt acei oameni care sunt încă în căutare şi nu au nevoie de confirmări ca să aprecieze ascensiunea unui tânăr creator. Deci sfatul meu este să continui să cauţi şi, dacă totul e de rahat în România, să ne apucăm să facem un pic de curăţenie.

Capitolul RETOX
RETOX este numele ultimul performance făcut de Eugen în Bucureşti, în spaţiul de la Unteatru, cu Emilia Dobrin, Conrad Mericoffer, Camelia Pintilie şi Pompilius Onofrei.
Pentru mine personal a fost o întâlnire subtilă într-un tip de conştiinţă, unde mă bucuram că mai sunt şi alţi spectatori, altfel probabil mi-ar fi fost puţin teamă. Pentru că simţeam că textele scrise vin din temeri, pe care le avem cu toţii, din bobârnace pe care le-am primit în perioada când încă nu aveam amintiri. Bobârnace şi vânătăi ambalate în speranţe atât de inocente, că ţi-e ruşine să recunoşti că le mai ai. Sunt curios ce ar spune mama despre acest performance dacă ar veni la el. O voi invita, cred, în curând.

G.S.: Spui că RETOX a pornit şi de la video-ul DIRE pe care l-am văzut postat de tine pe facebook. De ce?
E.J.: Video-ul face parte dintr-un serial web care se cheamă Dire (enfin bon) şi este realizat de unul dintre actorii cu care colaborăm la Paris, Alexis Jacquet. Ideea de a face acest filmuleţ a venit după concursul pe care l-am avut la Universitate pentru admiterea la Master şi aşa am început să scriu. Prima dată l-am prezentat în cadrul selecţiei, apoi s-a născut video-ul VU şi de aici curajul de scrie mai departe despre violenţă, despre ce urmează să fie RETOX.


Însă proiectul s-a născut în capul meu încă de la dontcrybaby, spectacol în care am făcut dramaturgia textului şi am scris monoloagele, am preferat să mă ocup mai mult de regie şi să o invit pe Catinca Drăgănescu să compună dialogurile, foarte bine scrise de altfel şi care fac ca piesa să devină un tot, un mix de poezie şi concret. În RETOX însă, la impulsurile Nicoletei Esinencu şi încurajarea lui Yann Verburgh mi-am permis să scriu poezie într-o piesă de teatru.
 
G.S.: În spectacol fiecare personaj are o traumă primordială (din copilărie) pentru care viaţa lui decurge într-un anume fel. Cât la sută din ceea ce suntem azi crezi că e influenţat de copilărie?
E.J.: Foarte mult. Aproape în totalitate din punctul meu de vedere. Viaţa e atât de scurtă încât nu avem timp să ne modificăm pe parcurs. Nu integral. Şi aşa se formează de mic ego-ul, vocile din capul nostru, reflexii ale societăţii în care trăim, create de noi şi cu care ne luptăm, ne confundăm, ne identificăm. Te construieşti în felul ăsta treptat-treptat într-o direcţie dată deja de tatăl tău sau de mama ta. Sau de şcoală, sau aşa cum zice textul "de un om mare". Copilăria e perioada cea mai frumoasă din viaţa unui om, cred, pentru că mereu ne întoarcem mai târziu la primul "ceva" sau prima "ceva", însă şi perioada în care încep să crească monştrii, îi încuiem în diverse dulapuri şi apoi încep să ne dărâme casa. Eu cred că e bine să exorcizezi durerea. E un proces lung, pentru că fiecare "scos la tablă" sau "nu ai voie" ascund munţi de emoţii şi răni pe care multe spectacole şi întâlniri vor încerca să le vindece.
 
G.S.: Când ai scris textele pentru RETOX, cât de mult te-ai folosit de faptul că îi cunoşteai pe Camelia Pintilie şi Conrad Mericoffer?
E.J.: Unele monoloage le-am scris pentru ei. E mult mai simplu şi mai creativ atunci când ai vocea actorului care rezonează în capul tău când compui textul. Nu sunt nicidecum poveştile lor personale şi totuşi ceva dinlăuntrul lor parcă strigă după ajutor. Am vrut să lucrez cu ei pentru că procesul de re-intoxicare e necesar din când în când şi pentru mine şi pentru ei. Rezonez mult cu ei şi pentru a construi acest personaj "EU", aveam nevoie de un sfert din fiecare dintre ei la intensitate maxima evident. Plus dedublarea "EU-lui" şi anume Yann Verburgh în rolul lui din RETOX. Mă fascinează de ceva timp acest "eu cu mine însumi", trei identităţi într-unul singur.
 
G.S.: De cât timp o cunoşti pe Emilia Dobrin? Povesteşte-ne despre lucrul cu ea. Cum i-ai propus, cum ai scris părţile ei.
E.J.: Pe Emilia Dobrin o cunosc de mic:) De la serialul Cu un pas înainte. Am învăţat să nu mă feresc de altă generaţie lucrând cu Miki. M-a învăţat să am răbdare, să fiu conştient de magia unui moment de "măiestrie" şi mă bucur enorm de tare că ne-am întâlnit la acest spectacol. E o actriţă foarte sensibilă, iar corpul ei vibrează de emoţie. I-am propus pentru ca ştiam amândoi că vrem să lucrăm împreună şi iată că s-a întâmplat. Textul avea nevoie de ea şi ea de textul ăsta, cred.
 
G.S.: Cât de importantă e în RETOX relaţionarea actorilor cu publicul?
E.J.: Relaţia cu publicul e una dintre cele mai importante premise atunci când eu şi Yann ne lansăm într-un proiect iar Yann are un simţ estetic şi senzorial foarte bun pentru asta, el semnând şi conceptul spectacolului, fără de care nu s-ar fi instalat aceeaşi atmosferă. Oamenii sunt puşi la zid, simplu. Esenţial pentru noi însă. Publicul e martor, e părtaş, e complice, e interlocutor, e voyeur. Iar actorii sunt prinşi in aceeaşi cuşcă cu publicul. Se încarcă unii din alţii şi se descarcă unii in alţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre RETOX - România este ţara occidental xeroxată


0 comentarii

Spacer Spacer